DECIZIE nr. 16 din 22 mai 2015

privind sesizarea formulată de către Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală - prin Încheierea de şedinţă din data de 23 februarie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 2.834/325/2014, având ca obiect apelurile declarate de către inculpatul M. A. şi de părţile civile E. Z. M. şi S. H. împotriva Sentinţei penale nr. 3.953 din data de 6 noiembrie 2014 a Judecătoriei Timişoara, Curtea de Apel Timişoara, prin care, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept dacă: "Este admisibilă acţiunea civilă, având ca obiect obligarea la plata de daune materiale şi morale, exercitată în procesul penal împotriva inculpatului trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată"

EMITENT

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 490 din 3 iulie 2015

Dosar nr. 1.062/1/2015/HP/P

Completul compus din:

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Anca Mădălina Alexandrescu - judecător-raportor la Secţia penală

Ioana Alina Ilie - judecător la Secţia penală

Rodica Aida Popa - judecător la Secţia penală

Simona Daniela Encean - judecător la Secţia penală

Luminiţa Livia Zglimbea - judecător la Secţia penală

Silvia Cerbu - judecător la Secţia penală

Rodica Cosma - judecător la Secţia penală

Luciana Mera - judecător la Secţia penală

Elena Larisa Pavel - magistrat-asistent

S-a luat în examinare sesizarea formulată de către Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală - prin Încheierea de şedinţă din data de 23 februarie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 2.834/325/2014, având ca obiect apelurile declarate de către inculpatul M. A. şi de părţile civile E. Z. M. şi S. H. împotriva Sentinţei penale nr. 3.953 din data de 6 noiembrie 2014 a Judecătoriei Timişoara, Curtea de Apel Timişoara, prin care, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept dacă: "Este admisibilă acţiunea civilă, având ca obiect obligarea la plata de daune materiale şi morale, exercitată în procesul penal împotriva inculpatului trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată."

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^5 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa de judecată a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Elena Larisa Pavel, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Irina Kuglay, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, obiectul Dosarului nr. 1.062/1/2015/HP/P aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că la dosar au fost transmise puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie de către curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara şi de către specialişti din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara - Facultatea de drept şi ştiinţe administrative.

A mai arătat că, la dosar, a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, doamna judecător Anca Mădălina Alexandrescu, la data de 20 aprilie 2015, fiind comunicat părţilor la data de 24 aprilie 2015, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

A menţionat că, la data de 30 aprilie 2015, prin Adresa nr. 709/C/710/III-5/2015, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară, Serviciul judiciar penal a comunicat faptul că Secţia judiciară a unităţii de parchet sus-menţionate nu are în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept dacă: "Este admisibilă acţiunea civilă, având ca obiect obligarea la plata de daune materiale şi morale, exercitată în procesul penal împotriva inculpatului trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată."

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror Irina Kuglay să susţină punctul de vedere cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 1.062/1/2015/HP/P.

Reprezentantul Ministerului Public a precizat, referitor la admisibilitatea sesizării, în dezacord cu concluziile judecătorului-raportor, că aceasta este admisibilă.

Astfel, procurorul a arătat că judecătorul-raportor a avut în vedere două argumente pentru care a apreciat sesizarea formulată ca fiind inadmisibilă, şi anume cel cu privire la faptul că problema de drept suspusă dezbaterii a fost clarificată prin Decizia de îndrumare nr. 1/1968 a Tribunalului Suprem şi prin deciziile pronunţate în recurs în interesul legii nr. 29/2008 şi nr. 43/2008 şi, respectiv, cel potrivit căruia dispoziţiile legale sunt clare şi nu au generat practică neunitară.

Analizând argumentele invocate, procurorul a relatat că, pe de-o parte, prin cele două decizii pronunţate în recurs în interesul legii, instanţa supremă s-a pronunţat asupra admisibilităţii acţiunii civile în cazul infracţiunilor de pericol, statuând în sensul inadmisibilităţii acesteia, însă această analiză a avut loc din perspectiva altor infracţiuni decât cea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Prin urmare, s-a apreciat că, prin aceste decizii, nu a fost dată o rezolvare de principiu pentru oricare dintre infracţiunile caracterizate ca fiind de pericol, ci s-au oferit soluţii punctuale în raport cu anumite infracţiuni.

Mai mult decât atât, procurorul a arătat că, deşi există două decizii pronunţate în recurs în interesul legii care tratează aceste aspecte, mai există şi o a treia decizie pronunţată tot în recurs în interesul legii, contrară celor două, care priveşte infracţiunile cu efecte complexe.

Astfel, s-a menţionat că una dintre decizii se referă la infracţiunile privind legea circulaţiei, iar această decizie nu este opozabilă, întrucât tratează diferenţa de principiu dintre obiectul acţiunii penale şi cel al acţiunii civile care, sub aspect faptic, nu coincideau.

Cât priveşte cea de a doua decizie invocată, procurorul a precizat că aceasta se referă la Legea nr. 59/1934 asupra cecului şi că există o similaritate între această decizie şi speţa în cauză, ambele având ca obiect infracţiuni de pericol ce au în vedere fapte care, din perspectivă materială, coincid, atât sub aspectul acţiunii civile, cât şi al celei penale.

