DECIZIA nr. 590 din 8 octombrie 2019

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii

EMITENT

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 1019 din 18 decembrie 2019

Valer Dorneanu	- președinte
Cristian Deliorga	- judecător
Marian Enache	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Gheorghe Stan	- judecător
Elena-Simina Tănăsescu	- judecător
Varga Attila	- judecător
Cristina Teodora Pop	- magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 469 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Marius Cătălin Stan în Dosarul nr. 25.491/325/2016* al Judecătoriei Timișoara - Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1966 D/2017.

2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 26 septembrie 2019, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când Curtea Constituțională, în temeiul dispozițiilor art. 57 și art. 58 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a dispus amânarea dezbaterilor pentru data de 8 octombrie 2019, dată la care a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Încheierea din 24 mai 2017, pronunțată în Dosarul nr. 25.491/325/2016*, Judecătoria Timișoara - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 469 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Marius Cătălin Stan într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de redeschidere a procesului penal.

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că dispozițiile art. 469 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care, după admiterea cererii de redeschidere a procesului penal, dosarul nu se poate repartiza judecătorului de cameră preliminară, ci doar instanței de judecată. Se arată că soluția anterior menționată este de natură a discrimina categoria justițiabililor în privința cărora este redeschis procesul penal, ca urmare a judecării în lipsă, în raport cu celelalte categorii de justițiabili din dosarele penale, întrucât îi lipsește pe cei dintâi de dreptul de a fi prezenți la judecarea în toate etapele procesuale a propriei cauze, ca urmare a desființării hotărârii judecătorești anterior pronunțate. Se face trimitere la hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 februarie 1985, 23 noiembrie 1993, 13 februarie 2001, 18 mai 2004 și 1 martie 2006, pronunțate în cauzele Colozza împotriva Italiei, Poitrimol împotriva Franței, Krombach împotriva Franței, Somogyi împotriva Italiei și Sejdovic împotriva Italiei, prin care s-a statuat că, deși dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu prevăd, în mod expres, acest lucru, prevederile convenționale mai sus menționate presupun dreptul persoanei de a participa la propriul proces. Se susține că, deși desfășurarea procesului penal în lipsa acuzatului nu este, în sine, incompatibilă cu art. 6 din Convenție, în mod inevitabil, atunci când persoana judecată în lipsă nu poate să solicite, ulterior, instanței de judecată să o audieze și să reexamineze cauza sa atât în fapt, cât și în drept, se produce o denegare de justiție. Se arată că, potrivit textului criticat, față de persoana judecată în lipsă, care ulterior obține dreptul la rejudecarea procesului, faza analizei legalității administrării probelor, a legalității sesizării instanței și a legalității efectuării actelor procedurale se consideră definitiv tranșată, chiar dacă respectiva persoană nu a fost prezentă în această etapă a procesului penal, neprimind personal citațiile și nici rechizitoriul pentru a-și putea formula apărările. Se susține că situația unei persoane față de care s-a admis redeschiderea unui proces penal ar trebui să fie aceeași cu a oricărei persoane trimise în judecată, în sensul parcurgerii fazei procesuale prevăzute la art. 342 și următoarele din Codul de procedură penală. Or, prin textul criticat, egalitatea în fața legii este încălcată prin lipsirea persoanelor aflate în ipoteza juridică anterior menționată de drepturile procesuale specifice etapelor ce urmează, potrivit normelor de procedură penală, momentului sesizării instanței prin rechizitoriu, cu consecințele ce decurg din aceasta.

5. Se mai susține că textul criticat încalcă dreptul la un proces echitabil al persoanelor - care nu mai pot critica probele la a căror administrare nu au participat ab initio - astfel cum acest drept este reglementat la art. 6 din Convenție, prin privarea persoanei judecate în lipsă de posibilitatea de a contesta ancheta penală care s-a desfășurat împotriva și în lipsa ei.

6. Se arată, de asemenea, că prin omiterea fazei camerei preliminare este încălcat și dreptul la apărare, deoarece criticarea legalității probelor administrate în faza urmăririi penale se circumscrie exercitării unei apărări concrete și efective, or, acest drept este restrâns în mod nejustificat de norma de la art. 469 din Codul de procedură penală.

