DECIZIE nr. 1.612 din 15 decembrie 2010

referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) I. c) şi IV. e), art. 53 alin. (3) şi art. 196 lit. b), e), r) şi s) din Legea privind sistemul unitar de pensii publice, precum şi a legii în ansamblul său

EMITENT

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, la data de 8 decembrie 2010, un grup de 53 de deputaţi a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Legii privind sistemul unitar de pensii publice.

Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 17.325 din 8 decembrie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr. 4.717A/2010.

Această sesizare a fost semnată de către următorii deputaţi: Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almăjanu, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihăiţă Calimente, Mircea Vasile Cazan, Daniel Chiţoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Paul Victor Dobre, Mihai-Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitrică, Relu Fenechiu, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea, Alina-Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolţa, Mihai Lupu, Dan-Ştefan Motreanu, Gheorghe-Eugen Nicolăescu, Ludovic Orban, Ionel Palăr, Viorel Palaşcă, Cornel Pieptea, Gabriel Plăiaşu, Cristina-Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Octavian-Marius Popa, Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, Ana Adriana Săftoiu, Nini Săpunaru, Adrian George Scutaru, Ionuţ-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu, Gheorghe-Mirel Taloş, Adriana Diana Tuşa, Claudiu Ţaga, Radu Bogdan Ţîmpău, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga şi Mihai Alexandru Voicu.

La data de 10 decembrie 2010, un grup de 66 de deputaţi a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Legii privind sistemul unitar de pensii publice.

Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 17.416 din 10 decembrie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr. 4.735A/2010.

Potrivit listei anexate, sesizarea a fost semnată de următorii deputaţi: Aurelia Vasile, Adrian Năstase, Ioan Cindrea, Florina Ruxandra Jipa, Rodica Nassar, Florian Popa, Cornel Itu, Iordache Florin, Silvestru Mircea Lup, Iuliu Nosa, Ioan Stan, Cătălin-Ioan Nechifor, Aurel Vlădoiu, Dan-Mircea Popescu, Marian Neacşu, Carmen Ileana Moldovan, Florin-Costin Pâslaru, Liviu-Bogdan Ciucă, Adrian Solomon, Lucreţia Roşca, Doina Burcău, Andrei Dolineaschi, Ioan Damian, Nicolae-Ciprian Nica, Victor Cristea, Horia Grama, Eugen Bejinariu, Doru-Claudian Fruzulică, Dumitru Boabeş, Mircea Duşa, Victor Socaciu, Sonia-Maria Drăghici, Vasile Popeangă, Viorel Stefan, Cristian-Sorin Dumitrescu, Bogdan Nicolae Niculescu-Duvăz, Georgian Pop, Ileana Cristina Dumitrache, Mircea-Gheorghe Drăghici, Dorel Covaci, Sorin Constantin Stragea, Angel Tîlvăr, Mihai Tudose, Florentin Gust Băloşin, Marian Ghiveciu, Costică Macaleţi, Oana Niculescu-Mizil Ştefănescu Tohme, Claudiu Iulian Manda, Vasile Bleotu, Radu Eugeniu Coclici, Laurenţiu Nistor, Cornel-Cristian Resmeriţă, Ciprian-Florin Luca, Ion Călin, Ioan Sorin Roman, Ion Burnei, Petre Petrescu, Raul-Victor Surdu-Soreanu, Robert Sorin Negoiţă, Vasile Ghiorghe Gliga şi Emil Radu Moldovan.

În sesizarea formulată, care face obiectul Dosarului nr. 4.717A/2010, sunt învederate următoarele motive de neconstituţionalitate:

1. Se susţine că, prin instituirea unui "sistem obligatoriu de contribuţie diferit pentru bărbaţi şi femei", se ajunge la o discriminare evidentă a acestora din urmă din moment ce vârsta de pensionare a femeilor este mai mică decât cea a bărbaţilor. Or, o vârstă de pensionare mai redusă ar fi trebuit să atragă şi un stagiu de cotizare mai redus.

În opinia autorilor sesizării, "prelungirea vârstei de pensionare ar fi trebuit să fie un drept, nu o obligaţie"; totodată, "vârsta de pensionare s-ar cuveni flexibilizată suplimentar, inclusiv între femei", criteriul oferit, în acest sens, fiind categoria profesională din care acestea provin. În susţinerea celor menţionate este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 258 din 16 martie 2010.

