DECIZIE nr. 629 din 4 noiembrie 2014

asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal

EMITENT

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 932 din 21 decembrie 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-şef

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, obiecţie formulată de Preşedintele României, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi a art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

2. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 4.528 din 10 octombrie 2014 şi constituie obiectul Dosarului nr. 965A/2014.

3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că dispoziţiile legii criticate sunt contrare prevederilor art. 1 alin. (3), art. 30 alin. (6) şi art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie, care consacră caracterul de stat de drept al României, libertatea de exprimare, respectiv principiile imparţialităţii justiţiei şi independenţei judecătorilor.

4. În sesizare se arată că, prin abrogarea infracţiunii de "Presiuni asupra justiţiei", principiile garantate constituţional pot fi afectate, ceea ce se răsfrânge negativ şi asupra bunului mers al justiţiei. Astfel, persoana care, pe parcursul procedurilor judiciare, va face declaraţii publice ce nu sunt reale, care privesc săvârşirea de către judecător sau de organele de urmărire penală, a unei infracţiuni sau a unei abateri disciplinare grave legate de instrumentarea respectivei cauze, având drept scop să influenţeze soluţia sau să intimideze pe cei care sunt răspunzători pentru soluţia pronunţată, nu va mai răspunde penal, potrivit noii legi. Prin abrogarea acestei infracţiuni este eliminată protecţia ce se acordă justiţiei, necesară pentru ca aceasta să fie imparţială şi înfăptuită de judecători independenţi, astfel cum prevede Constituţia. Împiedicarea justiţiei de a-şi îndeplini rolul său în societate, în condiţii de imparţialitate şi independenţă, se impune a fi sancţionată, iar Codul penal reprezintă instrumentul juridic adecvat pentru a respecta exigenţele statului de drept.

5. Mai mult, autorul sesizării invocă punctul de vedere prezentat Parlamentului de către Consiliul Superior al Magistraturii, în care se subliniază importanţa menţinerii acestei incriminări, actuala infracţiune prevăzută la art. 276 din Codul penal având în vedere doar declaraţiile publice nereale făcute cu scopul de a influenţa sau intimida justiţia. Or, acestea echivalează cu o distorsionare a realităţii, operată cu rea-credinţă, care, astfel cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, depăşeşte limitele unei critici acceptabile. În concepţia Curţii Europene, "o afirmaţie veridică poate fi dublată de remarci suplimentare, de judecăţi de valoare, de supoziţii ori de insinuări susceptibile să creeze o imagine eronată în ochii publicului" (Cauza Vides Aizsardz bas Klubs contra Letoniei, 2004). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că pot exista cazuri când este necesar ca puterea judiciară să fie protejată împotriva atacurilor distrugătoare, lipsite de fond serios, cu atât mai mult, cu cât obligaţia de rezervă le interzice magistraţilor să reacţioneze. Astfel, dispoziţia legală prevăzută la art. 276 din Codul penal se opune declaraţiilor publice neadevărate, făcute cu rea-credinţă, şi nu are efecte asupra declaraţiilor prin care se spune adevărul, se reclamă un abuz, în interes public, legitim.

6. În ceea ce priveşte libertatea de exprimare, consacrată de prevederile art. 30 din Constituţie, Preşedintele României consideră că prin abrogarea infracţiunii de "Presiuni asupra justiţiei" se aduce atingere limitelor în interiorul cărora trebuie să se exercite libertatea de exprimare. Această libertate nu poate fi absolută, ci se subscrie unor limitări, potrivit art. 30 alin. (6) din Constituţie. Cu privire la restrângerea libertăţii de exprimare în scopul garantării autorităţii şi imparţialităţii puterii judecătoreşti, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Braford contra Danemarcei a decis că "interesul de a proteja reputaţia şi a asigura autoritatea magistraţilor este superior aceluia de a permite o discuţie liberă asupra imparţialităţii acestora", iar în Cauza Pager şi Oberschilick contra Austriei a statuat că "activitatea justiţiei nu poate fi discutată fără să se aibă în vedere anumite limite pentru a nu submina autoritatea acesteia, comandament deosebit de important într-un stat de drept".

7. În concluzie, Preşedintele României solicită Curţii Constituţionale să constate neconstituţionalitatea Legii pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, în raport cu art. 1 alin. (3), art. 30 alin. (6) şi art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie.

8. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctul lor de vedere.

9. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis cu Adresa nr. 2/4.912/24 octombrie 2014, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 4.802 din 24 octombrie 2014, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se apreciază că abrogarea art. 276 din Codul penal nu afectează principiul supremaţiei Constituţiei în ierarhia legilor, ci constituie o opţiune a legiuitorului de a incrimina sau nu o anumită faptă. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia, prin abrogarea operată s-ar aduce atingere "limitelor în interiorul cărora trebuie să se exercite libertatea de exprimare", se arată că aceste limite rămân în continuare consacrate în Constituţie, iar a reglementa la nivel de lege drept limită a libertăţii de exprimare infracţiunea de "presiuni asupra justiţiei" echivalează cu o adăugare la Legea fundamentală, fapt care nu este permis de aceasta.

10. Guvernul arată că, având în vedere formularea dispoziţiilor legale abrogate prin norma supusă controlului de constituţionalitate, dispoziţii care incriminează fapta de "presiuni asupra justiţiei", declaraţiile oricărei persoane, cu atât mai mult cele apărute în mass-media, ar putea fi interpretate în orice moment ca fiind o presiune la adresa unui judecător sau a unui alt organ de urmărire penală. Acest fapt nu face altceva decât să creeze posibilitatea pronunţării unor soluţii arbitrare care să aducă atingere libertăţii de exprimare.

11. Mai mult, atâta vreme cât la nivel legislativ este deja reglementată obligaţia jurnaliştilor de a supune dezbaterii publice şi a transmite numai informaţii reale şi întemeiate, sancţiunea pentru încălcarea acestei obligaţii putând fi atrasă la momentul actual sub forma răspunderii civile delictuale, apare ca nejustificată şi fără sens incriminarea în domeniul penal a aceleiaşi încălcări. Prin urmare, ţinând seama şi de calitatea de principiu fundamental al oricărui stat democratic a libertăţii de exprimare, Guvernul consideră că nu se justifică aplicarea sancţiunii închisorii pentru un delict de opinie şi, pe cale de consecinţă, apreciază ca fiind neîntemeiată sesizarea de neconstituţionalitate formulată.

12. Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, raportul judecătorului-raportor, punctul de vedere al Camerei Deputaţilor, dispoziţiile Legii pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

13. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, art. 10, art. 15, art. 16 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.

14. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultă din sesizarea formulată, îl constituie dispoziţiile Legii pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal.

15. Dispoziţiile constituţionale pretins a fi încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (3), art. 30 alin. (6) şi art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie, care consacră caracterul de stat de drept al României, libertatea de exprimare, respectiv principiile imparţialităţii justiţiei şi independenţei judecătorilor.

16. În scopul soluţionării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea apreciază necesar un scurt istoric al incriminării faptei de "presiuni asupra justiţiei". Fapta calificată ca "presiuni asupra justiţiei" a fost incriminată prin Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, care în art. 276 prevede următoarele: "Fapta persoanei care, pe durata unei proceduri judiciare în curs, face declaraţii publice nereale referitoare la săvârşirea, de către judecător sau de organele de urmărire penală, a unei infracţiuni sau a unei abateri disciplinare grave legate de instrumentarea respectivei cauze, în scopul de a le influenţa sau intimida, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă." Potrivit dispoziţiilor art. 446 alin. (1) din Codul penal, această lege a intrat în vigoare la data stabilită prin art. 246 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, respectiv la data de 1 februarie 2014.

17. Raţiunile care au vizat introducerea acestei infracţiuni în Codul penal, potrivit "Expunerii de motive" la Legea nr. 286/2009, au constat în "asigurarea şi protejarea imparţialităţii şi libertăţii judecătorilor şi organelor de urmărire penală în exercitarea atribuţiilor judiciare conferite de lege faţă de încercările de intimidare sau influenţare a acestora. Faptele incriminate sunt inspirate din realităţile practicii judiciare, dar mai ales de frecvenţa, intensitatea şi de modul de manifestare a acestor fapte în ultimii ani, constând în încercările de influenţare sau intimidare din partea părţilor sau a reprezentanţilor acestora, în modalităţile arătate, pe durata desfăşurării unui proces, obţinându-se astfel o atmosferă de natură să vicieze grav imparţialitatea judecătorilor sau procurorilor, atmosferă care poate fie să profite celor ce recurg la asemenea mijloace în cazul obţinerii efectului scontat, fie să-i dezavantajeze prin obţinerea unei atitudini ostile din partea magistraţilor".