7. Se susține, totodată, că interpretarea prevederilor art. 469 din Codul de procedură penală, criticată în prezenta cauză, contravine deciziilor Curții Constituționale, respectiv Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragrafele 34 și 59. În consecință, se susține că, având în vedere caracterul obligatoriu al considerentelor deciziilor de admitere ale Curții Constituționale, ar fi contrar caracterului echitabil al unui proces penal ca, odată admisă o cerere de redeschidere a acestuia, probele administrate în faza de urmărire penală să nu mai poată fi criticate sub aspectul legalității administrării lor ori actele de urmărire penală, sub aspectul legalității efectuării lor.

8. Judecătoria Timișoara - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, textul criticat contravenind prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1). Se susține că, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 469 cu cele ale art. 466 referitoare la redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate și ale art. 30 din Codul de procedură penală, rezultă că redeschiderea procesului penal în actuala reglementare privește exclusiv faza de judecată, fiind omisă de legiuitor redeschiderea procesului penal în ceea ce privește procedura de cameră preliminară, care are ca obiect verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Se arată că, având în vedere că situația juridică a inculpaților care au fost prezenți în faza camerei preliminare și în faza judecății nu diferă de cea a inculpaților care au fost condamnați în lipsă, nu există nicio rațiune obiectivă și rezonabilă pentru care art. 469 alin. (7) din Codul de procedură penală să nu prevadă că admiterea cererii de redeschidere a procesului penal atrage și desființarea de drept a încheierii, prevăzută la art. 346 din Codul de procedură penală, de soluționare a cauzei în etapa camerei preliminare.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă și, în subsidiar, neîntemeiată. Se face trimitere la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22 din 9 iunie 2015, referitoare la solicitarea de pronunțare a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept, prin care s-a stabilit că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanță sau în calea ordinară de atac este consecința rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestației în anulare ori revizuirii“, dar și la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 647 din 1 noiembrie 2016, paragrafele 27-33. Pe fond se susține că textele criticate sunt constituționale, câtă vreme, după admiterea cererii de redeschidere a procesului penal, admitere care atrage desființarea de drept a hotărârii pronunțate în lipsa persoanei condamnate, cauza va fi rejudecată potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală referitoare la procedura în camera preliminară și, respectiv, la judecata în primă instanță. Se susține că prevederile art. 469 din Codul de procedură penală nu contravin dispozițiilor constituționale invocate de autorul excepției.

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispozițiile art. 469 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală Judecarea cererii de redeschidere a procesului. Din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea reține însă că autorul critică, în realitate, prevederile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, care au următorul conținut: „(3) Dacă instanța constată îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1), dispune prin încheiere admiterea cererii de redeschidere a procesului penal.“

14. Ulterior sesizării Curții Constituționale cu prezenta excepție de neconstituționalitate, dispozițiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală au făcut obiectul Deciziei nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 13 septembrie 2017. Recursul în interesul legii a fost declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Târgu Mureș și a vizat interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în sensul stabilirii fazei de la care se reia procesul penal, în urma admiterii cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate. Prin decizia mai sus menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în urma admiterii cererii de redeschidere a procesului penal, pentru persoanele condamnate judecate în lipsă, cauza se reia din faza judecății în primă instanță. Așa fiind, având în vedere că normele procesual penale sunt de imediată aplicare, de la data publicării Deciziei nr. 13 din 3 iulie 2017 în Monitorul Oficial al României, prevederile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt aplicabile în interpretarea dată acestora prin decizia anterior menționată. Având în vedere aceste considerente, Curtea reține ca obiect al excepției de neconstituționalitate dispozițiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (a se vedea în același sens Decizia Curții Constituționale nr. 418 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 19 iulie 2018, paragrafele 11-12).

15. Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil și art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, precum și prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate este cuprinsă în titlul III capitolul V (Căile extraordinare de atac) secțiunea a 4-a din Codul de procedură penală, aspect care îi confirmă acestei proceduri natura juridică de cale extraordinară de atac. Rațiunea instituirii căii de atac rezultă din expunerea de motive la Legea privind noul Cod de procedură penală, potrivit căreia prin introducerea acestei căi extraordinare de atac s-a urmărit crearea premiselor necesare ca instanța de judecată să își formeze o impresie cu privire la acuzat și să asculte în mod direct declarațiile acestuia. Finalitatea căilor extraordinare de atac se urmărește în raport cu modul de soluționare a acțiunii penale. În ipoteza redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsă, analiza va purta asupra soluției de condamnare, concluzie facilă dedusă din chiar denumirea secțiunii în care este inclusă calea de atac și din interpretarea sistematică și gramaticală a textelor.