2. Se arată că prevederile legale care reglementează recalcularea pensiilor pentru militari, poliţişti şi funcţionari publici cu statut special încalcă art. 15 alin. (2) din Constituţie şi introduc o falsă premisă că pensiile ocupaţionale pot fi recalculate ca şi cum ar fi fost obţinute în baza principiului contributivităţii, deşi, prin lege, persoanele vizate nu au contribuit la sistemul de asigurări sociale. Tot în sesizare, se menţionează, în mod expres, că "persoanelor care beneficiază de pensie de serviciu li se calculează pensia din sistemul public potrivit prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, [...], urmând ca doar diferenţa până la cuantumul prevăzut de legea specială să fie suportată de la bugetul de stat".

Recalcularea pensiilor stabilite prin legi speciale, aflate în plată la data introducerii sistemului unitar de pensii publice, are caracter retroactiv. Se mai susţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cuantumul pensiei aflat în plată este un drept legal câştigat, astfel încât orice afectare a sa prin recalculare are caracter retroactiv.

3. Se apreciază că pensia, atât ca drept în sine, cât şi ca element al proprietăţii private, reprezintă o creanţă asupra statului, iar diminuarea acesteia pentru militari, poliţişti şi funcţionari publici cu statut special încalcă art. 44 din Constituţie. Se arată că pensia este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, iar reducerea acesteia prin recalculare, prevăzută, practic, de art. 6 alin. (1) pct. I lit. c) din lege, reprezintă o expropriere. În susţinerea acestui punct de vedere sunt invocate hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei, 1994, Gaygusuz împotriva Germaniei, 1997, Buchen împotriva Republicii Cehe, 2002, sau Andreejeva împotriva Letoniei, 2007.

În fine, se susţine că prin afectarea cuantumului pensiilor de serviciu ale militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special este afectat principiul speranţei legitime.

4. Se arată că art. 6 alin. (1) pct. I lit. c) din lege încalcă art. 47 alin. (1) şi art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie, tocmai prin afectarea cuantumului pensiilor de serviciu ale militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special. În acest sens, sunt invocate şi prevederile art. 1 paragraful 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 2 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, art. 6 din Tratatul Uniunii Europene, precum şi Directiva nr. 86/378/CEE. Se susţine că "atât pensiile cadrelor militare din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale, cât şi pensiile judecătorilor şi procurorilor se încadrează în pilonul al doilea privind schemele ocupaţionale guvernate de Directiva nr. 86/378/ECC". Totodată, o asemenea măsură aduce atingere principiului protecţiei aşteptărilor legitime ale cetăţenilor cu privire la un anumit nivel al protecţiei şi securităţii sociale.

Autorii sesizării fac o pledoarie în sensul acordării pensiilor de serviciu în favoarea militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale, invocând, în esenţă, rolul şi importanţa activităţii pe care o desfăşoară, precum şi faptul că pensia de serviciu este un drept al lor, şi nu un privilegiu. Se mai precizează că însăşi Constituţia, la art. 118, acordă o semnificaţie deosebită forţelor armate. Totodată, se menţionează situaţia de discriminare existentă între categoriile socio-profesionale mai sus enumerate, pe de o parte, şi judecătorii şi procurorii, pe de altă parte, sub aspectul acordării numai acestora din urmă a pensiei de serviciu. Având în vedere cele precizate mai sus, integrarea în sistemul public de pensii a pensiilor militare de stat, ale poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale nu este în acord cu principiile constituţionale.

În sensul îndrituirii militarilor de a beneficia de pensie de serviciu, autorii sesizării invocă şi avizul Consiliului Legislativ la legea criticată, în care se arată că în alte state pensiile militare un au statut distinct de pensiile reglementate de legea generală.

5. Se susţine, cu referire la militari, poliţişti şi funcţionari publici cu statut special, că legea criticată încalcă dreptul fundamental de alegere a profesiei şi a meseriei sau ocupaţiei. Totodată, prin obligarea persoanelor care realizează venituri din activităţi profesionale la plata contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale de stat, spre exemplu, a avocaţilor, se încalcă art. 41 alin. (1) din Constituţie, întrucât aceste persoane vor plăti contribuţii la "case de pensii diferite", ţinând seama de faptul că statutele proprii ale acestora reglementează existenţa caselor de pensii proprii ale profesiilor care intră sub incidenţa art. 6 alin. (1) pct. IV din lege. În aceste condiţii, art. 6 alin. (1) pct. IV lit. e) din lege nu poate fi decât neconstituţional.