18. La data de 30 octombrie 2013, înainte de intrarea în vigoare a Codului penal, un grup de parlamentari au iniţiat propunerea legislativă de abrogare a art. 276 din Codul penal, motivând în "Expunerea de motive" că libertatea de exprimare este un drept fundamental, inviolabil, garantat de art. 30 din Constituţie. Dată fiind formularea art. 276 din Codul penal, care incriminează faptele calificate presiuni asupra justiţiei, declaraţiile oricărei persoane, inclusiv cele apărute în massmedia, ar putea fi interpretate în orice moment ca fiind o presiune la adresa unui judecător sau a unui alt organ de urmărire penală. Acest fapt nu face decât să creeze posibilitatea pronunţării unor soluţii arbitrare care să aducă atingere libertăţii de exprimare. Printre principiile de bază ale eticii jurnalismului se identifică şi condiţia ca difuzarea ştirilor să fie bazată pe adevăr, asigurată prin mijloace adecvate de verificare şi demonstrare şi pe imparţialitate în prezentare, descriere şi narare [art. 4 din Rezoluţia nr. 1003(1993) privind etica jurnalistului]. Atâta vreme cât la nivel legislativ este deja reglementată obligaţia jurnaliştilor de a supune dezbaterii publice şi a transmite numai informaţii reale şi întemeiate, sancţiunea pentru încălcarea acesteia putând fi atrasă la momentul actual sub forma răspunderii civile delictuale, apare ca nejustificată apariţia unei incriminări în domeniul penal. Practic, în acest fel, există posibilitatea de a sancţiona de două ori aceeaşi faptă, lucru de neconceput potrivit principiului non bis in idem, conform căruia, pentru aceeaşi faptă, nu se poate aplica decât o singură sancţiune.

19. Propunerea legislativă a fost trimisă Consiliului Legislativ, care, prin Avizul nr. 1.348 din 9 decembrie 2013, a avizat favorabil iniţiativa formulată.

20. La data de 4 februarie 2014, Senatul, în calitate de primă Cameră sesizată, a adoptat propunerea legislativă, iar în data de 18 februarie 2014, Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, a adoptat Legea pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal.

21. În data de 19 martie 2014, Preşedintele României a formulat, în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţie, cerere de reexaminare a legii, care a fost respinsă de cele două Camere ale Parlamentului, în data de 16 septembrie 2014, respectiv 30 septembrie 2014.

22. La data de 6 octombrie 2014, legea a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare, iar în data de 10 octombrie 2014, acesta a formulat obiecţia de neconstituţionalitate care constituie obiectul prezentei cauze.

23. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că, adoptând Legea pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, Parlamentul a acţionat în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie în calitate de unică autoritate legiuitoare, liberă să decidă cu privire la politica penală a statului, respectiv cu privire la dezincriminarea unei fapte prevăzute în Codul penal, a cărei sancţionare prin legea penală nu a mai apreciat-o ca fiind oportună. Sub acest aspect, Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că nu are competenţa de a se implica în domeniul legiferării şi al politicii penale a statului, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în competenţa altor autorităţi constituţionale.

24. Curtea a statuat că "atunci când Constituţia, prin art. 124 alin. (1), stabileşte că justiţia se înfăptuieşte în numele legii, are în vedere legea în vigoare, iar o lege este şi rămâne în vigoare prin voinţa legiuitorului. Curtea nu se poate suprapune Parlamentului. Fără îndoială că autorităţile publice care au funcţii în legiferare trebuie să se implice, dar aceasta implicare este o problemă în care numai ele decid, în condiţiile prevăzute de Constituţie. Implicarea Curţii Constituţionale în domeniul legiferării şi al politicii penale excede competenţei sale, fiind o imixtiune în competenţa altor autorităţi statale. Aceasta ar fi o abatere de la principiul de drept în sensul căruia în materie de competenţă legile sunt de strictă interpretare. Curtea Constituţională şi-ar aroga abuziv atribuţia de a prelungi în timp efectele unor dispoziţii legale pe care legiuitorul le abrogă, încălcând regulile de competenţă şi echilibrul puterilor ce rezultă foarte clar din dispoziţiile constituţionale." (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 7 septembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 27 septembrie 1993.

