DECIZIE nr. 704 din 29 noiembrie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) şi art. 238 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016

EMITENT

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 158 din 2 martie 2017

Valer Dorneanu - preşedinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) şi art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ouahmane Khalid în Dosarul nr. 1.994/116/2015 al Tribunalului Călăraşi - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.882D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepţiei a depus prin avocat concluzii scrise prin care solicită admiterea acesteia. De asemenea, partea Constantin Adrian Ungureanu a învederat Curţii că nu doreşte să fie prezent la judecarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate, iar partea Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus concluzii scrise prin care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală şi ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală. Astfel, dispoziţiile art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală se aplică atunci când se ajunge la o confirmare a unui mandat de arestare emis în lipsă. Prin urmare, trebuie să existe o persoană care se sustrage, un mandat de arestare emis în lipsă, să fie prinsă persoana care se sustrage, iar după ce această persoană este prinsă, în conformitate cu art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ea este adusă în faţa unui judecător care va decide asupra confirmării sau nu a mandatului de arestare emis în lipsa acesteia, fiind deci aplicabile prevederile art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală. Or, aceste din urmă dispoziţii legale nu erau încă aplicabile, întrucât, în speţă a fost emis un mandat de arestare în lipsă, iar persoana vizată nu a fost încă prinsă. Prin urmare, în cauză nu era incidentă procedura prevăzută de textul criticat, motiv pentru care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

5. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală, reprezentantul Ministerului Public susţine că în cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii poate fi dispusă arestarea preventivă dacă sunt îndeplinite aceleaşi temeiuri şi aceleaşi condiţii necesare pentru o arestare preventivă dispusă în cursul urmăririi penale de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. În niciun caz acest text nu poate fi interpretat ca reglementând un caz de arestare obligatorie, pentru că textul arată că arestarea poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii prevăzute de lege. Simpla lipsă a unei norme de trimitere la soluţia legislativă de respingere a propunerii de arestare preventivă nu poate infirma aceste concluzii având în vedere că, în mod evident, textul lasă la aprecierea judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată admiterea sau nu a propunerii de arestare preventivă. Prin urmare, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală, în varianta anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, este neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

6. Prin Încheierea din 18 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.994/116/2015, Tribunalul Călăraşi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) şi art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ouahmane Khalid într-o cauză penală aflată în procedura de cameră preliminară şi în care s-a dispus arestarea preventivă în lipsă a inculpatului.

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se susţine că prevederile art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 3, referitor la drepturile pe care le are orice acuzat, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece la confirmarea măsurii arestării preventive dispuse în lipsa inculpatului nu se recunoaşte dreptul apărătorului acestuia de a participa la dezbateri, textul prevăzând expres că după ascultarea inculpatului pune concluzii procurorul.

8. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală se susţine că acestea afectează dispoziţiile constituţionale ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, deoarece, prin norma de trimitere potrivit căreia "Dispoziţiile art. 225, 226 şi 228-232 se aplică în mod corespunzător", se impune numai soluţia de luare a măsurii arestării preventive, judecătorul de cameră preliminară neputând face şi aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 227 din Codul de procedură penală care normează cu privire la posibilitatea respingerii propunerii de arestare preventivă.

9. Tribunalul Călăraşi - Secţia penală opinează că prin modul de redactare a art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală se stabileşte un cadru procesual şi o situaţie atipică în ce priveşte lipsa dezbaterilor în cazul confirmării arestării preventive dispuse în lipsa inculpatului, rolul apărării fiind diminuat nejustificat, la prezenţa apărătorului în momentul ascultării inculpatului. Textul stabileşte că judecătorul hotărăşte asupra confirmării după ascultarea inculpatului şi luarea concluziilor procurorului, situaţie care lipseşte procedura de caracterul contradictoriu, încălcându-se astfel dispoziţiile constituţionale ale art. 16 şi art. 21 din Constituţie.

10. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa de judecată apreciază că este întemeiată, deoarece, deşi în practică nu se interpretează respectivul text ca excluzând de plano soluţia respingerii propunerii de arestare preventivă în camera preliminară, forma sa poate duce la concluzia criticată de autor prin apărător.

11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

12. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) şi art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Astfel, câtă vreme prevederile art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală se coroborează cu prevederile art. 88-96 din acelaşi cod care reglementează asistenţa juridică şi reprezentarea, iar textul criticat menţionează expressis verbis faptul că audierea inculpatului se face "în prezenţa avocatului acestuia" - fie că este avocatul ales, fie că este avocatul din oficiu, atunci prevederea contestată se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii şi discriminări, fiind conformă cu art. 16 din Constituţie.

13. Totodată, s-a apreciat că dispoziţiile art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd în mod expres faptul că arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, pentru aceleaşi temeiuri şi în aceleaşi condiţii ca şi arestarea preventivă dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în cursul urmăririi penale. Aceasta înseamnă că judecătorul de cameră preliminară sau instanţa învestită cu judecarea cauzei poate, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, respectiv de art. 223 din Codul de procedură penală, să admită propunerea de arestare sau, dacă apreciază că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului, să respingă, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reţinut. În acest din urmă caz, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa învestită cu judecarea cauzei poate dispune aplicarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. b)-d) din Codul de procedură penală.

14. S-a mai arătat că, în aplicarea prevederilor constituţionale ale art. 53, art. 202 alin. (3) din Codul de procedură penală prevede că orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. În acest sens, se face trimitere la jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, respectiv Hotărârea din 8 noiembrie 2007, pronunţată în Cauza Lelievre împotriva Belgiei, paragrafele 90 şi 97.

15. De asemenea, dispoziţiile art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil, deoarece nu înlătură posibilitatea inculpatului de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil.

16. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Astfel, prin instituirea obligaţiei ascultării inculpatului împotriva căruia s-a formulat propunerea de arestare preventivă s-a instituit o garanţie a dreptului la apărare, oferindu-i acestuia posibilitatea de a da explicaţii în legătură cu faptele reţinute în sarcina sa. Având în vedere importanţa consecinţelor ce decurg din adoptarea acestei măsuri preventive, se apreciază că se impune existenţa unui cadru legislativ riguros şi nesusceptibil de interpretări. Or, sintagma pentru care a optat legiuitorul în art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală, şi anume "în prezenţa avocatului" nu clarifică dacă inculpatul beneficiază de o veritabilă asistenţă juridică sau doar de o prezenţă a avocatului care nu ar asigura exigenţele dreptului la apărare, drept garantat constituţional.

17. Aşa fiind, se apreciază că dispoziţiile art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale prin raportare la art. 21 din Legea fundamentală numai în măsura în care procedura de executare a mandatului de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului asigură inculpatului condiţii de asistenţă juridică.

18. Referitor la pretinsa încălcare a art. 16 din Constituţie se arată că textul nu aduce atingere principiului egalităţii în faţa legii, sens în care se face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995).

19. În ce priveşte critica adusă art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală prin raportare la art. 21 din Constituţie, Avocatul Poporului apreciază că aceasta poate fi reţinută. Astfel, textul de lege criticat, stabilind organele judiciare îndrituite să dispună arestarea preventivă a inculpatului, în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, face trimitere la dispoziţiile art. 225, 226 şi 228-232 din Codul de procedură penală, care se aplică în mod corespunzător. Aceste dispoziţii legale reglementează următoarele aspecte: soluţionarea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale; admiterea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale; încunoştinţarea despre arestarea preventivă şi locul de deţinere a inculpatului arestat preventiv; luarea măsurilor de ocrotire în caz de arestare preventivă în cursul urmăririi penale; mandatul de arestare preventivă; executarea mandatului de arestare preventivă; negăsirea persoanei prevăzute în mandatul de arestare preventivă.

20. Aşa fiind, se constată că singurul text legal neinclus în enumerarea dispoziţiilor care se aplică în mod corespunzător este art. 227 din Codul de procedură penală, care reglementează respingerea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale, respectiv dacă judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului, respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reţinut.