17. Prin aceeași decizie s-a reținut că admiterea cererii de redeschidere a procesului penal atrage desființarea de drept a hotărârii de condamnare, cu consecința reluării judecății din fața instanței de fond. Prin desființarea hotărârii de condamnare nu se accede la faza camerei preliminare, închisă definitiv printr-o hotărâre anterioară și distinctă celei desființate de drept, ce nu poate fi cenzurată într-o fază procesuală succesivă sau ulterioară. Această soluție rezultă din aplicarea principiului separației funcțiilor judiciare în procesul penal (art. 3 din Codul de procedură penală), funcția de verificare a legalității trimiterii în judecată fiind distinctă de funcția de judecată și finalizată prin hotărâre ce nu antamează soluția acțiunii penale, și, ca urmare, nu există nicio rațiune pentru a se extinde efectele desființării în procedura redeschiderii procesului penal și asupra acesteia.

18. Prin aceeași decizie s-a arătat că jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia dezlegării unor chestiuni de drept, respectiv Decizia nr. 22 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 2 iulie 2015, prin care s-a statuat în sensul că, „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanță sau în calea ordinară de atac este consecința rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestației în anulare ori revizuirii“, continuă să producă efecte și ulterior modificărilor legislative. Din cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 22 din 9 iunie 2015 s-a mai reținut că: „prin noțiunea de proces penal utilizată în denumirea căii extraordinare de atac a redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate se înțelege faza de judecată, prin folosirea metodei interpretării restrictive legiuitorul urmărind să asigure posibilitatea reluării, în condițiile legii, a judecării cauzei, din analiza dispozițiilor art. 466 alin. (1) și (5) din Codul de procedură penală rezultând că pot fi supuse acestei proceduri extraordinare doar hotărâri penale definitive: hotărâri de condamnare, hotărâri de renunțare la aplicarea pedepsei și hotărâri de amânare a aplicării pedepsei, prin intermediul cererii de redeschidere a procesului penal putându-se critica, exclusiv, hotărâri definitive prin care se rezolvă fondul cauzei (condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei), persoana condamnată în lipsă putând contesta nu atât soluția definitivă pronunțată în cauza sa, cât mai ales procedura de desfășurare a judecății în lipsa sa, prin înfrângerea principiilor contradictorialității, nemijlocirii, reguli de bază ale judecății. Totodată, art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală evidențiază existența unui proces penal cu o acțiune penală pusă în mișcare, situație specifică unei cauze care se judecă în primă instanță sau în calea ordinară de atac, iar prin modalitatea de reglementare, redeschiderea procesului penal nu poate fi extinsă la toate categoriile de procese (contestație în anulare, revizuiri, alte cereri), interpretarea contrară conducând la o suprapunere a acestei proceduri speciale peste alte proceduri (categorii), de asemenea, cu caracter special, ce ar periclita principiul autorității de lucru judecat“.

19. Analizând soluția și considerentele Deciziei nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea constată că acestea au în vedere, cu titlu general, ipoteza redeschiderii procesului penal ca urmare a judecării în lipsa persoanei condamnate, fără a distinge între situația nelegalei citări în cursul urmăririi penale și al camerei preliminare și, în consecință, între situația lipsei persoanei condamnate în primă instanță de la desfășurarea etapelor procesuale anterior menționate și cea a lipsei persoanei condamnate de la desfășurarea judecății în apel.

20. În aceste condiții Curtea constată că se impune ca instanța de contencios constituțional să verifice dacă dispozițiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectă exigențele art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) și ale art. 24 alin. (1) din Constituție, precum și pe cele ale art. 6 din Convenție.

21. În acest sens Curtea reține că, prin Decizia nr. 647 din 1 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 13 ianuarie 2017, s-a pronunțat cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 470 din Codul de procedură penală - Rejudecarea cauzei (prevederi legale care au fost abrogate prin dispozițiile art. II pct. 116 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară), respectiv asupra posibilității instanței de a dispune rejudecarea cauzei începând cu etapa camerei preliminare, în cazul în care persoana condamnată nu a fost legal citată în etapa procesuală anterior menționată, neputându-și exercita drepturile și neputându-și apăra interesele procesuale specifice camerei preliminare. Prin decizia anterior menționată instanța de contencios constituțional a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate astfel formulată, constatând că în situația în care aceasta a fost invocată nu a existat o dispoziție formală de trecere a cauzei în procedura de cameră preliminară, astfel că motivele de neconstituționalitate formulate de autorul excepției privesc, în realitate, modul de interpretare și aplicare de către instanța de judecată a normelor procesual penale ale art. 470 din Codul de procedură penală.

