DECIZIA nr. 2 din 17 ianuarie 2017

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (3) și (4) teza întâi și ale art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală

EMITENT

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 324 din 5 mai 2017

Valer Dorneanu	- președinte
Marian Enache	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ștefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Livia-Doina Stanciu	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Varga Attila	- judecător
Oana Cristina Puică	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (3) „teza întâi“ din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ionuț Brătilă și Floarea Brătilă în Dosarul nr. 24.598/4/2015 al Judecătoriei Sectorului 4 București - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.443D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de admitere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (3) „teza întâi“ și alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală. În acest sens arată că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale face o distincție clară între o a doua acuzație pentru aceeași faptă - care este interzisă de primul paragraf din articolul menționat - și reluarea unui proces în circumstanțe excepționale, care este permisă potrivit paragrafului următor. Astfel, art. 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție prevede în mod expres posibilitatea ca un individ să fie pus în situația de a accepta o acuzație pentru aceleași fapte, în conformitate cu dreptul intern, în situația în care un caz este redeschis după apariția unor noi elemente de probă sau după descoperirea unor vicii esențiale în cadrul procedurii anterioare (Hotărârea din 20 iulie 2004, pronunțată în Cauza Nikitin împotriva Rusiei, paragraful 45). De asemenea, invocă jurisprudența Curții Constituționale cu privire la titularii căilor de atac, și anume Decizia nr. 100 din 9 martie 2004 și Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004. Arată că este incontestabil faptul că inculpatul și partea civilă au drepturi și obligații diferite în cadrul procesului penal, dar că în cazul revizuirii pentru fapte sau împrejurări noi ei sunt în aceeași situație juridică, respectiv aceea de parte care a pierdut procesul și care se află în posesia unor date cu privire la fapte sau împrejurări noi - necunoscute la momentul soluționării cauzei - ce pot dovedi netemeinicia hotărârii definitive care le este defavorabilă. Or, în aceeași situație juridică - a intervenirii unor fapte sau împrejurări noi - inculpatul poate să formuleze cerere de revizuire, în timp ce partea civilă nu are acces la această cale de atac, fiind pusă într-o situație de inferioritate față de inculpat. Totodată, partea civilă care nu are dreptul de a formula cerere de revizuire în cazul intervenirii unor fapte sau împrejurări noi ce ar putea dovedi netemeinicia soluției de achitare este discriminată și față de părțile civile din cauzele soluționate prin hotărâri definitive de achitare și în care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din Codul de procedură penală. Prin urmare, consideră că dispozițiile art. 453 alin. (3) „teza întâi“ și alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală aduc atingere principiului egalității în fața legii, consacrat de art. 16 din Constituție. În fine, reprezentantul Ministerului Public invocă și jurisprudența Curții Constituționale cu privire la statul de drept și rolul procurorului, respectiv Decizia nr. 190 din 26 februarie 2008 și Decizia nr. 44 din 16 februarie 2016, întrucât consideră că dispozițiile art. 453 alin. (3) „teza întâi“ și alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală încalcă și prevederile art. 1 alin. (3) și ale art. 131 din Constituție. Astfel, susține că dispozițiile de lege mai sus menționate nu asigură un just echilibru între principiul autorității de lucru judecat și interesul general al societății de a-i găsi și de a-i trage la răspundere penală pe autorii infracțiunilor, interes ce impune ca, atunci când există fapte sau împrejurări ce dovedesc netemeinicia soluției de achitare, partea civilă să poată formula cerere de revizuire în scopul obținerii condamnării inculpatului. De asemenea, arată că, pentru apărarea ordinii de drept, procurorul trebuie să aibă posibilitatea de a formula o astfel de cerere atunci când are cunoștință de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii de achitare pronunțate în cauză.

4. Președintele, în temeiul art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale coroborat cu art. 216 alin. (5) din Codul de procedură civilă, încuviințează cererea doamnei judecător Livia-Doina Stanciu de a pune o întrebare reprezentantului Ministerului Public în mod direct. Doamna judecător întreabă dacă, față de prevederile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, consideră necesară extinderea controlului de constituționalitate, pe de o parte, asupra restului dispozițiilor art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală, având în vedere faptul că acest text de lege se referă și la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. f), iar, pe de altă parte, asupra dispozițiilor art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală privind termenul de introducere a cererii de revizuire, text care exclude cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. a) și f) din Codul de procedură penală.

5. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că sunt incidente prevederile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, întrucât motivele de neconstituționalitate subzistă și în ceea ce privește soluția legislativă reglementată de dispozițiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. f), astfel că alin. (3) al art. 453 din cod este neconstituțional în întregime. De asemenea, consideră necesară extinderea controlului de constituționalitate asupra dispozițiilor art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, deoarece textul exclude cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. a) și f).