25. Prin Decizia nr. 681 din 31 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 16 septembrie 2011, Curtea a statuat că susţinerile autorului excepţiei cu privire la necesitatea reaprecierii criteriului valoric care determină înţelesul expresiei "consecinţe deosebit de grave", deşi pot fi reale în condiţiile devalorizării monedei naţionale, nu pot fi reţinute. Curtea a constatat că modificarea conţinutului unei norme juridice, cu consecinţa sancţionării unor fapte penale, în sensul adaptării ei la realităţile sociale, este o prerogativă exclusivă a autorităţii legislative în lumina dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării".

26. Cu privire la opţiunea legiuitorului de a reglementa în domeniul legii penale, Curtea a mai reţinut că Legea nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni reprezintă un act de clemenţă, exercitat de Parlament în temeiul prerogativelor sale constituţionale şi conform politicii penale a statului. Stabilirea prin acest act normativ a criteriilor de determinare a pedepselor care se graţiază, precum şi a infracţiunilor pentru săvârşirea cărora nu se aplică iertarea de pedeapsă intră în competenţa exclusivă a legiuitorului (argumente reţinute în Decizia nr. 88 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 10 aprilie 2003, şi în Decizia nr. 341 din 16 septembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 17 octombrie 2003).

27. Aplicarea instituţiei juridice a înlocuirii răspunderii penale, din titlul IV al Părţii generale a Codului penal (n.r. vechiul Cod penal), art. 90, art. 91 şi art. 98 din Codul penal (n.r. vechiul Cod penal), se poate realiza în cazul unor fapte care constituie infracţiuni cu un grad de pericol social mai mic, pentru care legea permite instanţei judecătoreşti competente să înlocuiască, în anumite condiţii, răspunderea penală pentru fapta săvârşită cu răspunderea care atrage o sancţiune cu caracter administrativ. Curtea a constatat că aprecierea privind excluderea infracţiunii de calomnie de la aplicarea unei pedepse, pentru motivul că această faptă are un grad de pericol social redus, nu este o problemă de ordin constituţional, ci una de politică legislativă. Or, aşa cum s-a statuat prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1993, implicarea Curţii Constituţionale în domeniul legiferării şi al politicii penale excedează competenţei sale, fiind o imixtiune în competenţa altor autorităţi statale. Aceasta ar fi o abatere de la principiul de drept potrivit căruia, în materie de competenţă, legea este de strictă interpretare. Aşa fiind, este dreptul legiuitorului de a stabili, prin lege organică, în ce cazuri şi în ce condiţii răspunderea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni poate fi înlocuită cu răspunderea care atrage aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, prevăzută de legea penală (a se vedea în acest sens Decizia nr. 22 din 11 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999).

28. Pe de altă parte, Curtea Constituţională a statuat că Parlamentul nu-şi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie. Astfel, libertatea de reglementare pe care o are Parlamentul se exercită prin reglementarea condiţiilor de tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevăzute şi garantate de Constituţie, autoritatea legiuitoare neputând elimina protecţia juridică penală a valorilor cu statut constituţional, cum sunt dreptul la viaţă, libertatea individuală, dreptul de proprietate, libertatea de exprimare sau demnitatea omului.

29. Astfel, prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea a sancţionat dezincriminarea unor fapte penale şi a constatat că, "având în vedere importanţa deosebită a valorilor ocrotite prin dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal - demnitatea persoanei, reputaţia şi onoarea acesteia [...], abrogarea acestor texte de lege şi dezincriminarea, pe această cale, a infracţiunilor de insultă şi calomnie contravin prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţia României". S-a reţinut că, "prin abrogarea dispoziţiilor legale menţionate s-a creat un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiei constituţionale care garantează demnitatea omului ca valoare supremă. În absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai beneficiază de nicio altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată."