22. Pentru a pronunța această soluție, Curtea - făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 6 din Convenție, respectiv la Hotărârea din 12 februarie 1985, pronunțată în Cauza Colozza împotriva Italiei, paragraful 26 - a reținut că dacă „legislația națională permite judecarea unei persoane in absentia, acea persoană trebuie, din momentul în care află despre procedură, să poată determina ca o instanță, după ce o va audia, să dispună din nou asupra fondului acuzațiilor ce i-au fost aduse“ (în același sens, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 noiembrie 1993, pronunțată în Cauza Poitrimol împotriva Franței, paragraful 31; paragraful 24 din Decizia nr. 647 din 1 noiembrie 2016).

23. Tot prin Decizia nr. 647 din 1 noiembrie 2016, paragraful 25, Curtea a observat că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat Decizia nr. 22 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 2 iulie 2015, prin care a stabilit că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanță sau în calea ordinară de atac este consecința rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestației în anulare ori revizuirii“.

24. De asemenea, Curtea a reținut că norma procesual penală criticată nu exclude expressis verbis parcurgerea fazei camerei preliminare în procesul penal redeschis, constatând că asigurarea prezenței inculpatului în procedura camerei preliminare este de o extremă importanță pentru garantarea drepturilor și intereselor procesuale ale acestuia referitoare la contestarea competenței și a legalității sesizării instanței, precum și la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor în etapa urmăririi penale (paragraful 33 din Decizia nr. 647 din 1 noiembrie 2016).

25. Obiectul camerei preliminare îl constituie, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Așa fiind, rolul camerei preliminare este acela de filtru al aspectelor ce vizează în mod exclusiv legalitatea actelor efectuate în cursul urmăririi penale, care au dus la emiterea de către procuror a dispoziției de trimitere în judecată. Această verificare se realizează între momentul trimiterii în judecată și cel al începerii judecății. În cursul acestei proceduri nu este analizată temeinicia acuzației penale sau a probelor, motiv pentru care procedura de cameră preliminară nu se finalizează cu soluționarea raportului penal de conflict, ci cu dispunerea începerii judecății pe fond a cauzei sau cu restituirea cauzei la parchet, conform art. 346 din Codul de procedură penală. Având în vedere prezența procedurii camerei preliminare în arhitectura procesului penal, după începerea judecății nu mai sunt posibile contestarea legalității probelor administrate în cursul urmăririi penale și nici restituirea cauzei la parchet pentru neregulamentara întocmire a rechizitoriului, pentru excluderea tuturor probelor sau în situația în care procurorul solicită restituirea dosarului.

26. Pentru aceste motive, asigurarea prezenței inculpatului în procedura camerei preliminare este de o extremă importanță, pentru garantarea drepturilor și intereselor procesuale ale acestuia referitoare la contestarea competenței și a legalității sesizării instanței, precum și la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor în etapa urmăririi penale. Per a contrario, începerea etapei judecății în lipsa asigurării drepturilor anterior menționate este de natură a priva inculpatul de posibilitatea invocării excepțiilor referitoare la aspectele enumerate în cuprinsul art. 342 din Codul de procedură penală, excepții ce nu mai pot fi formulate după încheierea procedurii camerei preliminare.

27. Prin urmare, neasigurarea prezenței inculpatului în etapa camerei preliminare, urmată de începerea judecății, implică încălcarea dreptului acestuia la apărare și a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție și la art. 6 din Convenție.

28. În acest sens, Curtea Constituțională a reținut, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 40, că legalitatea administrării probelor este strâns și exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal. Așadar, prin conținutul dispozițiilor care reglementează camera preliminară, prin soluțiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabilește dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut un caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că procedura desfășurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influență directă asupra desfășurării și echității procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis.

29. Referitor la dreptul la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, prin Hotărârea din 12 noiembrie 2002, pronunțată în Cauza Döry împotriva Suediei, paragraful 37, că dreptul la un „proces public“ garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție implică, în mod necesar, dreptul la o „ședință de judecată“. De asemenea, prin hotărârile din 28 iunie 2005 și 1 martie 2006, pronunțate în cauzele Hermi împotriva Italiei, paragrafele 58-59, și Sejdovic împotriva Italiei, paragrafele 81 și 84, Curtea de la Strasbourg a reținut că nu este clar cum și-ar putea un acuzat exercita dreptul garantat în mod expres de art. 6 paragraful 3 lit. c), d) și e) din Convenție, și anume dreptul „să se apere el însuși“, în cazul în care nu este prezent la proces, și că obligația de a garanta acuzatului dreptul de a fi prezent în sala de ședință este unul dintre elementele esențiale ale dreptului la un proces echitabil.