În concluzie, procurorul a apreciat că această decizie pronunţată în recurs în interesul legii a statuat cu caracter definitiv numai cu privire la acţiunea penală exercitată pentru infracţiunea din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, chiar dacă în considerentele deciziei se face trimitere la infracţiunile de pericol, nestatuându-se de plano cu privire la acestea.

Referitor la argumentul invocat de către judecătorul-raportor privind caracterul unitar al practicii judiciare, procurorul a apreciat că acesta nu poate constitui un fine de neprimire, întrucât nu este prevăzut ca o condiţie de admisibilitate, astfel că hotărârile prealabile se pot emite chiar dacă nu există practică contradictorie, precum şi faţă de caracterul de noutate al dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală în vigoare, în raport cu cele din Codul de procedură penală anterior.

Cât priveşte aspectul potrivit căruia sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, iar nu elemente ale speţei deduse judecăţii, tinzându-se, în fapt, la soluţionarea litigiului particular, procurorul a apreciat că hotărârea prealabilă ce se va da în cauză nu va constitui, în sine, un mod de rezolvare a speţei deduse judecăţii, întrucât în acea cauză se discută, de plano, numai admisibilitatea, şi nu temeinicia acţiunii civile alăturate celei penale.

De asemenea, procurorul a mai arătat că modul în care se stabileşte raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă pentru ca o acţiune civilă să fie admisibilă constituie o chestiune prealabilă în orice cauză în care instanţele de judecată sunt învestite cu o acţiune civilă.

Privitor la caracterul de noutate al dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală, faţă de care se consideră admisibilă sesizarea Înaltei Curţi, procurorul a apreciat că prin legea de punere în aplicare a Codului de procedură penală s-au modificat aceste dispoziţii legale, introducându-se sintagma expresă că acţiunea civilă să aibă ca obiect repararea prejudiciului produs prin săvârşirea faptei care face obiectul acţiunii penale.

Astfel, s-a apreciat că această referire la obiectul acţiunii penale prin care legiuitorul a dorit să statueze asupra caracterului accesoriu al acţiunii civile nu se regăsea în dispoziţiile legale anterioare, acest aspect reprezentând o diferenţă esenţială între dispoziţiile legale actuale şi cele anterioare.

Totodată, procurorul a mai arătat că obiectul acţiunii penale, identitatea dintre fapta civilă şi fapta care face obiectul acţiunii penale, este de esenţa rezolvării problemei de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte referirea la obiectul acţiunii penale, procurorul a menţionat că sunt posibile cel puţin două interpretări, şi anume dacă prin fapta care face obiectul acţiunii penale se înţelege doar elementul material al infracţiunii sau dacă prin fapta care face obiectul acţiunii penale se înţelege infracţiunea cu toate elementele de conţinut şi de tipicitate ale acesteia.

Astfel, procurorul a apreciat că, în prima interpretare expusă, respectiv aceea că dacă prin fapta care face obiectul acţiunii penale se înţelege doar elementul material al infracţiunii, atunci acţiunea civilă este admisibilă, iar în a doua interpretare, în sensul că dacă trebuie să existe identitate între acţiunea civilă şi toate elementele de conţinut ale infracţiunii, atunci acţiunea civilă este inadmisibilă, întrucât, în măsura în care prejudiciul trebuie reţinut ca element constitutiv al infracţiunii care să întemeieze şi acţiunea civilă, atunci acţiunea civilă nu poate exceda cadrului acţiunii penale.

În contextul celor precizate, reprezentantul Ministerului Public a considerat îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475-477 din Codul de procedură penală, solicitând admiterea în principiu a sesizării formulate de către Curtea de Apel Timişoara privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului pentru reprezentantul parchetului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut cauza în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 23 februarie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 2.834/325/2014, având ca obiect apelurile declarate de către inculpatul M. A. şi de părţile civile E. Z. M. şi S. H. împotriva Sentinţei penale nr. 3.953 din data de 6 noiembrie 2014 a Judecătoriei Timişoara, Curtea de Apel Timişoara, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept dacă: "Este admisibilă acţiunea civilă, având ca obiect obligarea la plata de daune materiale şi morale, exercitată în procesul penal împotriva inculpatului trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată."

Prin aceeaşi încheiere de şedinţă s-a dispus şi suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile.

II. Expunerea succintă a cauzei

Apelantul inculpat M.A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. 1 din Codul penal din 1969, reţinându-se, în fapt, că a confecţionat un înscris sub semnătură privată - redactat în limba germană - pe care l-a folosit, în calitate de pârât, în Dosarul civil nr. 17.196/325/2009 al Judecătoriei Timişoara, în scopul de a obţine respingerea acţiunii civile având ca obiect restituirea unui împrumut, formulată împotriva sa şi a soţiei sale.

În cadrul procesului penal, reclamantele din procesul civil s-au constituit părţi civile împotriva inculpatului, solicitând obligarea acestuia la plata de daune materiale şi morale.

Prin Sentinţa penală nr. 3.953 din data de 6 noiembrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 2.834/325/2014 al Judecătoriei Timişoara s-a dispus, printre altele, respingerea acţiunii civile, promovată de părţile civile, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri inculpatul şi părţile civile, acestea din urmă solicitând obligarea inculpatului la plata de daune materiale şi morale.