30. Analizând dispoziţiile Legii pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal şi ţinând seama de jurisprudenţa anterioară a instanţei constituţionale, Curtea urmează a stabili dacă Parlamentul a procedat la eliminarea protecţiei juridice penale a unei valori cu statut constituţional şi dacă, având în vedere importanţa deosebită a valorii ocrotite de dispoziţiile art. 276 din noul Cod penal - independenţa justiţiei -, prin abrogarea acestui text de lege şi dezincriminarea, pe această cale, a infracţiunii de presiuni asupra justiţiei s-a creat un vid de reglementare, astfel că respectiva valoare socială nu mai beneficiază de nicio altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată.

31. Cu privire la consacrarea legală şi formele de protecţie a principiilor imparţialităţii justiţiei şi independenţei judecătorilor, Curtea observă că, în dreptul intern, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 124 din Constituţie, intitulat "Înfăptuirea justiţiei", justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi, iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. În conformitate cu prevederile art. 133 alin. (1) din Constituţie, "Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei."

32. În aplicarea dispoziţiilor constituţionale, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii consacră în art. 1 alin. (1) rolul de garant al independenţei justiţiei al Consiliului Superior al Magistraturii, iar în art. 30 alin. (1) şi (2), prevede următoarele: "(1) Consiliul Superior al Magistraturii are dreptul şi obligaţia de a se sesiza şi din oficiu pentru a apăra judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea. De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii apără reputaţia profesională a judecătorilor şi procurorilor.

(2) Judecătorul sau procurorul care consideră că independenţa, imparţialitatea sau reputaţia profesională îi este afectată în orice mod se poate adresa Consiliului Superior al Magistraturii, care, după caz, poate dispune verificarea aspectelor semnalate, publicarea rezultatelor acesteia, poate sesiza organul competent să decidă asupra măsurilor care se impun sau poate dispune orice altă măsură corespunzătoare, potrivit legii." ...

33. Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, adoptat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, în temeiul art. 38 din Legea nr. 317/2004, stabileşte la art. 3 obligaţia judecătorilor şi procurorilor de a apăra independenţa justiţiei, de a-şi exercita funcţia cu obiectivitate şi imparţialitate, având ca unic temei legea, fără a da curs presiunilor şi influenţelor de orice natură. De asemenea, art. 9 din cod prevede că judecătorii şi procurorii trebuie să fie imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, fiind obligaţi să decidă în mod obiectiv, liberi de orice influenţe, şi trebuie să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparţialitatea lor. Pe de altă parte, în cazul în care prin articole de presă sau în emisiuni audiovizuale s-au făcut afirmaţii defăimătoare la adresa lor, judecătorii şi procurorii au dreptul de a-şi exprima public opinia, exercitând, astfel, dreptul personal la replică (art. 19 din cod).

34. Având în vedere dispoziţiile legale menţionate supra, independenţa puterii judecătoreşti are atât o componentă obiectivă, ca o caracteristică indispensabilă a puterii judecătoreşti, cât şi o componentă subiectivă care priveşte dreptul persoanei de a i se stabili drepturile şi libertăţile de către un judecător independent. Fără judecători independenţi drepturile şi libertăţile nu se pot respecta într-un mod corect şi legal. Prin urmare, independenţa puterii judecătoreşti nu reprezintă un scop în sine. Acesta nu este un privilegiu personal al judecătorilor, ci este justificată de nevoia de a permite judecătorilor să îşi îndeplinească rolul de protectori ai drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

35. Distinct de reglementările referitoare la statutul judecătorilor şi procurorilor, principiile imparţialităţii justiţiei şi independenţei judecătorilor sunt protejate şi de legea civilă, care prevede răspunderea delictuală. În prezent, sunt în vigoare dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, care în temeiul art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil au devenit active începând cu data de 1 octombrie 2011. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil prevede în capitolul IV - Răspunderea civilă, secţiunea 1 - Dispoziţii generale, art. 1.349 - Răspunderea delictuală, potrivit căruia: "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral." ...

36. Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale este prevăzută de art. 1.381 din Codul civil - Obiectul reparaţiei, cu următorul conţinut: "(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie.

(2) Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. ... (3) Dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor." ...

37. Principiul independenţei justiţiei îşi găseşte modalităţi de protecţie şi în cadrul documentelor internaţionale la care România este parte. Astfel, dreptul la o instanţă imparţială şi independentă este garantat la nivel european, în primul rând de art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ("1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită în lege,[...]").