30. Tot prin Hotărârea pronunțată în Cauza Sejdovic împotriva Italiei, paragraful 82, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, deși o procedură care se desfășoară în absența inculpatului nu este în sine incompatibilă cu art. 6 din Convenție, se produce totuși o denegare de justiție atunci când asupra cauzei unui individ condamnat in absentia nu se poate pronunța ulterior decât o instanță, după ce acesta va fi audiat, cu privire la temeinicia acuzației în fapt și în drept, atunci când nu s-a stabilit că a renunțat la dreptul de a se prezenta și de a se apăra sau că a avut intenția de a se sustrage justiției.

31. Totodată, pentru a sublinia importanța asigurării dreptului prevăzut la art. 6 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, prin Hotărârea pronunțată în Cauza Hermi împotriva Italiei, paragrafele 73 și 74, și cea pronunțată în Cauza Sejdovic împotriva Italiei, paragrafele 86 și 87, că nici litera, nici spiritul normei convenționale anterior menționate nu împiedică o persoană să renunțe de bunăvoie la garanțiile unui proces echitabil în mod expres sau tacit. Totuși, pentru a fi luată în considerare, din perspectiva Convenției, renunțarea la dreptul de a lua parte la ședința de judecată trebuie să fie stabilită în mod neechivoc și să fie susținută de un minim de garanții corespunzătoare gravității sale; în plus, această renunțare trebuie să nu fie contrară niciunui interes public important. Prin aceeași jurisprudență s-a constatat că, înainte să se considere că un acuzat a renunțat implicit, prin comportamentul său, la un drept important din perspectiva art. 6 din Convenție, trebuie să se stabilească faptul că putea să prevadă în mod rezonabil consecințele actelor sale.

32. În fine, prin Hotărârea din 12 aprilie 2011, pronunțată în Cauza Adrian Constantin împotriva României, paragraful 19, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în materie penală, o informare precisă și completă cu privire la acuzațiile aduse unei persoane, și deci cu privire la încadrarea juridică pe care instanța o poate reține împotriva sa, este o condiție esențială a echității procedurii și că dreptul de a fi informat cu privire la natura și cauza acuzației trebuie analizat în lumina dreptului acuzatului de a-și pregăti apărarea. În același sens, prin Hotărârea din 18 martie 1997, pronunțată în Cauza Mantovanelli împotriva Franței, paragraful 33, Curtea de la Strasbourg a constatat că unul dintre elementele procesului echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție, este caracterul contradictoriu al procedurilor: fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea nu numai de a face cunoscute probele necesare pentru ca pretențiile sale să aibă succes, dar și de a cunoaște și de a discuta toate probele prezentate sau observațiile formulate, cu scopul de a influența decizia instanței.

33. Cu privire la asigurarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. 320 din 14 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.027 din 8 noiembrie 2004, că noțiunea de proces echitabil presupune egalitatea mijloacelor în ceea ce privește părțile, adică posibilitatea ca fiecare dintre acestea să își expună cauza în fața instanței, în condiții care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ față de partea adversă.

34. De asemenea, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 38, cu referire la procedura camerei preliminare, instanța de contencios constituțional, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce țin de procedură ar trebui să se desfășoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare și apărare. S-a constatat, totodată, că dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate sau la observațiile depuse de către cealaltă parte în vederea influențării deciziei instanței (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunțată în Cauza Rowe și Davis împotriva Regatului Unit, paragraful 60). S-a arătat, cu același prilej, că legislația națională poate îndeplini această exigență în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, pronunțată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei, paragraful 67).

35. Totodată, prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, paragraful 22, Curtea Constituțională a reținut că, din perspectiva dreptului la un proces echitabil, este suficient să se asigure posibilitatea participării părților la dezbateri, judecătorul putând decide asupra finalizării procedurii în camera preliminară și fără participarea lor atât timp cât acestea au fost legal citate. De asemenea, câtă vreme probele reprezintă chintesența oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea inculpatului, este evident că procedura desfășurată în aceste situații are o influență directă asupra desfășurării și echității procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 341 alin. (11) din Codul de procedură penală, „probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei“.