III. Opinia instanţei care a pronunţat sesizarea

Completul de judecată care a sesizat Înalta Curte cu chestiunea de drept supusă dezlegării şi-a exprimat punctul de vedere (în opinie majoritară) în sensul admisibilităţii acţiunii civile, având ca obiect obligarea la plata de daune materiale şi morale, exercitată în procesul penal împotriva inculpatului trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

S-a avut în vedere împrejurarea că simpla falsificare a unui înscris sub semnătură privată nu constituie infracţiune, fiind necesar ca falsificarea să fie urmată de folosirea înscrisului de către făptuitor sau de încredinţarea înscrisului altei persoane spre a-l folosi.

Curtea de Apel Timişoara a arătat în considerentele încheierii de sesizare a Înaltei Curţi faptul că, în prima ipoteză, şi anume falsificarea urmată de folosirea înscrisului de către autor (situaţie existentă şi în speţă), este posibilă vătămarea materială sau morală a unei persoane fizice sau juridice, vătămare aptă a se produce prin folosirea efectivă a documentului fals. În această situaţie există o legătură directă între săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi prejudiciul (material sau moral) pretins de persoana vătămată, astfel încât acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale.

Contrar punctului de vedere al majorităţii membrilor completului de judecată, în opinie separată s-a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Astfel, cu privire la chestiunea dacă infracţiunile de pericol sunt cauzatoare de prejudicii, instanţa supremă a statuat anterior, prin Decizia de îndrumare nr. 1/1968, că infracţiunile de pericol nu sunt cauzatoare de prejudicii prin ele însele şi, ca atare, în cazul unor asemenea infracţiuni, instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale nu este competentă să soluţioneze şi acţiunea civilă alăturată celei penale.

S-a mai arătat că, asupra acestei chestiuni, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin deciziile nr. 29 din 2 iunie 2008 şi nr. 43 din 13 octombrie 2008 pronunţate în recurs în interesul legii.

IV. Opinia instanţelor judecătoreşti

Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara.

În majoritate, punctele de vedere exprimate de curţile de apel au fost în dezacord cu opinia majoritară cuprinsă în încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi anume că nu este admisibilă acţiunea civilă având ca obiect obligarea la plata de daune materiale şi morale, exercitată în procesul penal împotriva inculpatului trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât aceasta este o infracţiune de pericol, şi nu o infracţiune de rezultat care, prin însăşi natura urmărilor pe care le produce, nu poate genera prejudicii materiale, excluzând, de plano, posibilitatea exercitării acţiunii civile, a cărei urmare socialmente periculoasă constă în starea de pericol generală pentru valorile sociale ocrotite prin normele de incriminare, şi nu într-un rezultat concret, material; infracţiunea respectivă nu este susceptibilă de a avea subiect pasiv persoană fizică, iar prin simpla utilizare a unui înscris sub semnătură privată nu se produc daune.

Curtea de Apel Piteşti nu a identificat hotărâri judecătoreşti relevante şi nici nu a expus o părere relativ la problema de drept în discuţie.

Curtea de Apel Bucureşti a comunicat faptul că a fost exprimată şi opinia minoritară, potrivit căreia pot exista situaţii în care să fie considerată admisibilă acţiunea civilă având ca obiect obligarea la plata de daune materiale şi morale, exercitată în procesul penal împotriva inculpatului trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Pentru a constitui infracţiune, falsificarea unui înscris sub semnătură privată trebuie să fie urmată de folosirea înscrisului de către făptuitor sau de încredinţarea înscrisului altei persoane spre a-l folosi. În această situaţie, există cazuri, cum este şi cel din cauza în care a fost invocată problema de drept supusă dezlegării, în care este posibilă vătămarea materială sau morală a unei persoane fizice sau juridice, vătămare aptă a se produce prin folosirea efectivă a documentului fals. În cauza de faţă chiar există o legătură directă între săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi prejudiciul (material sau moral) pretins de persoana vătămată, astfel încât acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale.

Tot în opinie minoritară, în cadrul Curţii de Apel Galaţi s-a apreciat că acţiunea civilă este admisibilă, motivat de faptul că prin folosirea înscrisului fals poate fi vătămată material sau moral o persoană fizică ori juridică, existând legătură directă între săvârşirea faptei şi prejudiciul produs.

În cadrul Curţii de Apel Constanţa a existat, de asemenea, şi o opinie minoritară, în sensul că acţiunea civilă este admisibilă doar sub aspectul solicitării daunelor morale.

La nivelul Tribunalului Tulcea nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă discuţiei, iar în opinie majoritară s-a apreciat că este admisibilă o astfel de acţiune civilă faţă de condiţiile particulare, concrete ale fiecărei speţe.

Tribunalul Olt şi Judecătoria Balş au arătat că acţiunea civilă este admisibilă, în măsura în care sunt dovedite condiţiile răspunderii civile delictuale. Magistraţii din cadrul Curţii de Apel Alba Iulia şi din cadrul instanţelor arondate acestei Curţi au arătat că o atare acţiune civilă este admisibilă, urmând ca acordarea de daune morale şi materiale să fie apreciată de la caz la caz.