38. În afara Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, documentul cu cea mai mare autoritate privind independenţa judiciară la nivel european a fost Recomandarea (94)12 a Comitetului Miniştrilor privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor. Potrivit acestui document, "în procesul decizional, judecătorii trebuie să fie independenţi şi să poată acţiona fără niciun fel de restricţie, influenţă subiectivă, presiuni, ameninţări sau interferenţe, directe sau indirecte". Recomandarea (94)12 a fost înlocuită de Recomandarea CM/Rec (2010)12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile, care prevede expres că "independenţa judecătorilor este un aspect fundamental al statului de drept" (paragraful 4), iar "în cazul în care judecătorii consideră că independenţa lor este ameninţată, ei ar trebui să poată recurge la un consiliu judiciar sau la o altă autoritate independentă, ori ei ar trebui să dispună de mijloace efective de remediere" (paragraful 8).

39. Un alt document internaţional relevant este Avizul nr. 1 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (C.C.J.E.) privind Standardele referitoare la independenţa puterii judecătoreşti şi inamovibilitatea judecătorilor, adoptat, în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, la Strasbourg, la 23 noiembrie 2001. În cuprinsul acestui act se arată că "libertatea faţă de influenţe externe nedorite constituie un principiu general unanim recunoscut. [...] Ca principii generale, libertatea faţă de influenţe nedorite şi necesitatea aplicării de sancţiuni în cazuri extreme sunt incontestabile (a se vedea echilibrul dintre principiul general al libertăţii de exprimare şi excepţia - acolo unde sunt necesare măsuri pentru menţinerea autorităţii şi imparţialităţii autorităţii judecătoreşti -, de la art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale). Mai mult, C.C.J.E. nu are motive să creadă că acestea nu sunt prevăzute corespunzător ca atare în legislaţia statelor membre. Pe de altă parte, operarea lor în practică necesită prudenţă, atenţie şi, în unele contexte, constrângere politică. Discuţiile purtate cu judecători din diverse state şi înţelegerea şi sprijinul de care au dat dovadă pot fi foarte utile în această privinţă. Dificultatea stă mai degrabă în a decide ce constituie influenţă nedorită şi în a realiza un echilibru între, de exemplu, necesitatea de a proteja procesul judecătoresc faţă de denaturări şi presiuni, fie politice, fie din partea presei sau a altor surse, şi interesul dezbaterii publice a chestiunilor de interes public în viaţa publică şi într-o presă liberă. Judecătorii trebuie să accepte că ei sunt figuri publice şi că nu trebuie să aibă un caracter prea susceptibil sau o constituţie prea fragilă."

40. De asemenea, un alt document al Consiliului Europei este Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor, care a fost aprobată la Strasbourg, în iulie 1998. Potrivit dispoziţiilor art. 1.4 din Cartă, "statutul oferă tuturor judecătorilor care consideră că drepturile lor statuare sau, într-o manieră mai generală, independenţa lor sau cea a justiţiei sunt ameninţate sau nesocotite în vreun fel, posibilitatea de a sesiza o astfel de instanţă independentă, care să dispună de mijloacele efective în scopul de a remedia acest lucru sau a propune remedierea lui".