21. În acest context, Avocatul Poporului apreciază că art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, întrucât din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii rezultă că legiuitorul nu acordă judecătorului de cameră preliminară ori instanţei de judecată posibilitatea prevăzută de art. 227 din Codul de procedură penală de a respinge propunerea de arestare preventivă, în situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului.

22. În concluzie, Avocatul Poporului susţine că dispoziţiile art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care din interpretarea lor rezultă că judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată nu pot face aplicarea art. 227 din Codul de procedură penală.

23. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

24. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

25. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 231 alin. (7) cu denumirea marginală Executarea mandatului de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului şi art. 238 alin. (1) Arestarea preventivă a inculpatului în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, ambele din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că, în realitate, criticile vizează numai teza finală a acestor prevederi, motiv pentru care obiectul excepţiei urmează a fi restrâns în consecinţă.

26. De asemenea, Curtea mai constată că dispoziţiile art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate prin art. II pct. 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Cu toate acestea, ţinând seama de raţiunile avute în vedere de Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, potrivit cărora "sintagma «în vigoare» din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare", Curtea urmează a se pronunţa asupra prevederilor art. 238 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală în redactarea anterioară modificării acestor prevederi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut:

- Art. 231 alin. (7): "(7) Judecătorul de drepturi şi libertăţi procedează la audierea inculpatului conform art. 225 alin. (7) şi (8), în prezenţa avocatului acestuia, şi, evaluând declaraţia inculpatului în contextul probelor administrate şi al motivelor avute în vedere la luarea măsurii, dispune prin încheiere, după audierea concluziilor procurorului, confirmarea arestării preventive şi a executării mandatului ori, după caz, în condiţiile prevăzute de lege, revocarea arestării preventive sau înlocuirea acesteia cu una dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză."

- Art. 238 alin. (1) teza finală: "[...] Dispoziţiile art. 225, 226 şi 228-232 se aplică în mod corespunzător."

27. Cu privire la acest din urmă articol Curtea constată că, după modificarea sa prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, teza finală a art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală are în prezent următorul conţinut: "Dispoziţiile art. 225-232 se aplică în mod corespunzător."

28. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 3, referitor la drepturile pe care le are orice acuzat, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

29. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că la termenul din 18 decembrie 2015 judecătorul de cameră preliminară a apreciat că îi revine competenţa să soluţioneze cererea de arestare preventivă în lipsă a inculpatului Ouahmane Khalid formulată încă din timpul urmăririi penale şi pentru care a existat şi o solicitare orală formulată de reprezentantul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi, în cursul procedurii de cameră preliminară, în temeiul art. 238 din Codul de procedură penală. În acest sens, având în vedere că neprezentarea inculpatului în faţa judecătorului de cameră preliminară, în condiţiile legalei sale citări, echivalează cu situaţia reglementată de art. 223 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată), iar faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată se încadrează între cele definite din perspectiva limitelor de pedeapsă (mai mare de 5 ani închisoare) şi că gravitatea şi consecinţele acestora, modul de săvârşire, numărul de persoane implicate şi conduita procesuală a inculpatului (despre care există date că ar fi părăsit teritoriul României, chiar dacă a avut cunoştinţă despre existenţa procedurilor penale derulate împotriva sa) impun privarea de libertate necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, s-a dispus arestarea preventivă în lipsă a inculpatului Ouahmane Khalid pe o durată de 30 de zile începând cu data prinderii.

30. Totodată, judecătorul de cameră preliminară a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) şi art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală.

31. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a stabilit două criterii/condiţii pentru existenţa legăturii textului criticat cu soluţionarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, condiţii care trebuie întrunite cumulativ, respectiv aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014). Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales din prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (a se vedea Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014; Decizia nr. 189 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 423 din 15 iunie 2015; Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 397 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 7 iulie 2015). Aşa fiind, faţă de împrejurarea că în cauză s-a dispus arestarea preventivă în lipsă a inculpatului, atunci dispoziţiile referitoare la executarea unui astfel de mandat sunt aplicabile în speţă, interesul procesual al autorului excepţiei în invocarea acesteia fiind justificat.