Curtea de Apel Bacău a concluzionat în sensul că infracţiunile de fals şi de uz de fals nu sunt cauzatoare de prejudicii materiale şi nu sunt condiţionate de producerea unei vătămări, însă nu se exclude posibilitatea ca, în fapt, ele să fie generatoare de daune, fie în mod exclusiv, fie angrenate într-o antecedenţă cauzală complexă, caz în care persoana vătămată se poate constitui parte civilă.

În acelaşi sens, Curtea de Apel Braşov a apreciat că nu trebuie excluse, de plano, despăgubirile civile cu titlu de daune materiale şi/sau morale solicitate în cadrul unei acţiuni civile alăturate celei penale care vizează comiterea unei infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În sens contrar au opinat magistraţii din cadrul judecătoriilor Rupea şi Braşov şi ai tribunalelor pentru minori şi familie Braşov şi Covasna, care au apreciat că nu este admisibilă o astfel de acţiune civilă.

O opinie juridică distinctă a fost exprimată de către Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj şi judecătoriile Turda şi Jibou, evidenţiindu-se faptul că, în ipoteza în care s-au produs consecinţe juridice păgubitoare, acestea trebuie reparate în cadrul procesului penal. Din acest punct de vedere, s-a apreciat că art. 19 din Codul de procedură penală, spre deosebire de art. 14 din Codul de procedură penală din 1968, nuanţează, în sensul că acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile, potrivit legii civile, pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

Judecătoria Bistriţa şi Tribunalul Maramureş au apreciat că acţiunea civilă este inadmisibilă.

V. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti recunoscuţi cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

A fost transmis un singur punct de vedere în acest sens, de către Universitatea de Vest din Timişoara - Facultatea de drept şi ştiinţe administrative, care a opinat în sensul că acţiunea civilă având ca obiect obligarea la plata de daune morale şi materiale, exercitată în cadrul procesului penal împotriva inculpatului trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este admisibilă, pentru următoarele motive:

Este adevărat că infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este unanim caracterizată în doctrina penală ca fiind o infracţiune de pericol, deoarece urmarea socialmente periculoasă, care caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, este crearea unei stări de pericol pentru încrederea publică în înscrisurile sub semnătură privată.

Aceasta nu înseamnă că o infracţiune de pericol nu poate cauza şi o pagubă, fără ca prin aceasta infracţiunea de pericol să devină o infracţiune de daună (de rezultat material). Dauna produsă rămâne un element extraneu conţinutului legal al infracţiunii, dar este un element al conţinutului faptic concret al infracţiunii, de care nu se poate face abstracţie.

Latura obiectivă a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată se realizează prin săvârşirea cumulativă a unor acţiuni de plăsmuire a înscrisului, de falsificare ori alterare a scrierii sau subscrierii urmate de acţiuni de folosire ori încredinţarea spre folosire a înscrisului astfel falsificat [art. 322 alin. (1) din Codul penal].

Uzul de fals este absorbit în conţinutul infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, dacă înscrisul este folosit de falsificator, dar îşi recapătă individualitatea, dacă înscrisul este folosit de o altă persoană căreia înscrisul i-a fost încredinţat de către făptuitor.

Folosirea unui înscris sub semnătură privată falsificat poate cauza prejudicii morale (de exemplu: afectarea imaginii publice prin publicarea unor scrisori plăsmuite) sau materiale (de exemplu: pierderea sau diminuarea unor drepturi succesorale).

În aceste cazuri, prejudiciul este indiscutabil în legătură cauzală cu acţiunea de folosire.

Conform art. 1.357 din Codul civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

Acţiunea civilă, alăturată acţiunii penale în procesul penal, are evident un temei delictual. Ca atare, ori de câte ori între prejudiciul moral sau material şi acţiunea de folosire a înscrisului sub semnătură privată falsificat există o legătură de cauzalitate, acţiunea civilă având ca obiect obligarea la plata de daune morale şi materiale, exercitată în procesul penal împotriva inculpatului, este admisibilă.

Într-o practică mai veche, dar perfect justificată şi în contextul actualelor reglementări ale Codului penal şi de procedură penală, fostul Tribunal Suprem a statuat: "împrejurarea că existenţa infracţiunilor de fals intelectual şi uz de fals nu este condiţionată de producerea unor vătămări materiale nu exclude posibilitatea ca, în fapt, ele să fie generatoare de daune, fie în mod exclusiv, fie angrenate într-o antecedenţă cauzală complexă şi, ca atare, nu se poate nega părţii vătămate dreptul de a exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal, împotriva autorului lor, deoarece - în asemenea situaţie - acţiunea civilă îşi are izvorul în aceleaşi fapte materiale ca şi acţiunea penală, iar aceste fapte materiale constituie infracţiuni" (Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 1.527/1974, V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 26).

S-a apreciat că motivarea amintită este valabilă şi în cazul infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

VI. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Parchetul a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale sesizării formulate, întrucât, în urma analizei efectuate în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, rezultă că instanţa care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă - apel, cauza se află în cursul judecăţii, existând o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a acestei cauze (soluţionarea apelului părţilor civile este dependentă de hotărârea prealabilă prin care se va da o rezolvare de principiu chestiunii de drept).

