DECIZIA nr. 821 din 10 noiembrie 2020

referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă

EMITENT

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 208 din 2 martie 2021

Valer Dorneanu	- președinte
Cristian Deliorga	- judecător
Marian Enache	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Gheorghe Stan	- judecător
Elena-Simina Tănăsescu	- judecător
Varga Attila	- judecător
Ingrid Alina Tudora	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de intimata Asociația Composesorală Borșa, din localitatea Vișeu de Sus, județul Maramureș, în Dosarul nr. 10.950/182/2016* al Tribunalului Maramureș - Secția I civilă. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 779D/2018.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Președintele dispune să se facă apelul și în Dosarul Curții Constituționale nr. 1.659D/2018, având un obiect identic al excepției de neconstituționalitate, ridicată de apelanta Societatea Eurocontact Serv Impex - S.R.L. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 11.468/211/2017 al Tribunalului Cluj - Secția civilă.

4. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere obiectul identic al excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în dosarele nr. 779D/2018 și nr. 1.659D/2018, pune în discuție, din oficiu, problema conexării cauzelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.659D/2018 la Dosarul nr. 779D/2018, care este primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, sens în care invocă jurisprudența în materie a Curții Constituționale concretizată, spre exemplu, prin Decizia nr. 624 din 9 octombrie 2018 și Decizia nr. 202 din 9 aprilie 2019.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:

7. Prin Încheierea din 3 mai 2018, pronunțată în Dosarul nr. 10.950/182/2016*,Tribunalul Maramureș - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de intimata Asociația Composesorală Borșa, din localitatea Vișeu de Sus, județul Maramureș, într-o cauză având ca obiect o contestație la executare, în contradictoriu cu apelanta Instituția Prefectului Județului Maramureș - Comisia Județeană Maramureș pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.

8. Prin Încheierea din 8 octombrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 11.468/211/2017, Tribunalul Cluj - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de apelanta Societatea Eurocontact Serv Impex - S.R.L. din Cluj-Napoca într-o cauză având ca obiect „aplicare amendă civilă“, în contradictoriu cu Violeta Trăistaru, Remus Trăistaru și cu Societatea AHM - S.R.L. din Cluj-Napoca.

9. În motivarea excepției de neconstituționalitate, în Dosarul Curții Constituționale nr. 779D/2018, autoarea acesteia susține că, în cauză, este vorba despre un titlu executoriu nerespectat din anul 2004 și până în prezent, situație care trebuie raportată și la practica Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la Convenție. În acest sens, învederează faptul că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp, sens în care face trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, concretizată prin cauzele Immobiliare Saffi împotriva Italiei, 28 iulie 1999, paragrafele 63 și 66; Burdov împotriva Rusiei, 7 mai 2002, paragraful 34; Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, paragraful 40, jurisprudență prin care s-a statuat că „este responsabilitatea fiecărui stat contractant să creeze un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin.“ Susține, de asemenea, că întârzierea în executarea unei sentințe, imputabilă autorităților care nu furnizează o justificare valabilă în acest sens, aduce atingere dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale, drept protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției. Arată, astfel, că în cauzele Șandor contra României, 24 martie 2005, paragraful 24, și Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, paragraful 41, s-a statuat că „(…) dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi.“ În acest context, apreciază că procedura suplimentară reglementată de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este excesivă pentru un justițiabil care a mai parcurs, anterior, cel puțin două proceduri judiciare în urma cărora a obținut hotărâri irevocabile/definitive. Susține, astfel, că Asociația Composesorală Borșa este lipsită de accesul efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri judecătorești definitive, prin reglementarea unor proceduri suplimentare care durează, în practică, ani de zile, precizând, totodată, că noțiunea de proces echitabil nu implică, de plano, numai procedura judiciară în fața instanței, ci și procedura execuțională, ulterioară finalizării litigiului, în condițiile în care finalitatea oricărui proces nu este numai obținerea unei hotărâri favorabile prin statuarea scriptică a drepturilor reclamantului, ci realizarea efectivă a acestora, numai în acest mod procedura judiciară având finalitate practică.

10. În Dosarul Curții Constituționale nr. 1.659D/2018, autoarea excepției susține că, potrivit art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, încheierea prin care instanța de executare stabilește suma datorată de către debitor, cu titlu de penalități pentru neexecutarea obligației de a face, este definitivă și executorie, fiind astfel exclusă exercitarea căii de atac a apelului sau recursului. În acest context, apreciază că este necesar să se verifice dacă există vreo rațiune pentru instituirea unei astfel de limitări, din moment ce este exclusă orice posibilitate a debitorului să solicite, pentru motive de netemeinicie sau cel puțin de nelegalitate, cenzurarea încheierii pronunțate de instanța de executare. Susține că încheierea nu reprezintă o simplă formalitate, pentru a cărei pronunțare să nu fie necesară verificarea unor aspecte de fapt și de drept, ci, dimpotrivă, pentru soluționarea unei cereri întemeiate pe art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, instanța de executare trebuie să verifice în ce măsură există/persistă sau nu o neexecutare din partea debitorului, chiar și după expirarea termenului de grație care a curs de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităților, în condițiile art. 906 alin. (1)-(2) din Codul de procedură civilă.