6. În continuare, președintele acordă cuvântul autorilor excepției de neconstituționalitate, care s-au prezentat ulterior dării cuvântului reprezentantului Ministerului Public. Autorii excepției solicită admiterea acesteia, pentru argumentele invocate în fața Judecătoriei Sectorului 4 București - Secția penală.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

7. Prin Sentința penală nr. 2.008 din 8 septembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 24.598/4/2015, Judecătoria Sectorului 4 București - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Ionuț Brătilă și Floarea Brătilă cu ocazia verificării admisibilității în principiu a unei cereri de revizuire formulate împotriva unei hotărâri penale de achitare.

8. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin, în esență, că dispozițiile de lege criticate - care nu permit invocarea în defavoarea persoanei achitate a cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală - încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (2), potrivit căruia „Nimeni nu este mai presus de lege“, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum și prevederile art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 7 privind egalitatea în fața legii din Declarația universală a drepturilor omului și ale art. 14 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, deoarece exclud posibilitatea victimei unei erori judiciare, care a avut calitatea de parte civilă, „de a solicita și obține pronunțarea unei soluții legale și temeinice în cauză, respectiv condamnarea inculpatului“. Întrucât dispozițiile de lege criticate nu permit invocarea în defavoarea persoanei achitate a motivului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Cod - în scopul de a se dovedi netemeinicia hotărârii de achitare -, autorii excepției consideră că partea civilă și inculpatul achitat se află pe poziții procesuale inegale, fiind instituit un tratament discriminatoriu. Mai arată că, sub imperiul Codului de procedură din 1968, distincția privind formularea cererii de revizuire în favoarea, respectiv în defavoarea condamnatului opera doar sub aspectul termenului de introducere a cererii, singura condiție cerută pentru a reține incidența faptelor sau a împrejurărilor noi ca motiv de revizuire fiind aceea ca pe baza lor să se poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.

9. Judecătoria Sectorului 4 București - Secția penală apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere principiului egalității în drepturi, consacrat de art. 16 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia „Nimeni nu este mai presus de lege“. Cu privire la acest principiu, Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, reflectată, de exemplu, în Decizia nr. 148 din 8 mai 2001 și în Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, a statuat, prin considerente cu valoare general obligatorie, că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. Or, diferența de tratament juridic instituită prin dispozițiile art. 453 alin. (3) „teza întâi“ din Codul de procedură penală între situațiile în care motivul de revizuire stabilit la alin. (1) lit. a) al aceluiași articol poate fi invocat în favoarea, respectiv în defavoarea condamnatului - de observat că soluția de achitare nu se regăsește în enumerarea limitativă prevăzută de alin. (3) - este justificată de existența unor cazuri diferite, având în vedere că situația părților civile care solicită constatarea netemeiniciei soluției de achitare nu poate fi asimilată situației persoanei condamnate definitiv care solicită întoarcerea unei soluții defavorabile. De altfel, acest tratament diferențiat, pentru situații diferite în esență, are ca scop principal protejarea securității raporturilor juridice, mai ales în situația unei persoane cercetate penal și achitate definitiv. De asemenea, instanța de judecată apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere liberului acces la justiție și dreptului la un proces echitabil. Consideră că art. 21 din Constituție permite accesul la justiție al oricărei persoane fizice sau juridice pentru apărarea oricărui drept și a oricărui interes legitim, în mod concret și efectiv, în sensul ca justițiabilul să beneficieze de posibilitatea clară și concretă de a contesta un act care aduce o atingere drepturilor sale și fără ca vreo lege să poată îngrădi acest drept. Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiție este un drept absolut, ci, așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa (cauzele Golder împotriva Regatului Unit - 1975 și Ashingdane împotriva Regatului Unit - 1985), dreptul de acces la justiție poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiție necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp și spațiu, în funcție de nevoile și resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislația națională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanță, în lumina principiului supremației dreptului într-o societate democratică. În același sens a statuat și Curtea Constituțională, care a reținut că dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, orice restricție fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanța sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere (Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006). Cu referire la regulile care guvernează exercitarea căilor de atac, Curtea Constituțională sa pronunțat în mod constant că accesul liber la justiție nu înseamnă că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac, deoarece competența și căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situații diferite. Prin urmare, instanța apreciază că instituirea de reguli deosebite pentru invocarea unor motive diferite de revizuire, după cum sunt în favoarea sau în defavoarea persoanei condamnate, nu încalcă dreptul fundamental de liber acces la instanță, prevăzut de art. 21 din Constituție. În final, instanța apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere nici dreptului la apărare, consacrat de dispozițiile art. 24 din Constituție, de vreme ce posibilitatea formulării unei căi extraordinare de atac, în condițiile expres prevăzute de lege, nu reprezintă o expresie sau o consecință a dreptului de apărare, ci, de fapt, acest drept nu poate avea o existență de sine stătătoare în afara unei căi de atac prevăzute de lege. A echivala dreptul de a formula o cale extraordinară de atac cu dreptul la apărare pare excesiv în raport cu scopurile urmărite prin chiar reglementarea dreptului de apărare, cu toate garanțiile sale.

10. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, iar în subsidiar, neîntemeiată. Arată că autorul excepției nu critică dispozițiile art. 453 alin. (3) „teza întâi“ din Codul de procedură penală pentru ceea ce conțin acestea, ci pentru ceea ce nu conțin, motiv pentru care nu este vorba despre o veritabilă excepție de neconstituționalitate. Astfel, excepția apare ca fiind inadmisibilă, sens în care invocă Decizia Curții Constituționale nr. 99 din 13 februarie 2007. În subsidiar, consideră că excepția este neîntemeiată, întrucât situația inculpatului și cea a părții civile în procesul penal nu sunt identice, ci, dimpotrivă, sunt diferite. Arată că, potrivit jurisprudenței Curții, principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994). Având în vedere autoritatea de lucru judecat care este atașată unei hotărâri judecătorești definitive și necesitatea asigurării securității raporturilor juridice, precum și principiul consacrat de art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute prin lege, consideră că dispozițiile art. 453 alin. (3) „teza întâi“ din Codul de procedură penală, care se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii și fără discriminări, sunt conforme cu prevederile constituționale ale art. 16. Referitor la critica privind pretinsa nerespectare a art. 24 din Constituție, apreciază că dispozițiile de lege criticate - care se coroborează cu cele ale art. 88-96 din Codul de procedură penală privind asistența juridică și reprezentarea - nu restrâng în niciun fel dreptul la apărare al părții civile, aceasta putând fi asistată de un avocat în tot cursul judecății, avocat care are dreptul să consulte actele dosarului, să pună întrebări inculpatului, să exercite drepturile procesuale ale părții pe care o asistă, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepții și obiecțiuni. Opinează că dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 21 din Constituție, nu este încălcat în niciun fel prin aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (3) „teza întâi“ din Codul de procedură penală, întrucât acestea nu afectează dreptul părții civile de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil.

12. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile art. 453 alin. (3) „teza întâi“ din Codul de procedură penală sunt constituționale, iar excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă. Referitor la critica de neconstituționalitate raportată la art. 16 din Constituție, arată că prevederile constituționale invocate vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic cu privire la aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, ci și necesitatea lui (Decizia Curții Constituționale nr. 238 din 10 mai 2005). Astfel, egalitatea în fața legii și a autorităților publice, consacrată de art. 16 alin. (1) din Constituție, își găsește aplicare doar atunci când părțile din proces se găsesc în situații identice sau egale, care impun și justifică același tratament juridic și, prin urmare, instituirea aceluiași regim juridic. Per a contrario, când părțile se află în situații diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit. Or, în speța de față, soluția legislativă este determinată de natura juridică a revizuirii, aceea de garanție a atingerii scopului procesului penal, și anume aflarea adevărului de către instanțele judecătorești, astfel încât acestea să fie în măsură să soluționeze în mod just cauza și orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale, respectiv nicio persoană nevinovată să nu sufere o pedeapsă. Referitor la critica de neconstituționalitate raportată la art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție, arată că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil și nici dreptului la apărare. În plus, motivele invocate de autorii excepției nu reprezintă veritabile argumente de neconstituționalitate, ci acestea tind la modificarea dispozițiilor de lege criticate în sensul reglementării posibilității ca partea civilă să poată solicita revizuirea unei hotărâri de achitare pentru motivul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susținerile autorilor excepției, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15. Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 453 alin. (3) „teza întâi“ din Codul de procedură penală. Din notele scrise ale autorilor excepției, depuse în motivarea criticii, reiese că aceasta privește, în realitate, dispozițiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală cu referire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum și dispozițiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală cu privire la soluția legislativă care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a). Dispozițiile art. 453 alin. (3) și (4) teza întâi din Codul de procedură penală, modificate prin art. 102 pct. 272 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, au următorul cuprins:

(3) Cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) și f) pot fi invocate ca motive de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei.(4) Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, [...].“ [Art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală prevede că: „(1) Revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză.]

16. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorii excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (2), potrivit căruia „Nimeni nu este mai presus de lege“, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum și a prevederilor art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 7 privind egalitatea în fața legii din Declarația universală a drepturilor omului și ale art. 14 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că activitatea desfășurată în ciclul ordinar al procesului penal - dacă a fost legală și temeinică - trebuie să se finalizeze cu pronunțarea unei hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, în care faptele reținute exprimă adevărul, iar legea penală și cea civilă au fost aplicate corect. Practica a învederat însă și cazuri de hotărâri definitive care au soluționat cauzele penale cu grave erori de fapt și de drept. Legiuitorul a avut în vedere o asemenea ipoteză, rațiune pentru care a instituit căile de atac extraordinare ca mijloace procesual penale de desființare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat care nu corespund legii și adevărului. Având în vedere faptul că instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorității de lucru judecat, așadar stabilității hotărârilor judecătorești definitive, care este menită a da încredere în activitatea justiției, cazurile și condițiile de exercitare a căilor extraordinare de atac trebuie să fie strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii de drept. În egală măsură, opțiunea legiuitorului în reglementarea căilor extraordinare de atac trebuie să se realizeze în limite constituționale.

18. Calea extraordinară de atac care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri este revizuirea, aceasta având caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale. Cererea de revizuire se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, fiind descoperite ulterior, care fac dovada că hotărârea definitivă se întemeiază pe o eroare judiciară. Potrivit art. 455 din Codul de procedură penală, titularii acestei căi extraordinare de atac de retractare sunt: „părțile din proces, în limitele calității lor procesuale“, „un membru de familie al condamnatului, chiar și după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului“ și procurorul, care poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotărârii. În ceea ce privește obiectul căii de atac, revizuirea poate fi exercitată - în cazurile limitativ prevăzute de art. 453 din Codul de procedură penală - numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a rezolvat fondul cauzei, deoarece, așa cum s-a arătat în doctrină, finalitatea revizuirii constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcția procesuală a instituției se concentrează în înlesnirea descoperirii, adunarea și deducerea în fața justiției a unui material probator cu totul inedit sau cel puțin necunoscut instanței, care să permită constatarea erorii judiciare și înlăturarea ei.

19. Curtea reține că motivul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală privește situația în care s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate. Cu privire la înțelesul expresiei „fapte sau împrejurări“, în literatura de specialitate, ca și în practica judiciară, s-a considerat că aceasta se referă la probele propriuzise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, și anume orice întâmplare, situație sau stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii. Dispozițiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală consacră menținerea sistemului revizuirii totale cu privire la motivul prevăzut la alin. (1) lit. a) din același articol, limitând incidența acestui caz de revizuire la situațiile în care pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal. Aceasta înseamnă că faptele sau împrejurările noi trebuie să conducă la o soluție opusă celei pronunțate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Dacă prin faptele sau împrejurările noi nu se tinde la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, ci numai la dovedirea anumitor elemente care implică însă menținerea respectivei soluții, faptele sau împrejurările noi nu constituie motiv de revizuire.

20. Potrivit actualei reglementări, spre deosebire de cea cuprinsă în codurile de procedură penală din 1936 și 1968, cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu este incident în situația netemeiniciei hotărârii de achitare a inculpatului. Acest aspect rezultă atât din enumerarea cuprinsă în alin. (4) teza întâi al art. 453 din Codul de procedură penală, cât și din condiția prevăzută de alin. (3) al aceluiași articol, condiție potrivit căreia cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei.

21. Curtea constată că soluția legislativă potrivit căreia cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, cu excluderea posibilității revizuirii hotărârii de achitare, este de natură să înfrângă egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea dreptului fundamental de acces liber la justiție. Curtea observă, astfel, că excluderea posibilității invocării în defavoarea persoanei achitate a motivului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală - constând în descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză - creează un tratament discriminatoriu pentru partea civilă din respectiva cauză față de părțile civile din alte cauze soluționate tot prin hotărâri definitive de achitare, dar cu privire la care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din Codul de procedură penală, și anume: hotărârea s-a întemeiat pe declarația unui martor, opinia unui expert sau pe situațiile învederate de un interpret, care a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influențând astfel soluția pronunțată; ori un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influențat soluția pronunțată; sau un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influențat soluția pronunțată. Cu privire la cele două categorii de părți civile menționate, Curtea reține că, deși se găsesc în situații similare, acestea beneficiază - din perspectiva posibilității de a formula calea extraordinară de atac a revizuirii - de un tratament juridic diferit, ceea ce este de natură a contraveni prevederilor art. 16 din Constituție, în condițiile în care tratamentul discriminatoriu nu-și găsește nicio justificare obiectivă și rezonabilă.