Cât priveşte condiţia nestatuării anterioare asupra chestiunii de drept printr-un recurs în interesul legii, s-a apreciat îndeplinită şi această cerinţă.

În privinţa deciziei de îndrumare nr. 1/1968 a Tribunalului Suprem, respectiv a deciziilor pronunţate în recurs în interesul legii nr. 29/2008 şi nr. 43/2008, parchetul a apreciat că instanţa supremă s-a pronunţat asupra admisibilităţii acţiunii civile în cazul infracţiunilor de pericol, statuând în sensul inadmisibilităţii acesteia.

Însă, sub acest aspect s-a opinat că admisibilitatea acţiunii civile a fost analizată din perspectiva altor infracţiuni, respectiv art. 36 şi 37 din Decretul nr. 328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice, art. 78 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 84 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, decât cea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Prin urmare, în accepţiunea parchetului, prin aceste decizii nu a fost dată o rezolvare de principiu pentru oricare dintre infracţiunile caracterizate ca fiind de pericol, ci s-au oferit soluţii punctuale, în raport cu anumite infracţiuni. Întrucât niciuna dintre aceste infracţiuni nu face obiectul cauzei în care s-a formulat sesizarea, deciziile menţionate nu sunt incidente şi, de asemenea, nu semnifică neîndeplinirea condiţiei de a nu se fi statuat anterior asupra chestiunii de drept care se solicită a fi lămurită.

Aşadar, s-a arătat că a admite că pronunţarea acestor decizii echivalează cu o statuare de principiu în materia admisibilităţii acţiunii civile în cazul infracţiunilor de pericol presupune şi a admite că deciziile care s-au succedat Deciziei de îndrumare nr. 1/1968 nu ar mai fi fost necesar a fi pronunţate. Or, este evident, în raport cu existenţa deciziilor ulterioare Deciziei de îndrumare nr. 1/1968, că o asemenea concluzie este eronată.

Totodată, parchetul a arătat că obiectul chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită îl reprezintă interpretarea art. 19 din Codul de procedură penală privind obiectul şi exercitarea acţiunii civile din perspectiva infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, ca infracţiune de pericol, prevăzută de art. 322 din Codul penal, respectiv art. 290 din Codul penal anterior.

Astfel, s-a arătat că art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală defineşte obiectul acţiunii civile ca fiind tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile, pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

Potrivit acestor dispoziţii legale, în opinia parchetului, acţiunea civilă în procesul penal se poate întemeia numai pe răspunderea civilă delictuală, iar stabilirea răspunderii şi repararea pagubei se fac potrivit legii civile.

S-a mai susţinut de către parchet că se impune sublinierea faptului că actuala reglementare prevede expres stabilirea răspunderii conform legii civile spre deosebire de art. 14 din Codul de procedură penală anterior care nu conţinea o astfel de precizare decât în ceea ce privea repararea pagubei - art. 14 alin. 3 din Codul de procedură penală anterior, iar prejudiciul a fost produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

Totodată, parchetul a opinat că obiectul acţiunii civile în procesul penal îl constituie tragerea la răspundere pentru fapta proprie, conform art. 1.357 din Codul civil (art. 998 şi 999 din Codul civil anterior). Potrivit acestei dispoziţii legale, condiţiile generale ale răspunderii pentru fapta proprie sunt existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăţiei, conform art. 16 din Codul civil. Aşadar, existenţa acestor condiţii se impune a fi analizată conform legii civile.

În raport cu obiectul sesizării, parchetul a apreciat că este pusă în discuţie condiţia legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită/infracţiune de pericol şi prejudiciu. S-a arătat că, în măsura în care existenţa raportului de cauzalitate în cazul infracţiunilor de pericol este analizată din perspectiva legii penale substanţiale, se ajunge la o concluzie invariabilă a problemei procesuale, respectiv inadmisibilitatea în orice situaţie a acţiunii civile în procesul penal. Astfel, în cazul infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, care aduce o atingere adevărului şi încrederii ce trebuie să caracterizeze relaţiile umane şi care, ca urmare imediată (tipică), produce o stare de pericol, fiind indiferentă producerea sau nu a consecinţelor juridice avute în vedere de făptuitor, s-a concluzionat că o asemenea infracţiune, prin natura sa, nu este cauzatoare de prejudicii materiale sau morale şi, prin urmare, acţiunea civilă este inadmisibilă.

S-a menţionat că, pentru determinarea raportului de cauzalitate, se utilizează exclusiv teoria cauzalităţii necesare, un raport de cauzalitate exclusiv direct între infracţiune şi prejudiciu; "este considerată victimă în procesul penal persoana care a suferit prejudiciul pe care legiuitorul a intenţionat să îl evite, prevăzând o asemenea infracţiune, este vorba doar de atingerea interesului legitim protejat prin incriminarea penală", precizându-se că şi în această interpretare s-a acceptat repararea unui prejudiciu indirect.

Sub un alt aspect care, însă, analizează existenţa raportului de cauzalitate din perspectiva dreptului substanţial civil, parchetul a opinat că aptitudinea unei infracţiuni de a produce prejudicii nu trebuie apreciată în abstract, ci în funcţie de condiţiile concrete, particulare ale fiecărei speţe, fără a se nega, de plano, eficienţa cauzală a unei asemenea fapte, respectiv că acţiunea civilă este admisibilă în procesul penal ori de câte ori prejudiciul a fost produs prin infracţiune sau prin acelaşi complex cauzal indivizibil în care este integrată şi infracţiunea.