41. În Raportul privind independenţa sistemului judiciar (Partea I: independenţa judecătorilor), adoptat de Comisia de la Veneţia în cadrul celei de-a 82-a sesiuni plenare (Veneţia, 12-13 martie 2010), în cadrul Aspectelor specifice ale independenţei judiciare - Absenţa influenţelor externe nepotrivite, s-a arătat că independenţa judiciară presupune două aspecte complementare. Independenţa externă apără judecătorul de influenţa altor puteri ale statului şi este un element esenţial al statului de drept. Independenţa internă garantează că judecătorul decide numai pe baza Constituţiei şi a legilor, şi nu pe baza instrucţiunilor date de judecători mai înalţi în grad. "Este indiscutabil că judecătorii trebuie să fie protejaţi împotriva influenţelor externe nepotrivite. În acest scop, aceştia trebuie să se bucure de imunitate funcţională - dar exclusiv funcţională (imunitate faţă de urmăririle penale pentru acte îndeplinite în exercitarea funcţiei lor, cu excepţia infracţiunilor intenţionate, de exemplu, luarea de mită)" (paragraful 61). Comisia de la Veneţia a argumentat în favoarea unei imunităţi funcţionale limitate a judecătorilor: "Magistraţii (...) nu ar trebui să beneficieze de o imunitate generală, aşa cum este prevăzut în Constituţia din Bulgaria. Potrivit standardelor generale, ei au efectiv nevoie să fie protejaţi de procesele civile pentru acte îndeplinite cu bună credinţă în cadrul funcţiei lor. Cu toate acestea, nu ar trebui să beneficieze de o imunitate generală, care să îi protejeze împotriva urmăririi penale pentru infracţiunile săvârşite, pentru ele trebuind să fie răspunzători în faţa instanţelor." (CDL-AD (2003)12 - Memorandumul privind reforma sistemului judiciar în Bulgaria, adoptat de Comisia de la Veneţia în cadrul celei de-a 55-a sesiuni plenare, la Veneţia, 13-14 iunie 2003, paragraful 15.1). "Pentru a proteja procedurile judiciare de presiuni nepotrivite, ar trebui să fie analizată aplicarea principiului "sub judice", care trebuie să fie definit cu atenţie astfel încât să se realizeze un echilibru corespunzător între nevoia de a proteja activitatea puterii judecătoreşti, pe de o parte, şi libertatea presei şi a dezbaterilor în chestiuni de interes public, pe de altă parte" (paragraful 64 din Raportul privind independenţa sistemului judiciar).

42. Pentru argumentele expuse în prealabil, Curtea constată că imparţialitatea justiţiei şi independenţa judecătorilor beneficiază de protecţia legii civile interne, sub două forme. În primul rând, cea prevăzută de Legea nr. 317/2004, care consacră rolul de garant al independenţei justiţiei al Consiliului Superior al Magistraturii. Potrivit legii, acest organism are două mijloace prin care îşi poate exercita rolul constituţional: primul vizează apărarea judecătorilor şi procurorilor împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea, iar cel de-al doilea are ca obiect apărarea reputaţiei profesionale a judecătorilor şi a procurorilor. A doua formă de protecţie este cea prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, care consacră răspunderea civilă delictuală, potrivit căreia orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane; orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie.

43. Prin urmare, Curtea reţine că, în absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art. 276 din Codul penal, imparţialitatea justiţiei şi independenţa judecătorilor continuă să beneficieze de instrumente de ocrotire juridică reale şi adecvate. Astfel, prin efectul abrogării analizate, judecătorul sau organul de urmărire penală, victimă a declaraţiilor publice nereale referitoare la săvârşirea unei infracţiuni sau a unei abateri disciplinare grave legate de cauza pe care o instrumentează, dispune de mijloace legale necesare, ce abilitează organismul naţional cu competenţă specială în materia garantării independenţei justiţiei, pe de o parte, respectiv instanţele judecătoreşti, pe de altă parte, să ofere reparaţii adecvate şi efective pentru prejudiciile aduse independenţei sau imparţialităţii judecătorilor şi a procurorilor ori reputaţiei profesionale a acestora.

44. Pe de altă parte, Curtea reţine că apărarea independenţei justiţiei nu se poate realiza decât în cadrul prevăzut de Constituţie, deci cu respectarea tuturor drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale persoanei. Protejarea acestei valori constituţionale nu poate afecta existenţa altor drepturi şi libertăţi, exercitate cu bună-credinţă, în cadrul limitelor consacrate de normele constituţionale.

45. În "Expunerea de motive" la legea de abrogare s-a arătat că, "dată fiind formularea art. 276 din Codul penal, care incriminează faptele calificate presiuni asupra justiţiei, declaraţiile oricărei persoane, inclusiv cele apărute în massmedia, ar putea fi interpretate în orice moment ca fiind o presiune la adresa unui judecător sau a unui alt organ de urmărire penală. Acest fapt nu face decât să creeze posibilitatea pronunţării unor soluţii arbitrare care să aducă atingere libertăţii de exprimare".