11. Așa fiind, autoarea excepției apreciază că excluderea oricărei posibilități a debitorului de a contesta legalitatea și temeinicia încheierii de stabilire a sumei datorate cu titlu de penalități nu poate fi justificată, neputând fi susținut nici măcar eventualul scop al protejării intereselor creditorilor, din moment ce, potrivit art. 906 alin. (6), încheierea ar avea oricum caracter executoriu. Așa fiind, în contextul caracterului definitiv al încheierii, devine iluzoriu dreptul debitorului la apărare și la un proces echitabil, în condițiile în care nu i se permite să critice în niciun mod încheierea prin care s-au stabilit în sarcina sa penalități, deși pentru pronunțarea acestora este relevantă analiza de fapt și de drept realizată de către instanța de executare în ceea ce privește neexecutarea imputată debitorului.

12. Raportat la dispozițiile art. 53 din Constituție, autoarea excepției apreciază că nu există vreo justificare pentru limitarea sau mai degrabă excluderea oricărui drept de a ataca încheierea instanței de executare. Nu în ultimul rând, apreciază că trebuie avut în vedere scopul pentru care sunt instituite penalitățile în sarcina debitorului, potrivit art. 906 din Codul de procedură civilă, și anume sancționarea debitorului pentru a-l constrânge să execute obligația, fiind vorba deci de o veritabilă acuzație în materie penală. Prin urmare, neconstituționalitatea prevederilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă trebuie să fie analizată și prin prisma prevederilor art. 20 din Constituție, având în vedere că, potrivit art. 2 din Protocolul 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la două grade de jurisdicție reprezintă o garanție esențială în materie penală.

13. În Dosarul Curții Constituționale nr. 779D/2018, Tribunalul Maramureș - Secția I civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Instanța de judecată arată că din cuprinsul reglementării criticate rezultă că legiuitorul a instituit un mecanism coerent și etapizat prin intermediul căruia debitorul unei obligații de a face, ce nu poate fi executată prin altul, să fie constrâns să își îndeplinească obligația utilizând ca factor de coerciție elementul pecuniar, arhitectura acestui mecanism fiind sub forma unor etape ce impun intervenția succesivă a instanței. Apreciază, astfel, că nu poate fi primit argumentul potrivit căruia parcurgerea procedurii instituite de art. 906 din Codul de procedură civilă presupune intervale lungi de timp, în condițiile în care norma în cauză jalonează temporar procedura, care nu presupune un probatoriu complex, iar în măsura în care există întârzieri punctuale, dispozițiile procesual civile oferă instrumentele necesare în vederea înlăturării acestora. În acest context, învederează faptul că, deși autoarea excepției deține un titlu executoriu din anul 2004, a demarat procedura executării silite abia la finele anului 2014. Instanța susține, de asemenea, că nu poate primi nici argumentul potrivit căruia norma legală contestată ar încălca dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, după cum apreciază că nu se pune nici problema unei atingeri aduse dreptului de proprietate, în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, în condițiile în care art. 906 din Codul de procedură civilă, în ansamblul său, tocmai că oferă creditorului un mecanism prin intermediul căruia să își poată realiza dreptul prevăzut în titlul executoriu. Mai mult chiar, art. 906 alin. (4) vine să ofere creditorului un drept suplimentar, dându-i acestuia posibilitatea să se bucure de o sumă de bani suplimentară unui eventual prejudiciu suferit, sumă ce poate fi executată silit.

14. În Dosarul Curții Constituționale nr. 1.659D/2018, Tribunalul Cluj - Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

16. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

17. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

18. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părților. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlul executoriu, până la stingerea ei completă“.

19. În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, aceste prevederi contravin dispozițiilor constituționale ale art. 11 privind Dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 20 alin. (2) referitor la Tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 53 privind Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale art. 129 referitoare la Folosirea căilor de atac.

20. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că soluția legislativă criticată din Codul de procedură civilă a mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, în numeroase rânduri, în acest sens fiind, spre exemplu, Decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 8 mai 2017, Decizia nr. 272 din 27 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017, Decizia nr. 380 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 22 august 2017, Decizia nr. 525 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 26 septembrie 2017, Decizia nr. 624 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 5 martie 2019, Decizia nr. 202 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 9 iulie 2019, sau Decizia nr. 491 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1033 din 5 noiembrie 2020, decizii prin care s-a statuat în sensul constituționalității reglementării criticate.