32. În acest sens, autorul excepţiei susţine că prevederile art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 3, referitor la drepturile pe care le are orice acuzat, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece la confirmarea măsurii arestării preventive dispuse în lipsa inculpatului nu se recunoaşte dreptul apărătorului inculpatului de a participa la dezbateri, textul prevăzând expres că după ascultarea inculpatului pune concluzii procurorul.

33. Astfel, cât priveşte pretinsa contrarietate a prevederilor criticate cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie, Curtea constată că acestea se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza juridică a normei. Principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. În alţi termeni, principiul egalităţii nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii. Egalitatea formală ar conduce la aceeaşi regulă, în ciuda diferenţei de situaţii. De aceea, inegalitatea reală, care rezultă din această diferenţă, poate justifica reguli distincte, în funcţie de scopul legii care le conţine (a se vedea Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996).

34. În cauza de faţă se invocă faptul că la confirmarea măsurii arestării preventive dispuse în lipsa inculpatului nu se recunoaşte dreptul apărătorului inculpatului de a participa la dezbateri. Autorul excepţiei, deşi nu o arată in terminis, lasă de înţeles că aceasta ar constitui o discriminare faţă de situaţia juridică a inculpatului arestat preventiv în prezenţa acestuia. Or, o astfel de critică nu poate fi primită, deoarece, aşa cum rezultă din textul art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală, aplicabil şi în procedura de cameră preliminară conform art. 238 alin. (1) din acelaşi cod, judecătorul de cameră preliminară va proceda la audierea inculpatului potrivit art. 225 alin. (7) şi (8) din Codul de procedură penală, respectiv inculpatul va fi audiat în prezenţa avocatului acestuia despre fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare, după ce în prealabil i-au fost aduse la cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat, precum şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. De asemenea, nu pot fi ignorate nici dispoziţiile art. 225 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală - aplicabile şi în procedura de cameră preliminară conform art. 238 alin. (1) din acelaşi cod - potrivit cărora soluţionarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în faţa judecătorului, sens în care, în toate cazurile, este obligatorie asistenţa juridică a inculpatului de către un avocat ales sau numit din oficiu. Aşa fiind, audierea inculpatului - arestat anterior în lipsă - numai în prezenţa avocatului său ales sau numit din oficiu are, asemenea audierii inculpatului prezent, pentru care asistenţa juridică este tot obligatorie, aceleaşi valenţe.

35. Prin urmare, fiind incidentă ipoteza în care asistenţa juridică este obligatorie, apărătorul ales sau numit din oficiu are toate drepturile procesuale astfel consacrate de art. 91 (referitor la Avocatul din oficiu), art. 92 (referitor la Drepturile avocatului suspectului şi inculpatului) şi art. 94 (referitor la Consultarea dosarului) din Codul de procedură penală, fie că în cauză se soluţionează o cerere de arestare preventivă în cursul procedurii de cameră preliminară cu inculpatul prezent, fie că se soluţionează o confirmare a arestării preventive şi executarea mandatului de arestare dispus în lipsa inculpatului care se sustrage.

36. De altfel, dincolo de aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate se aplică tuturor inculpaţilor aflaţi în ipoteza normei. În plus, situaţia juridică în care se află inculpaţii arestaţi în lipsă nu este identică cu cea a inculpaţilor prezenţi la momentul arestării preventive, pentru că, faţă de aceştia din urmă, privarea de libertate a primilor a fost dispusă în absenţa lor, situaţie care impune cu stringenţă instituirea ulterioară a unei proceduri speciale de executare a unui astfel de mandat de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului. În acest sens, Curtea constată că, potrivit art. 231 alin. (4) şi (7) din Codul de procedură penală, atunci când măsura arestării preventive a fost dispusă în lipsa inculpatului, organul de poliţie va proceda la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi va preda un exemplar al acestuia, după care o va conduce, în cel mult 24 de ore, la judecătorul care a dispus măsura. Totodată, judecătorul va proceda la audierea inculpatului cu privire la fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care s-a întemeiat propunerea de arestare - conform art. 225 alin. (7) din Codul de procedură penală - în prezenţa avocatului acestuia şi, numai după evaluarea acestei declaraţii în contextul probelor administrate, a motivelor avute în vedere la luarea măsurii şi a concluziilor procurorului, va dispune confirmarea arestării preventive şi executarea mandatului ori, după caz, revocarea sau înlocuirea arestului preventiv cu una dintre măsurile preventive prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. b)-d) şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