46. Potrivit art. 30 alin. (1) din Constituţie, libertatea de exprimare este inviolabilă. Ea nu poate însă prejudicia "demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine". Limitele libertăţii de exprimare, prevăzute în art. 30 alin. (6) din Constituţia României, concordă întru totul cu noţiunea de libertate, care nu este şi nu poate fi înţeleasă ca un drept absolut. Concepţiile juridico-filozofice promovate de societăţile democratice admit că libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei persoane. În acest sens, art. 57 din Constituţie prevede expres obligaţia cetăţenilor români, cetăţenilor străini şi apatrizilor de aşi exercita drepturile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. O limitare identică este, de asemenea, prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu care "Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru [...] protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora [...]", precum şi în art. 19 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice care stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şi că aceasta poate fi supusă anumitor restricţii care trebuie să fie expres prevăzute de lege, ţinând seama de drepturile sau reputaţia altora. În plus, alin. (7) al art. 30 din Constituţie interzice activităţile care s-ar putea desfăşura sub pretextul libertăţii de exprimare: defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. Fiind o normă cu caracter restrictiv, de natură să circumscrie cadrul în care poate fi exercitată libertatea de exprimarea, enumerarea realizată de textul constituţional este una strictă şi limitativă.

47. Este de principiu că unor obligaţii legale, şi cu atât mai mult unora de ordin constituţional, trebuie să le corespundă sancţiuni legale în cazul nerespectării lor. Altfel, obligaţiile juridice ar fi reduse la semnificaţia unor simple deziderate, fără niciun rezultat practic în spaţiul relaţiilor sociale, fiind anulată însăşi raţiunea reglementării juridice a unora dintre aceste relaţii. Reglementarea la nivel constituţional a libertăţii de exprimare, ca drept fundamental cu un conţinut complex, a determinat stabilirea limitelor în cadrul cărora acesta poate fi exercitat. Depăşirea cadrului constituţional, exercitarea abuzivă a dreptului atrage răspunderea juridică, care în cazul libertăţii de exprimare este consacrată expres de dispoziţiile art. 30 alin. (8) din Constituţie.

48. Însă natura şi gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie avute în vedere la aprecierea proporţionalităţii unei limitări aduse libertăţii de exprimare, garantate de art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, aplicarea pedepsei penale pentru o faptă care presupune exercitarea liberă a dreptului de exprimare nefiind compatibilă cu libertatea de exprimare a persoanei decât în circumstanţe excepţionale, mai ales atunci când au fost grav afectate alte drepturi fundamentale (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2002, pronunţată în Cauza Nikula împotriva Finlandei, Hotărârea din 17 decembrie 2004, pronunţată în Cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, Hotărârea din 20 aprilie 2010, pronunţată în Cauza Cârlan împotriva României, Hotărârea din 29 martie 2011, pronunţată în Cauza Cornelia Popa împotriva României, Hotărârea din 19 iunie 2012, pronunţată în Cauza Tănăsoaica împotriva României, Hotărârea din 26 martie 2013, pronunţată în Cauza Niculescu-Dellakeza împotriva României). Or, sub acest aspect, dispoziţiile constituţionale sunt concludente. Valorile constituţionale care nu pot fi afectate sunt drepturile individuale precum demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi dreptul la propria imagine, respectiv acele valori fundamentale care sunt protejate prin interzicerea actelor prevăzute de art. 30 alin. (7), şi anume defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. Întrucât limitele impuse acestei libertăţi constituţionale sunt ele însele de rang constituţional, stabilirea conţinutului acestei libertăţi este de strictă interpretare, nicio altă limită nefiind admisă decât cu încălcarea literei şi spiritului art. 30 din Constituţie. Or, independenţa justiţiei nu se regăseşte printre valorile constituţionale prevăzute de art. 30 alin. (6) şi (7), astfel că legiuitorul este obligat să ofere modalităţi adecvate de protecţie care să respecte principiul proporţionalităţii care trebuie să guverneze raportul dintre exerciţiul libertăţii de exprimare şi sancţiunea aplicată în caz de exercitare abuzivă, respectiv echilibrul între nevoia de a proteja activitatea autorităţii judecătoreşti, pe de o parte, şi libertatea de a exprima public şi de a dezbate probleme de interes public, pe de altă parte.

49. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că dispoziţiile Legii pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 4 noiembrie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Senia Costinescu

-------