6. În continuare, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate consideră că eliminarea pensiilor de serviciu contravine şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, respectiv jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, fiind menţionată în acest sens Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000.

În concluzie, se arată că pensiile aflate deja în plată constituie drepturi legal câştigate şi nu pot fi afectate prin recalculare, întrucât o atare operaţiune, prin efectele pe care le-ar produce, ar constitui implicit o aplicare retroactivă a legii, care, de altfel, este "şi opinia Consiliului Superior al Magistraturii".

În sesizarea formulată, care face obiectul Dosarului nr. 4.735A/2010, sunt învederate următoarele motive de neconstituţionalitate:

1. Cu privire la criticile de constituţionalitate extrinsecă, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că Legea privind sistemul unitar de pensii publice este viciată de neconstituţionalitate în ansamblu, întrucât adoptarea acesteia a fost realizată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi art. 64 alin. (1) din Constituţie, coroborate cu art. 135 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor. În acest sens, se arată că raportul comisiei sesizate în fond, împreună cu cererea de reexaminare ar fi trebuit supuse dezbaterii Camerei Deputaţilor, şi nu proiectul legii criticate.

2. În privinţa criticilor de constituţionalitate intrinsecă, se observă că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate apreciază că legea criticată reglementează un tratament juridic vădit defavorabil asiguraţilor de sex feminin prin raportare la asiguraţii de sex masculin. Se susţine că, în condiţii similare de vârstă, femeile vor avea întotdeauna un punctaj al pensiei mai redus decât bărbaţii şi, aşadar, o pensie mai mică decât a acestora. Rezultă că, în condiţiile legii criticate, persoane plasate în situaţii juridice identice se bucură de un tratament diferenţiat, fără ca aceasta să fie justificată în mod obiectiv şi rezonabil, încălcându-se, astfel, prevederile art. 16 alin. (1), art. 41 şi art. 47 din Constituţie, precum şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 12 din Carta socială europeană revizuită.

Curtea, având în vedere că obiecţiile de neconstituţionalitate care formează obiectul dosarelor sus-menţionate au conţinut similar, în temeiul art. 164 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 4.735A/2010 la Dosarul nr. 4.717A/2010, care este primul înregistrat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizările au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunică punctele lor de vedere.

Preşedintele Senatului, în Dosarul nr. 4.717A/2010, a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. I2631 din 13 decembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiată. În argumentarea acestui punct de vedere, în esenţă, sunt reluate criticile de neconstituţionalitate formulate de către autorii obiecţiei de neconstituţionalitate.

Preşedintele Senatului, în Dosarul nr. 4.735A/2010, a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. I2632 din 13 decembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiată. În argumentarea acestui punct de vedere, în esenţă, sunt reluate criticile de neconstituţionalitate formulate de către autorii obiecţiei de neconstituţionalitate.

Preşedintele Camerei Deputaţilor, în Dosarul nr. 4.717A/2010, a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 51/5.933 din 13 decembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că Legea privind sistemul unitar de pensii publice este constituţională.

În punctul de vedere exprimat, se arată că obiect al controlului de constituţionalitate nu îl pot constitui decât prevederile reexaminate de către Parlament în urma cererii de reexaminare formulate de Preşedintele României, precum şi cele aflate în corelare directă cu acestea. Or, obiect al cererii de reexaminare l-au constituit prevederile art. 53 alin. (1) din lege, astfel încât obiecţia de neconstituţionalitate putea privi numai acest text, precum şi celelalte dispoziţii legale aflate în corelare directă cu textul reexaminat. În aceste condiţii, preşedintele Camerei Deputaţilor înţelege ca, în punctul de vedere transmis, să facă referiri numai la constituţionalitatea art. 53 alin. (1) din lege în raport cu textele constituţionale invocate în obiecţia de neconstituţionalitate.