37. Cât priveşte pretinsa contrarietate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală cu dreptul la un proces echitabil, Curtea constată că este neîntemeiată, deoarece, aşa cum s-a arătat, în procedura de confirmare a măsurii arestării preventive şi a executării mandatului de arestare emis în lipsa inculpatului, acesta beneficiază de garanţiile specifice dreptului fundamental la apărare, fiind audiat cu privire la fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de procuror, în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate.

38. În concluzie, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală este neîntemeiată.

39. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că autorul excepţiei susţine că acestea afectează dreptul la un proces echitabil, deoarece, în procedura de cameră preliminară, judecătorul nu poate dispune şi respingerea propunerii de arestare preventivă, aşa cum în cursul urmăririi penale o poate dispune judecătorul de drepturi şi libertăţi, conform art. 227 din Codul de procedură penală. Autorul excepţiei ajunge la o astfel de concluzie din absenţa trimiterii în norma contestată şi la dispoziţiile art. 227 din Codul de procedură penală referitoare la Respingerea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale. Prin urmare, critica autorului vizează, în realitate, dispoziţiile art. 238 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării acestor prevederi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016.

40. Referitor la criticile formulate, Curtea reţine că, fiind cea mai intruzivă dintre măsurile preventive, luarea măsurii arestului preventiv, indiferent de momentul procesual în care a fost dispusă, trebuie să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi instanţele de judecată. În caz contrar s-ar ajunge la posibilitatea limitării într-un mod aleatoriu a unuia dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: libertatea individuală. Este îndeobşte admis, fiind reglementat prin dispoziţiile art. 23 din Constituţie, faptul că libertatea individuală nu este absolută, însă limitarea sa trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura dreptului fundamental limitat (a se vedea Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, paragraful 23). Aşadar, standardul constituţional de protecţie a libertăţii individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ ce consacră garanţia împotriva luării arbitrare a măsurii preventive, care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituţionale, iar, pe de altă parte, să prevadă o procedură dublată de criterii juridice cu privire la existenţa raţiunilor care justifică arestarea. De aceea, în dispoziţiile art. 23 alin. (2) din Constituţie legiuitorul a prevăzut că "Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege".

41. În acest sens, legiuitorul a stabilit condiţiile, cazurile şi scopul luării măsurii arestării preventive, organul judiciar competent, actul prin care se dispune asupra măsurii arestării preventive, procedura luării şi, respectiv, a prelungirii arestării preventive, durata totală în cursul urmăririi penale a acestei măsuri, arestarea preventivă a inculpatului în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, durata maximă a arestării preventive în cursul judecăţii în primă instanţă, încetarea de drept, revocarea şi înlocuirea măsurii arestării preventive, calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale, în procedura camerei preliminare şi în cursul judecăţii, verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii - art. 202, art. 204-208, art. 223, art. 203 alin. (3), art. 224-239, art. 241-242 din Codul de procedură penală.

42. Aşa fiind, Curtea constată că, în ce priveşte procedura arestării preventive a inculpatului în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, legiuitorul a exceptat in terminis posibilitatea respingerii propunerii de arestare preventivă, prin faptul că în dispoziţiile art. 238 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării lor prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 - aplicabilă însă în cauză - nu a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 227 din Codul de procedură penală referitoare la "Respingerea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale". Dispoziţiile art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală conţin o contradictio in adjecto, câtă vreme prima teză statuează cu privire la posibilitatea arestării preventive în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, pentru aceleaşi temeiuri şi în aceleaşi condiţii ca şi arestarea preventivă dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în cursul urmăririi penale (situaţie care implică inclusiv posibilitatea respingerii propunerii de arestare preventivă), iar cea de-a doua teză - reclamată de autor - interzice, prin exceptare expresă, posibilitatea respingerii propunerii de arestare preventivă.