21. În jurisprudența precitată, Curtea a statuat că finalitatea soluției legislative criticate constă în determinarea debitorului rău-platnic de a executa obligația la care este ținut în temeiul unui titlu executoriu, pe care numai el o poate executa, prin aplicarea unei amenzi civile stabilite pe zi de întârziere până la data executării. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmărește contracararea manoperelor abuzive, tinzând la tergiversarea îndeplinirii obligațiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerității ca exigență imperativă a executării silite. Așa fiind, ar fi ilogic și contrar finalității urmărite ca încheierea de obligare a debitorului la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac. Consacrarea caracterului definitiv al acestei încheieri este deci în deplină concordanță cu finalitatea reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, întrucât, așa cum Curtea a statuat în mod constant, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate căile de atac și deci la toate gradele de jurisdicție, legiuitorul fiind suveran în a limita, pentru rațiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării, un atare acces.

22. Curtea a reținut că, potrivit art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestației la executare, dacă debitorul execută obligația prevăzută în titlul executoriu și dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. Prin urmare, debitorul are la îndemână calea contestației la executare pentru înlăturarea sau reducerea penalității stabilite de instanță, caz în care instanța va pronunța o hotărâre care poate fi atacată cu apel, potrivit art. 718 din Codul de procedură civilă. Curtea a subliniat, de asemenea, că din examinarea reglementării cuprinse în art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă rezultă faptul că posibilitatea înlăturării ori reducerii penalității, pe calea contestației la executare, pentru debitorul care execută integral obligația prevăzută în titlul executoriu și care dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării, este un beneficiu acordat de legiuitor debitorului de bună-credință. Acest beneficiu nu constituie însă un drept fundamental al debitorului, ci reprezintă un mijloc de constrângere la îndemâna creditorului în faza executării silite, dreptul protejat de lege fiind titlul executoriu al creditorului, care se bucură de autoritate de lucru judecat.

23. Curtea a învederat, totodată, că prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că, având în vedere caracterul specific al executării obligațiilor de a face sau de a nu face, ce au în vedere contribuția esențială a debitorului (spre deosebire de obligațiile de a da, ce presupun predarea unui bun, care, în cazul refuzului executării voluntare, pot fi duse la îndeplinire prin formele executării silite directe sau indirecte), s-a impus necesitatea reglementării unor mijloace specifice de constrângere a debitorului obligațiilor cu caracter personal, intuitu personae. Prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, cu modificările și completările ulterioare, s-a introdus, ca o noutate absolută în legislație, reglementarea unui nou mecanism pentru executarea obligațiilor de a face sau a nu face, care nu pot fi aduse la îndeplinire prin alte persoane. Așa fiind, prin art. 905 din Codul de procedură civilă (devenit art. 906 după republicarea din 10 aprilie 2015) s-a prevăzut posibilitatea obligării debitorului la penalități de întârziere, ce vor fi încasate de către creditor, acestea reprezentând un mijloc indirect de constrângere a debitorului de a-și îndeplini obligațiile prevăzute în titlul executoriu. S-a consacrat astfel, spre deosebire de vechea reglementare, dreptul creditorului de a folosi orice mijloc legal pentru a-l determina pe debitor să execute el însuși obligația, în natură. Astfel, natura juridică a penalităților este aceea de mijloc juridic de constrângere indirectă pentru asigurarea executării în natură a obligațiilor, acestea putându-se acorda independent de existența unui prejudiciu. Penalitățile nu se identifică cu daunele-interese compensatorii sau moratorii, fiind distincte de acestea prin finalitatea lor juridică, de sancțiune de drept procesual civil aplicată de instanța de executare debitorului pentru a-l constrânge să execute o obligație de a face sau de a nu face care implică un fapt personal, menită să înfrângă rezistența debitorului și care constă în obligarea acestuia la plata unei sume de bani în favoarea creditorului, pe zi de întârziere, fie într-o sumă fixă, fie într-un anumit procent. Atunci când obligația are un obiect evaluabil în bani, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu, întrucât penalitatea are un caracter provizoriu, nu este lichidă și nici exigibilă, încheierea prin care instanța a obligat debitorul la plata de penalități nu este susceptibilă de executare. De aceea legiuitorul a permis creditorului ca, în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităților în care debitorul nu își execută obligația, să se adreseze din nou instanței de executare cu o cerere prin care să solicite stabilirea sumei finale pe care debitorul trebuie să o plătească cu titlu de penalități, cerere asupra căreia instanța se va pronunța prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților. Totodată, legiuitorul a permis numai înlăturarea sau reducerea penalităților, pe calea contestației la executare, în condițiile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, fără să prevadă și posibilitatea solicitării succesive a sumei definitive datorate cu acest titlu. Natura juridică a penalităților, scopul reglementării lor, precum și asigurarea realizării efective a dreptului creditorului înscris în titlul executoriu, în corelare cu art. 1.516 din Codul civil, art. 1.527 din Codul civil și art. 906 alin. (7) din Codul de procedură civilă, conduc spre o astfel de interpretare. Așa fiind, prin decizia precitată, Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat că penalitățile sunt un mijloc juridic lăsat la îndemâna creditorului, reglementat de legiuitor cu scopul de a obține constrângerea debitorului la executarea în natură a obligației cu caracter personal, fără a reprezenta valoarea prejudiciului suferit de creditor. Penalitățile nu au un caracter reparator, nu au drept scop acoperirea prejudiciului suferit de creditor, ci constituie un mijloc juridic de constrângere indirect pentru asigurarea executării în natură a obligațiilor și se pot acorda independent de despăgubirile la care creditorul este îndreptățit în temeiul art. 892 din Codul de procedură civilă, cele două categorii de sume având o natură și o finalitate juridică diferite. Este de subliniat faptul că încheierea pronunțată în condițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie doar în ceea ce îl privește pe debitor, deoarece, în cazul acestuia, legiuitorul a prevăzut în mod expres la alin. (5) că dacă execută obligația prevăzută în titlul executoriu poate solicita reducerea sau înlăturarea sumei stabilite cu titlu de penalități pe calea contestației la executare, dovedind existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării.