Astfel, cu privire la infracţiunile de fals şi uz de fals s-a arătat că, deşi nu sunt condiţionate de producerea unei vătămări, nu este exclus ca, în fapt, ele să fie generatoare de daune, fie în mod exclusiv, fie angrenate într-o antecedenţă cauzală complexă, caz în care partea vătămată se poate constitui parte civilă în procesul penal, având ca obiect o asemenea infracţiune.

De asemenea, s-a mai susţinut de către parchet că exercitarea concomitentă a celor două acţiuni (penală şi civilă) implică o cauză materială unică, constând în săvârşirea aceleiaşi fapte, astfel că, din punct de vedere penal, fapta constituie infracţiune, iar din punct de vedere civil, aceeaşi faptă constituie un delict civil cauzator de prejudicii.

Cu privire la analiza faptei ca delict civil cauzator de prejudicii, parchetul a arătat că trebuie avute în vedere condiţiile legii civile substanţiale, iar nu cele ale legii penale materiale. Astfel, cu privire la raportul de cauzalitate trebuie avut în vedere că fenomenul cauză nu acţionează izolat, singur, ci că desfăşurarea lui este condiţionată de anumiţi factori, care, fără a produce direct efectul păgubitor sau realmente periculos, favorizează totuşi producerea acestui efect, înlesnind naşterea procesului cauzal, grăbind şi favorizând dezvoltarea procesului sau agravându-i ori asigurându-i rezultatele negative.

În asemenea situaţii, parchetul a apreciat că, din punctul de vedere al răspunderii juridice, asemenea condiţii exterioare, care au contribuit precumpănitor la realizarea efectului păgubitor sau socialmente periculos, alcătuiesc împreună cu împrejurarea cauzală o unitate indivizibilă, în cadrul căreia asemenea condiţii dobândesc şi ele, prin interacţiune cu cauza, caracter cauzal.

Aşadar, parchetul a arătat că, deşi, de regulă, condiţia prejudiciului priveşte infracţiunile de rezultat, trebuie luate în considerare şi infracţiunile de pericol atunci când au vătămat un interes legitim, raportul cauzal existând nu doar atunci când acesta are un caracter direct, ci şi când infracţiunea se înscrie într-o relaţie cauzală complexă, iar o asemenea analiză evidenţiază admisibilitatea, de principiu, a acţiunii civile şi în cazul infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Concluzionând, parchetul a solicitat pronunţarea unei decizii prin care chestiunea de drept care face obiectul sesizării să fie soluţionată în sensul că acţiunea civilă este, în cazul infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, de principiu, admisibilă ori de câte ori prejudiciul a fost produs prin infracţiune sau prin acelaşi complex cauzal indivizibil în care este integrată şi infracţiunea.

VII.1. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite

1. Prin Decizia nr. 29 din 2 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 230 din 8 aprilie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a stabilit, cu titlu obligatoriu pentru instanţe, în interpretarea dispoziţiilor art. 78 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2006, faptul că:

"Instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană fără a poseda permis de conducere nu va soluţiona şi acţiunea civilă exercitată de proprietarul sau deţinătorul autoturismului avariat sau distrus în timpul săvârşirii infracţiunii rutiere."

În considerentele deciziei sus-menţionate s-a arătat, în esenţă, faptul că, aşa cum s-a stabilit de Secţiile Unite prin Decizia nr. 1 din 23 februarie 2004, acţiunea civilă poate fi alăturată celei penale numai atunci când fapta de conducere culpabilă pe drumurile publice întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni de rezultat, ce a generat efecte complexe, determinând prejudicii multiple, cum ar fi în cazul producerii decesului victimei sau al vătămării integrităţii sale corporale.

Când însă acţiunea penală priveşte infracţiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană care nu posedă permis de conducere [prevăzută la art. 78 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2006], nu mai există temei pentru exercitarea acţiunii civile alături de cea penală.

Din moment ce, în raport cu prevederile art. 14 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală din 1968, acţiunea civilă ce poate fi alăturată celei penale are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, răspundere care, în conformitate cu dispoziţiile art. 998 şi 999 din Codul civil anterior, nu poate fi antrenată decât dacă fapta a cauzat altuia prejudiciu, se impune ca numai o atare faptă să poată constitui temei pentru alăturarea acţiunii civile celei penale.

Or, câtă vreme sesizarea instanţei penale este făcută doar cu judecarea infracţiunii de conducere pe drumurile publice de către o persoană care nu posedă permis de conducere, infracţiune care prin natura ei nu este generatoare de prejudiciu, persoana vătămată prin efectele altor acte ale inculpatului, comise cu aceeaşi ocazie, nu este îndreptăţită să se constituie parte civilă în cauza respectivă şi să alăture acţiunea sa civilă celei penale.

A considera altfel ar însemna să se admită posibilitatea exercitării şi alăturării oricărei acţiuni civile la acţiunea penală, fără să decurgă din aceasta, ceea ce ar fi contrar principiilor ce guvernează procesul penal.