43. În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv în Hotărârea din 4 decembrie 1979, pronunţată în Cauza Schiesser împotriva Elveţiei, paragraful 31, s-a statuat că "magistratul" (împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare) care soluţionează cauze privind persoane arestate sau deţinute preventiv, despre care face vorbire art. 5 paragraful 3 din Convenţie, trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv: independenţa faţă de executiv şi de părţi; o exigenţă de procedură, respectiv magistratul să asculte personal persoana adusă în faţa sa, şi o exigenţă de fond, anume competenţa de a examina circumstanţele care impun sau nu detenţia şi pe aceea de a se pronunţa, pe criterii juridice, cu privire la existenţa raţiunilor care justifică arestarea, iar, în absenţa lor, să poată ordona eliberarea persoanei arestate.

44. Totodată, instanţele care se pronunţă cu privire la posibilitatea menţinerii în arest preventiv a inculpatului trebuie să examineze toate elementele relevante concrete, care sunt în măsură să confirme existenţa necesităţii acestei măsuri (Hotărârea din 8 iunie 1995, pronunţată în Cauza Mansur împotriva Turciei, paragrafele 55-56). De asemenea, prin Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Smirnova împotriva Rusiei, paragraful 61, şi Hotărârea din 7 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Tiron împotriva României, paragraful 38, instanţa de la Strasbourg a statuat asupra necesităţii de a identifica indicii concrete care să justifice necesitatea menţinerii privării de libertate, indicii care fac ca interesul public să prevaleze asupra prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului şi a dreptului fundamental la libertatea individuală a celui arestat.

45. În acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un sistem automat de plasare în detenţie provizorie datorită existenţei unei prezumţii potrivit căreia arestarea este obligatorie pentru infracţiunile de o anumită gravitate, cu excepţia cazului în care cel interesat reuşea să dovedească că nu există riscul de a se sustrage de la proces sau de a comite o nouă infracţiune, este contrar art. 5 paragraful 3 din Convenţie (a se vedea Hotărârea din 26 iulie 2001, pronunţată în Cauza Ilijkov împotriva Bulgariei, paragraful 87). Ţinând seama de aceste exigenţe, este cu atât mai evident că un sistem automat de plasare în detenţie datorită stadiului procesual în care se află o cauză este contrar dispoziţiilor art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

46. În concluzie, Curtea constată că această deficienţă de reglementare este de natură a încălca dispoziţiile art. 23 din Legea fundamentală coroborat cu art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, deoarece, pe de o parte, persoana supusă măsurii arestării preventive este privată de libertate în afara unor cazuri şi proceduri legale aprioric stabilite, iar, pe de altă parte, câtă vreme norma în cauză poate fi interpretată, în absenţa oricăror altor criterii legale, în sensul legitimării privării obligatorii de libertate, persoana supusă măsurii nu poate beneficia de un proces corect şi echitabil. Mai mult, modalitatea aleasă de legiuitor nu numai că obligă judecătorul de cameră preliminară/instanţa de judecată să dispună privarea de libertate, dar nesocoteşte însăşi esenţa actului de justiţie care nu mai este imparţial pentru toţi, ci diferenţiat în funcţie de faza procesuală în care se află o anumită cauză.

47. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, ridicată de Ouahmane Khalid în Dosarul nr. 1.194/116/2015 al Tribunalului Călăraşi - Secţia penală şi constată că soluţia legislativă care exclude aplicarea dispoziţiilor art. 227 din Codul de procedură penală este neconstituţională.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Călăraşi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 29 noiembrie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

PROF. UNIV. DR. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru

-----