24. Pentru creditor, legiuitorul nu a oferit un mijloc procedural pentru corelativa majorare a sumei deja stabilite, încheierea fiind, pentru acesta, definitivă și executorie potrivit art. 906 alin. (4) și (6) din Codul de procedură civilă, fără a-l lipsi însă de calea distinctă a solicitării unor despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului în condițiile art. 892 din Codul de procedură civilă și ale dreptului substanțial comun.

25. Cu privire la susținerile referitoare la încălcarea art. 129 din Constituție, Curtea a reținut în jurisprudența sa că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13). Totodată, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, interpretarea art. 129 din Legea fundamentală lasă la latitudinea legiuitorului reglementarea căilor de atac, ceea ce îi permite acestuia să excepteze de la exercitarea lor, atunci când consideră că se impune, anumite hotărâri judecătorești (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 246 din 15 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 25 aprilie 2012).

26. Referitor la numărul căilor de atac, Curtea Constituțională a reținut că art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu consacră nici expres, dar nici implicit, dreptul la dublul grad de jurisdicție, drept ce este recunoscut doar în materie penală. De asemenea, nici art. 13 din Convenție, care se referă la dreptul la un „recurs efectiv“, nu are semnificația asigurării dublului grad de jurisdicție, ci doar a posibilității de a se supune judecății unei instanțe naționale. Curtea a mai reținut că reglementarea căilor de atac este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură (a se vedea Decizia nr. 160 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 9 iunie 2016, paragraful 21). Aplicând aceste considerente de principiu în cauză, Curtea apreciază că soluția legislativă criticată de autoarele excepției nu contravine dispozițiilor constituționale referitoare la posibilitatea de a exercita căile de atac, în condițiile legii.

27. Referitor la susținerile privind pretinsa încălcare a art. 2 paragraful 1 cuprins în Protocolul nr. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea constată că și acestea sunt neîntemeiate, întrucât, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de „materie penală“, prevăzută în cuprinsul reglementării mai sus menționate, se suprapune peste noțiunea de „acuzație penală“, prevăzută de art. 6 paragraful 1 din Convenție, în sensul de noțiune autonomă, astfel cum a fost definită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 31 iulie 2007, pronunțată în Cauza Zaicevs împotriva Letoniei, paragraful 53). Or, pentru ca art. 6 să fie aplicabil, este suficient ca fapta respectivă să fie considerată, prin natura sa, „penală“ din punctul de vedere al Convenției sau ca, prin săvârșirea unei fapte, o persoană să fie pasibilă de o sancțiune care, prin natura sa și prin gradul său de gravitate, aparține, în general, sferei „penale“ (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 21 februarie 1984, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Öztürk împotriva Germaniei, paragraful 54), ceea ce nu este cazul în domeniul analizat.

28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Asociația Composesorală Borșa, din localitatea Vișeu de Sus, județul Maramureș, în Dosarul nr. 10.950/182/2016* al Tribunalului Maramureș - Secția I civilă, precum și de către Societatea Eurocontact Serv Impex - S.R.L. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 11.468/211/2017 al Tribunalului Cluj - Secția civilă și constată că prevederile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Maramureș - Secția I civilă și Tribunalului Cluj - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 10 noiembrie 2020.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Ingrid Alina Tudora

-----