Într-adevăr, trebuie observat sub acest aspect că infracţiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană fără a avea permis de conducere nu este cauzatoare de pagube materiale prin ea însăşi, întrucât, pentru producerea acestora, cel care conduce autovehiculul trebuie să mai săvârşească cel puţin un act comisiv sau omisiv care să aibă drept urmare producerea prejudiciului.

2. De asemenea, prin Decizia nr. 43 din 13 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 3 iunie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a stabilit, în mod obligatoriu pentru instanţe, faptul că "instanţa penală învestită cu judecarea infracţiunilor prevăzute de art. 84 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările şi completările ulterioare, nu va soluţiona acţiunea civilă alăturată acţiunii penale, urmând a pronunţa respingerea ca inadmisibilă a acţiunii civile".

S-a reţinut că infracţiunile reglementate în Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, denumite în doctrină ca formale, sunt periculoase pentru circuitul civil lato sensu. Existenţa lor nu necesită producerea unor consecinţe patrimoniale, deoarece protejează numai relaţiile sociale referitoare la operaţiunile cu cecuri în vederea asigurării credibilităţii acestor instrumente de plată, cu rol deosebit în relaţiile comerciale.

În cazul săvârşirii unor astfel de fapte, subiectul pasiv este instituţia bancară a cărei credibilitate a fost periclitată prin acţiunea de emitere a cecului fără respectarea condiţiilor legale, iar nu beneficiarul cecului emis cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Ca urmare, infracţiunile prevăzute în art. 84 din Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, sunt infracţiuni de pericol, iar scopul acestei incriminări este acela de a determina emiterea corectă a cecurilor, iar nu acoperirea vreunei pagube materiale.

Este firesc, deci, ca în asemenea cauze, pentru acoperirea prejudiciului suferit, creditorii să aibă la dispoziţie numai acţiunea civilă separată, izvorâtă din contract, iar nu şi acţiunea civilă întemeiată pe răspunderea delictuală, care poate fi alăturată celei penale.

VII.2. Jurisprudenţă naţională relevantă în cauză

Prin Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 1 din 14 martie 1968, s-a statuat că infracţiunile de pericol nu sunt cauzatoare de prejudicii prin ele însele şi, ca atare, în cazul unor asemenea infracţiuni, instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale nu este competentă să soluţioneze şi acţiunea civilă alăturată celei penale.

S-a mai arătat că, atunci când persoana care, conducând pe drumurile publice un autovehicul, fără a avea permis de conducere, săvârşeşte şi alte acte comisive sau omisive, producând pagube materiale prin degradarea sau distrugerea bunurilor din culpă, poate fi obligată de către instanţa penală la plata despăgubirilor civile pentru repararea daunelor numai dacă acele fapte, distincte de infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără permis de conducere, cad sub prevederile legii penale şi făptuitorul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea lor.

VIII. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Art. 290 alin. 1 din Codul penal din 1969 - Falsul în înscrisuri sub semnătură privată: "Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă."

Art. 19 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală - Obiectul şi exercitarea acţiunii civile: "(1) Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale (...)

(5) Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile." ...

Art. 25 alin. (1) din Codul de procedură penală - Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal: "(1) Instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii civile."

IX. Opinia judecătorului-raportor

Cu privire la condiţiile de admisibilitate ale sesizării:

Judecătorul-raportor a apreciat că, în cauză, nu sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate prevăzute, în mod expres şi limitativ, de art. 475 din Codul de procedură penală, ceea ce conduce, de plano, la o soluţie de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, se constată că legiuitorul a prevăzut, în textul sus-menţionat, posibilitatea curţilor de apel sau, după caz, a tribunalelor, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată în cursul judecăţii existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare.

Prin urmare, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie poate fi făcută numai în ipoteza în care, în cursul soluţionării unei cauze, se pune problema interpretării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea conduce la adoptarea unor soluţii diferite în rezolvarea acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal.

Or, din însăşi jurisprudenţa ce interesează în cauză, comunicată de către curţile de apel la solicitarea Înaltei Curţi, rezultă că nu se pune problema existenţei unei practici judiciare neunitare, întrucât despăgubirile civile care au fost acordate în cauze ce au avut ca obiect şi judecarea infracţiunii de pericol, de fals în înscrisuri sub semnătură privată, alături de alte infracţiuni de rezultat, s-au întemeiat, din punct de vedere juridic, pe săvârşirea infracţiunilor scop, de rezultat (înşelăciune, evaziune fiscală etc.).

În ipoteza în care acţiunea penală a avut ca obiect comiterea faptei singulare de fals în înscrisuri sub semnătură privată, acţiunea civilă nu a fost alăturată celei penale.

Aşadar, nu se poate folosi procedura hotărârii prealabile, dacă aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate în cauză.

Pe de altă parte, întrebarea care se poate adresa Înaltei Curţi trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, iar nu elemente ale speţei deduse judecăţii, tinzându-se, în fapt, la soluţionarea litigiului particular.

Astfel, se constată că, prin modul de formulare a solicitării, se tinde, în realitate, la obţinerea unei decizii definitive şi obligatorii din partea Înaltei Curţi, în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţă, ceea ce este inadmisibil, întrucât excedează competenţei instanţei supreme, în conformitate cu prevederile art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală.