Astfel, în esenţă, se arată că art. 53 alin. (1) din lege prevede o discriminare pozitivă a femeilor faţă de bărbaţi în ceea ce priveşte condiţiile de pensionare. În continuare, sunt făcute largi referiri cu privire la deciziile Curţii Constituţionale nr. 20 din 2 februarie 2000, nr. 871 din 25 iunie 2010, nr. 872 din 25 iunie 2010 şi nr. 1.237 din 6 octombrie 2010.

Preşedintele Camerei Deputaţilor, în Dosarul nr. 4.735A/2010, a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 51/5.949 din 13 decembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că Legea privind sistemul unitar de pensii publice este constituţională.

În primul rând, se arată că sesizarea depusă este tardivă, întrucât trebuia depusă până cel târziu pe data de 9 decembrie 2010, ora 24,00.

În al doilea rând, se arată că excedează competenţei Curţii Constituţionale analizarea criticii de neconstituţionalitate extrinseci, întrucât o eventuală încălcare a Regulamentului Camerei Deputaţilor nu se constituie într-un motiv de neconstituţionalitate.

În al treilea rând, se arată că art. 53 alin. (3) din lege nu încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât are o justificare obiectivă şi raţională, şi anume diferenţele evidente dintre capacitatea de muncă a bărbatului faţă de cea a femeii. Totodată, se susţine că, în ambele cazuri, calculul pe puncte al pensiei se face la fel, astfel, în condiţiile unui stagiu complet de cotizare, cu cât nivelul muncii bărbatului sau al femeii este mai înalt cu atât pensia este mai mare.

Guvernul, în Dosarul nr. 4.717A/2010, a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/9.731 din 13 decembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens sunt reluate considerentele de principiu cuprinse din jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia neretroactivităţii legii, protecţiei proprietăţii private, garantării dreptului de pensie şi a dreptului la un trai decent. În acest sens sunt făcute referiri cu precădere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 873 din 25 iunie 2010 şi nr. 1.237 din 6 octombrie 2010.

Guvernul, în Dosarul nr. 4.735A/2010, a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/9.730 din 13 decembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Ca observaţie generală, se arată că sesizarea nu a fost depusă în termenul de două zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, ci după expirarea acestuia.

Cu privire la critica de neconstituţionalitate extrinsecă, se arată că soluţionarea acesteia nu este de competenţa Curţii Constituţionale din moment ce critica vizează pretinse deficienţe care ţin de modul de aplicare a Regulamentului Camerei Deputaţilor. Cu toate acestea, se arată că procedura legislativă s-a desfăşurat în conformitate cu acesta, pe cale de consecinţă, fiind respectate prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 64 alin. (1) din Constituţie.

Cu privire la critica de neconstituţionalitate intrinsecă, se susţine că aceasta vizează mai degrabă probleme de strică interpretare şi aplicare a legii, astfel încât nu se poate susţine încălcarea art. 16 din Constituţie.

CURTEA,

examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale Preşedintelui Senatului, Camerei Deputaţilor şi Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dovezile depuse, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.

Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultă din sesizările formulate, îl constituie dispoziţiile Legii privind sistemul unitar de pensii publice. Totuşi, din motivarea obiecţiilor de neconstituţionalitate, Curtea constată că acestea vizează atât o critică de neconstituţionalitate extrinsecă privind legea în ansamblul său, sub aspectul procedurii de adoptare, cât şi o critică de neconstituţionalitate intrinsecă ce priveşte, în special, prevederile legale ale art. 6 alin. (1) I. c) şi IV. e), ale art. 53 alin. (3) şi ale art. 196 lit. b), e), r) şi s). În consecinţă, Curtea urmează să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor art. 6 alin. (1) I. c) şi IV. e), ale art. 53 alin. (3) şi ale art. 196 lit. b), e), r) şi s) din Legea privind sistemul unitar de pensii publice, precum şi asupra legii în ansamblul său.

Textele criticate punctual au următorul cuprins:

- Art. 6 alin. (1) I. c) şi IV. e): "(1) În sistemul public de pensii sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii: [...]

I. c) cadrele militare în activitate, soldaţii şi gradaţii voluntari, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale; [...]

IV. persoanele care realizează, în mod exclusiv, un venit brut pe an calendaristic, echivalent cu cel puţin de 4 ori câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, şi care se află în una din situaţiile următoare: [...]