22. Sub aspectul asigurării egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat în jurisprudența sa că, în instituirea regulilor de acces al justițiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ținut de respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce privește căile de atac nu este contrară acestui principiu, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

23. Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, și Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21). Or, din perspectiva interesului de a cere și obține îndreptarea erorilor judiciare, părțile civile din cauzele în care sa pronunțat o hotărâre definitivă de achitare - a cărei netemeinicie ar putea fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condițiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală - se află, sub aspectul recunoașterii liberului acces la justiție, într-o situație similară cu părțile civile din cauzele soluționate prin hotărâri definitive de achitare cu privire la care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de lit. b)-d) ale alin. (1) din art. 453 din Codul de procedură penală.

24. Așa cum a statuat Curtea în jurisprudența sa, liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește. Este adevărat că regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești sunt de competența exclusivă a legiuitorului, așa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție - text potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“ - și din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“. Astfel, principiul liberului acces la justiție presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și în modalitățile instituite de lege, însă numai cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 și Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, paragraful 22, decizii citate anterior).

25. În continuare, în ceea ce privește rolul procurorului în cadrul procesului penal, Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 131 din Constituție, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, exercitânduși atribuțiile prin procurori constituiți în parchete. Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din același act normativ, procurorul participă la ședințele de judecată, în condițiile legii, și are rol activ în aflarea adevărului. În acest sens, dispozițiile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd atribuția procurorului de a formula și exercita, în cadrul procesului penal, contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești. Așadar, pornind de la scopul instituirii căii extraordinare de atac a revizuirii - acela de a asigura posibilitatea îndreptării hotărârilor penale definitive care se întemeiază pe erori judiciare, prin raportare la cazurile de revizuire expres și limitativ prevăzute de lege - și de la rolul procurorului, care, așa cum a reținut instanța de contencios constituțional în jurisprudența sa, acționează ca apărător al intereselor generale ale societății, dar și ale părților din proces, în spiritul legalității (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 5 august 2010, și Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 51), Curtea apreciază că exigențele art. 131 din Constituție impun legiuitorului să asigure posibilitatea revizuirii - inclusiv la inițiativa procurorului, în calitatea sa de titular al acestei căi extraordinare de atac - a hotărârilor de achitare a căror netemeinicie poate fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condițiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.

26. Prin urmare, dispozițiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum și soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 453 alin. (4) teza întâi din același cod, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiție și ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât lipsesc partea civilă de posibilitatea apărării drepturilor și a intereselor sale legitime, respectiv procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. Curtea reține că, în situația în care se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii de achitare, trebuie să se asigure atât părții civile, cât și procurorului posibilitatea de a cere și obține restabilirea adevărului judiciar prin retractarea hotărârii pronunțate în cauză.

27. În temeiul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, care prevede că, „În caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare“, Curtea constată că este necesară extinderea controlului de constituționalitate asupra dispozițiilor art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, având în vedere că acest text de lege - care reglementează termenul de introducere a cererii de revizuire - nu poate fi disociat, sub aspectul posibilității revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) din cod, de normele procesual penale constatate ca fiind neconstituționale. Dispozițiile art. 457 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală au următorul cuprins: „(2) Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui față de care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni, care curge: a) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea sau de la data când aceasta a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora; b) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale; c) în cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. e), de la data când hotărârile ce nu se conciliază au fost cunoscute de persoana care face cererea.“

28. Drept consecință a constatării neconstituționalității dispozițiilor art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum și a soluției legislative cuprinse în art. 453 alin. (4) teza întâi din cod, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), Curtea reține că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) din cod, este de natură a aduce atingere, pe de o parte, egalității în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea dreptului fundamental de acces liber la justiție, principii consacrate de prevederile art. 16 și ale art. 21 din Constituție, iar, pe de altă parte, rolului Ministerului Public, stabilit de art. 131 din Legea fundamentală.

29. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:

1. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Ionuț Brătilă și Floarea Brătilă în Dosarul nr. 24.598/4/2015 al Judecătoriei Sectorului 4 București - Secția penală și constată că dispozițiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a).

2. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori în același dosar și constată că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), este neconstituțională.

3. Admite excepția de neconstituționalitate și constată că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a), este neconstituțională.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Judecătoriei Sectorului 4 București - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 ianuarie 2017.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. Valer Dorneanu
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Puică

-----