Revenind la condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, judecătorul-raportor constată îndeplinită în cauză numai cerinţa privind titularul şi etapa procesuală în care poate fi formulată, toate celelalte condiţii prevăzute de textul de lege precitat nefiind întrunite.

Se reţine, în acest sens, că sesizarea a fost formulată de către Curtea de Apel Timişoara, ca instanţă de ultim control judiciar învestită în Dosarul nr. 2.834/325/2014, cu soluţionarea apelurilor declarate de către inculpatul M.A. şi de părţile civile E.Z.M. şi S.H. împotriva Sentinţei penale nr. 3.953 din data de 6 noiembrie 2014 a Judecătoriei Timişoara.

Deşi este formulată de un complet al unei curţi de apel învestit cu judecarea unei cauze în ultimă instanţă, "chestiunea de drept" supusă analizei a primit o rezolvare anterioară prin Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 1 din 14 martie 1968 şi prin deciziile de recurs în interesul legii nr. 29 din 2 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 8 aprilie 2009, şi nr. 43 din 13 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 3 iunie 2009, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite şi redate la pct. VIII din raport.

Pe de altă parte, nici cerinţa existenţei unei "chestiuni de drept" care să necesite intervenţia Înaltei Curţi printr-o hotărâre prealabilă nu este îndeplinită, întrucât instanţa de sesizare nu solicită interpretarea unor dispoziţii legale in abstracto, ci sesizează Înalta Curte pentru ca aceasta din urmă să se pronunţe cu privire la admisibilitatea acţiunii civile, alăturată celei penale, exercitată în speţa aflată pe rolul instanţei de trimitere.

Or, modul de soluţionare a acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal este atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei respective.

ÎNALTA CURTE

Cu privire la sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 2.834/325/2014, prin care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă: "Este admisibilă acţiunea civilă, având ca obiect obligarea la plata de daune materiale şi morale, exercitată în procesul penal împotriva inculpatului trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată", reţine următoarele:

Înainte de a proceda la o analiză în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prevăzute în art. 475 din Codul de procedură penală, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit, în art. 475 din Codul de procedură penală, posibilitatea Înaltei Curţi, a curţii de apel şi a tribunalului învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare.

Prin reglementarea prevăzută de legiuitor în cuprinsul textului citat mai sus se instituie o serie de cerinţe de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

a) să existe o cauză în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele enumerate expres de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curte de apel sau tribunal; ... b) chestiunea de drept supusă dezlegării să conducă la soluţionarea în fond a cauzei respective; ... c) problema de drept nu a fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. ...

Raportând sesizarea privind pronunţarea hotărârii prealabile la condiţiile impuse de art. 475 din Codul de procedură penală, se constată că sunt îndeplinite condiţiile menţionate anterior la lit. a) şi c), respectiv există o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a mai pronunţat cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, iar această chestiune nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, nu şi cerinţa prevăzută la lit. b) a aceluiaşi articol, respectiv ca soluţionarea fondului cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Prin urmare, se constată că nu există aspecte de inadmisibilitate în ceea ce priveşte existenţa unui litigiu aflat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, ca ultimă instanţă, situaţie în care se impune analiza admisibilităţii cererii doar prin prisma celei de-a doua condiţii, respectiv aceea ca chestiunea de drept supusă dezlegării să conducă la soluţionarea pe fond a cauzei.

Această condiţie de admisibilitate, prin referirea expresă la soluţionarea "pe fond" a cauzei, impune ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal.

În cauză, obiectul sesizării îl reprezintă aspectul care se circumscrie sferei normelor referitoare la acţiunea civilă, având ca obiect obligarea la plata de daune materiale şi morale a inculpatului trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Examinând încheierea prin care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se constată că instanţa nu solicită interpretarea unor dispoziţii legale in abstracto, ci pronunţarea asupra admisibilităţii acţiunii civile, alăturată raportului juridic penal dedus judecăţii.

Or, modul de soluţionare a acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal este atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.

Ca atare, întrebarea care se poate adresa Înaltei Curţi trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, iar nu elemente de fapt, analiza acestora din urmă fiind atributul exclusiv al instanţei.

Astfel, se constată că, prin modul de formulare a sesizării, se tinde, în realitate, la pronunţarea unei decizii definitive şi obligatorii cu privire la o chestiune de fapt ceea ce excedează procedurii prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

În consecinţă, mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală nu poate fi uzitat câtă vreme legiuitorul a limitat, prin condiţia restrictivă de admisibilitate, examinarea numai a chestiunilor de drept care conduc la dezlegarea în fond a cauzei.

Constatând neîndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, în Dosarul nr. 2.834/325/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept dacă: "Este admisibilă acţiunea civilă, având ca obiect obligarea la plata de daune materiale şi morale, exercitată în procesul penal împotriva inculpatului trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată".

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, în Dosarul nr. 2.834/325/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept dacă: "Este admisibilă acţiunea civilă, având ca obiect obligarea la plata de daune materiale şi morale, exercitată în procesul penal împotriva inculpatului trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată".

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2015.

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

judecător MIRELA SORINA POPESCU

Magistrat-asistent,

Elena Larisa Pavel

--------