- Art. 53 alin. (3): "Stagiul complet de cotizare este de 35 de ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. Atingerea acestui stagiu se realizează prin creşterea stagiului complet de cotizare, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 5".

- Art. 196 lit. b), e), r) şi s): "La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: [...]

Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (5) cu privire la obligativitatea respectării Constituţiei şi a supremaţiei sale, art. 11 alin. (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 47 alin. (1) şi (2) privind nivelul de trai, art. 56 alin. (2) privind aşezarea justă a sarcinilor fiscale, art. 64 alin. (1) privind organizarea internă a Camerelor Parlamentului, art. 79 privind Consiliul Legislativ, art. 135 alin. (2) lit. f) privind crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii şi art. 147 privind deciziile Curţii Constituţionale. Totodată, sunt considerate ca fiind încălcate şi art. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului cu referire la principiul nediscriminării, art. 12 din Carta socială europeană revizuită privind dreptul la securitate socială, art. 6 din Tratatul Uniunii Europene privind recunoaşterea drepturilor, libertăţilor şi principiilor rezultate din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, art. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice - privind recunoaşterea de către statele semnatare a tuturor drepturilor garantate de pact persoanelor care se află pe teritoriul lor, art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind interzicerea discriminării, art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie privind protecţia proprietăţii, precum şi Directiva 86/378/CEE a Consiliului din 24 iulie 1986 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul regimurilor profesionale de securitate socială şi Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.

Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea urmează a se pronunţa, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural ce se constituie în critici de neconstituţionalitate extrinsecă, iar, pe de altă parte, asupra criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă a legii supuse controlului.

I. Totuşi, înainte de a proceda la analiza obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

- obiecţia de neconstituţionalitate care face obiectul Dosarului nr. 4.717A/2010 îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituţie sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât aceasta a fost semnată de un număr de 53 de deputaţi;

- obiecţia de neconstituţionalitate care face obiectul Dosarului nr. 4.735A/2010 îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituţie sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât aceasta a fost semnată de un număr de 61 de deputaţi, şi nu de 66 de deputaţi, astfel cum se menţionează atât în sesizarea formulată, cât şi în adresa de înaintare a acesteia de către Secretariatului general al Camerei Deputaţilor. O atare concluzie se impune, întrucât 5 deputaţi au semnat sesizarea formulată de două ori;

- obiecţia de neconstituţionalitate care face obiectul Dosarului nr. 4.735A/2010 nu a fost introdusă tardiv, întrucât, chiar dacă a fost depusă la Curtea Constituţională peste termenul de două zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 - legea fiind adoptată în procedură de urgenţă -, legea criticată nu a fost promulgată; or, în exercitarea controlului a priori de constituţionalitate, esenţial este fie ca legea să nu fi fost promulgată la data înregistrării sesizării la Curtea Constituţională (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, când Curtea Constituţională a fost sesizată la data de 6 ianuarie 2000, deşi legea a fost adoptată la 29 decembrie 1999), fie, dacă legea a fost promulgată intempestiv în interiorul termenelor prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea să fi fost formulată în interiorul acestor termene (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010).

Astfel, Curtea constată că termenele cuprinse la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 au un caracter de protecţie pentru titularii dreptului de sesizare a instanţei constituţionale, astfel încât nu există nicio sancţiune dacă aceştia sesizează instanţa constituţională după expirarea acestora; în acest caz, aşadar, esenţial este ca legea să nu fi fost promulgată la momentul sesizării Curţii Constituţionale.

II. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinseci formulate, Curtea observă că acestea vizează eventuale încălcări ale prevederilor Regulamentului Camerei Deputaţilor în cadrul procedurii de legiferare. Or, Curtea constată că, prin Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010, a stabilit că nu este de competenţa sa analizarea eventualelor încălcări ale regulamentului. Prin această ultimă decizie Curtea Constituţională a statuat că, "în lipsa unei competenţe exprese şi distincte, nu îşi poate extinde controlul şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar încălca însuşi principiul autonomiei regulamentare al celor două Camere, instituit prin art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. În virtutea acestui principiu fundamental, aplicarea regulamentului este o atribuţie a Camerei Deputaţilor, aşa încât contestaţiile deputaţilor privind actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de competenţa exclusivă a Camerei Deputaţilor, aplicabile, în acest caz, fiind căile şi procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament, după cum şi desfăşurarea procedurii legislative parlamentare depinde hotărâtor de prevederile aceluiaşi regulament, care, evident, trebuie să concorde cu normele şi principiile fundamentale.