36. Cu privire la importanța asigurării dreptului de a contesta probele în procesul penal, prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragrafele 85 și 88, Curtea a reținut că obținerea în mod legal a probelor este o garanție a dreptului la un proces echitabil, iar remediul împotriva nerespectării acestei garanții este interzicerea folosirii probelor astfel obținute. De altfel, art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede că „Probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal“. S-a constatat, totodată, că obținerea în mod legal a probelor, garanție a dreptului la un proces echitabil, reprezintă un standard mai favorabil cetățeanului decât cel fixat prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în privința probelor obținute ilegal. Potrivit acestei jurisprudențe, se reține că analiza Curții Europene a Drepturilor Omului vizează caracterul echitabil al procedurii în ansamblul său, care include și analiza modului în care au fost obținute probele, întrucât art. 6 din Convenție nu stabilește reguli cu privire la admisibilitatea probelor, aspect care, în mod primar, ține de legislația națională, astfel încât sarcina Curții nu este aceea de a determina dacă anumite probe au fost obținute nelegal, ci de a stabili dacă o asemenea „nelegalitate“ a dus la încălcarea unui alt drept protejat prin Convenție (a se vedea Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunțată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, paragraful 94 și următoarele, Hotărârea din 5 februarie 2008, pronunțată în Cauza Ramanauskas împotriva Lituaniei, paragraful 52 și următoarele, sau Hotărârea din 17 decembrie 2013, pronunțată în Cauza Szilagyi împotriva României, paragraful 26 și următoarele).

37. Având în vedere aceste argumente, Curtea reține că reluarea cauzei din faza judecății în primă instanță, cu prilejul redeschiderii procesului penal, conform art. 469 din Codul de procedură penală, astfel cum s-a hotărât prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, și nu din faza camerei preliminare, în ipoteza în care inculpatul nu a fost legal citat în etapa procesuală anterior menționată sau, deși a avut cunoștință de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei, încalcă dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare ale persoanei aflate în ipoteza analizată, care a fost condamnată în lipsă.

38. Curtea constată că prevederile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, încalcă dispozițiile art. 21 alin. (3) și ale art. 24 din Constituție și pe cele ale art. 6 din Convenție.

39. Mai mult, pentru motivele mai sus arătate, Curtea reține că prevederile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, creează discriminare între persoanele judecate în lipsă, în privința cărora se dispune redeschiderea procesului penal, conform art. 469 din Codul de procedură penală, dar care nu au fost legal citate și, prin urmare, nu au avut posibilitatea de a participa la procedura camerei preliminare, și cele care participă la toate etapele procesului penal.

40. În acest sens, Curtea reține că cele două categorii de persoane anterior menționate se află în situații similare, însă doar persoanele din cea de-a doua categorie au posibilitatea de a contesta competența și legalitatea sesizării instanței, precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, conform art. 342 din Codul de procedură penală.

41. Sub aspectul asigurării egalității în drepturi, Curtea Constituțională a reținut, prin Decizia nr. 512 din 18 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.246 din 23 decembrie 2004, că discriminarea este rezultatul unui tratament juridic diferit aplicabil aceleiași categorii de subiecte de drept sau unor situații care nu se deosebesc în mod obiectiv și rezonabil. De asemenea, printr-o jurisprudență constantă, spre exemplu, prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 22, și Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 22, instanța de contencios constituțional a statuat că principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice. Totodată, prin Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25, Curtea a constatat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere.

42. Or, prin raportare la jurisprudența anterior invocată, nu există criterii obiective și raționale care să justifice diferența de tratament juridic dintre categoriile de justițiabili analizate, în privința asigurării dreptului de a fi prezent în etapa procedurii camerei preliminare și de a invoca excepții, conform art. 342 din Codul de procedură penală.

43. Pentru aceste motive, Curtea reține că prevederile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, contravin dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

44. De asemenea, având în vedere interpretările diferite ale textului criticat apărute în practica judiciară, Curtea reține că dispozițiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt lipsite de claritate, precizie și previzibilitate, fiind contrare prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5).

45. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:

Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Marius Cătălin Stan în Dosarul nr. 25.491/325/2016* al Judecătoriei Timișoara - Secția penală și constată că dispozițiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în ceea ce privește faza procesuală de la care se reia procesul penal, sunt neconstituționale.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Judecătoriei Timișoara - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 8 octombrie 2019.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Cristina Teodora Pop

----