Analiza Curţii este una în drept, fără a viza aspecte de fapt ale procedurii parlamentare. Mai mult, Curtea a arătat că nu este de competenţa instanţei constituţionale să controleze modalitatea în care sunt puse în aplicare regulamentele celor două Camere ale Parlamentului în procesul legislativ; a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, Decizia nr. 1.466 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 21 decembrie 2009, sau Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009".

Astfel, în cauza de faţă, Curtea reţine că soluţionarea unei atari critici de neconstituţionalitate excedează competenţei Curţii Constituţionale.

III. În vederea analizării criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă formulate, Curtea, mai întâi, observă următoarele:

- Prin Decizia nr. 355 din 4 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2007, Curtea a admis obiecţia de neconstituţionalitate formulată, arătând că, "cu prilejul soluţionării cererii de reexaminare formulate de Preşedintele României, prin legea de modificare supusă controlului de constituţionalitate în prezentul dosar, Parlamentul României, depăşind limitele învestirii, care priveau prevederile art. 5 alin. (4) şi ale art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000, a modificat şi completat şi alte dispoziţii din această lege". În consecinţă, Curtea a constatat neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.

Prin urmare, Curtea constată că Parlamentul, în cazul cererii de reexaminare formulate de Preşedintele României în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţie, nu poate acţiona decât în cadrul şi în limitele acesteia.

- Prin Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010, Curtea a statuat, în mod expres şi neechivoc, că, "în procedura reexaminării reglementată de art. 147 alin. (2) din Constituţie, Parlamentul nu are competenţa constituţională de a modifica prevederile legale constatate ca fiind constituţionale, ci va putea numai să pună de acord prevederile neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale; desigur, aşa cum s-a arătat mai sus, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale. Prin urmare, «alte îmbunătăţiri» ce ar viza legea criticată se pot face numai prin alte legi sau ordonanţe de modificare şi completare. În condiţiile în care critica autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate vizează un text de lege care nu a făcut obiectul reexaminării în sensul art. 147 alin. (2) din Constituţie, [...] obiecţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, şi anume aceea de a se limita la modificările ce au fost aduse legii în procesul de reexaminare. Întrucât obiecţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, Curtea nu va mai proceda la examinarea criticilor formulate pe fondul reglementării".

Având în vedere cele două decizii menţionate mai sus, Curtea, în continuare, reţine următoarele:

- atât procedura reglementată de art. 77 alin. (2) din Constituţie, cât şi cea prevăzută de art. 147 alin. (2) din Constituţie constituie proceduri constituţionale de învestire a Parlamentului în scopul revederii soluţiei legislative adoptate fie pentru motive de oportunitate, fie pentru motive de constituţionalitate, după caz;

- prin învestirea realizată, indiferent că a fost întemeiată pe prevederile art. 77 alin. (2) sau art. 147 alin. (2) din Constituţie, rezultă obligaţia constituţională corelativă a Parlamentului de a reexamina legea în cauză în limitele învestirii sale;

- în consecinţă, în cadrul procedurii de reexaminare, Parlamentul, după caz, fie va analiza cererea de reexaminare a Preşedintelui României, fie va putea numai să pună de acord prevederile neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale;

- însă, în cadrul procedurii de reexaminare, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă, după caz, fie cu dispoziţiile a căror reexaminare a fost cerută de Preşedintele României, fie cu dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale.

Plecând în analiza sa de la acest cadru fixat, Curtea constată următoarele:

1. Motivele de neconstituţionalitate cuprinse la punctele 2-6 ale obiecţiei de neconstituţionalitate ce formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 4.717A/2010 au fost analizate de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, precitată. Răspunzând unor critici de neconstituţionalitate similare, prin decizia menţionată Curtea, cu majoritate de voturi, a stabilit că nu există nicio încălcare a prevederilor constituţionale şi a celor cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte. De altfel, în sensul unei libertăţi de apreciere a legiuitorului în domeniul pensiilor este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în CauzaWieczorek împotriva Poloniei, şi Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei.

De asemenea, Curtea constată că dispoziţiile art. 6 alin. (1) I. c) şi IV. e) şi art. 196 lit. b), e), r) şi s) din lege, criticate prin obiecţia de neconstituţionalitate ce face obiectul Dosarului nr. 4.717A/2010, nu vizează dispoziţiile legale reexaminate sau cele aflate într-o legătură indisolubilă cu acestea, astfel încât, în această etapă ulterioară reexaminării, Curtea nu este competentă să verifice constituţionalitatea unor soluţii legislative care nu au făcut obiectul reexaminării.

2. Având în vedere cele expuse mai sus, se observă că, în privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinseci, singurele motive noi aduse faţă de obiecţiile de neconstituţionalitate care au fost soluţionate prin Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, precitată, vizează art. 53 alin. (3) din lege, respectiv egalizarea stagiului de cotizare dintre femei şi bărbaţi la 35 de ani cu începere din anul 2030.

Curtea observă că decizia de pensionare poate privi numai acele persoane care în mod cumulativ îndeplinesc, la data pensionării, două condiţii - art. 52 din lege [a se vedea, ca o aplicare a acestui principiu şi art. 56 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, sau art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007]:

- au împlinit vârsta standard de pensionare;

- au realizat un stagiu minim de cotizare sau în specialitate, după caz.

Astfel, chiar dacă o persoană a împlinit vârsta standard de pensionare, dar nu are stagiu minim de cotizare, nu poate primi o pensie pentru limită de vârstă şi nici invers - stagiu complet de cotizare în absenţa vârstei standard de pensionare; astfel, stagiul de cotizare se constituie într-un element distinct de vârstă standard de pensionare în cadrul condiţiilor necesare a fi îndeplinite pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă.

Art. 3 alin. (1) lit. p) din lege defineşte stagiul de cotizare ca fiind "perioada de timp pentru care s-au datorat contribuţii de asigurări sociale la sistemul public de pensii, precum şi cea pentru care asiguraţii cu declaraţie individuală de asigurare sau contract de asigurare socială au datorat şi plătit contribuţii de asigurări sociale la sistemul public de pensii". Potrivit art. 53 alin. (2) şi (3) din lege, stagiul minim de cotizare este de 15 ani, iar stagiul complet de 35 de ani.

Potrivit art. 95 alin. (1) din lege, "Punctajul mediu anual realizat de asigurat se determină prin împărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale ale asiguratului la numărul de ani corespunzător stagiului complet de cotizare, prevăzut în anexa nr. 5 sau, după caz, anexa nr. 6".

Din coroborarea prevederilor menţionate, rezultă că, în cazul realizării doar a unui stagiu minim de cotizare - 15 ani -, punctajul anual însumat pe cei 15 ani de către asigurat se împarte la 35, şi nu la 15. În schimb, în cazul realizării unui stagiu de cotizare mai mare decât cel complet, punctajul anual însumat se împarte la 35, ceea ce înseamnă că asiguratul respectiv va avea un cuantum al pensiei mai ridicat decât cel ce a realizat doar un stagiu complet de cotizare.

În aceste condiţii, nu se poate reţine că pentru vârste de pensionare mai reduse automat ar corespunde şi un stagiu de cotizare complet mai redus. Singura obligaţie pozitivă a statului este aceea de a stabili întinderea stagiului complet de cotizare la un nivel rezonabil pentru a putea fi atins de către orice asigurat în perioada activă a vieţii sale. De asemenea, Curtea reţine că perioada activă a vieţii individului în câmpul muncii începe în condiţiile reglementate de art. 13 din Codul muncii şi nu se încheie la împlinirea vârstei standard de pensionare, ci la un moment cel puţin egal cu această vârstă. Împlinirea vârstei standard de pensionare nu echivalează cu pierderea capacităţii de muncă.

Textul criticat stabileşte un stagiu de cotizare de 35 de ani pentru femei, durată ce va fi atinsă treptat, până în 2030. O atare întindere a stagiului complet de cotizare este rezonabil, având în vedere că persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la vârsta de 16 ani [art. 13 alin. (1) din Codul muncii], iar, în anumite condiţii, încadrarea în muncă se poate face încă de la 15 ani [art. 13 alin. (2) din Codul muncii]. Astfel, chiar până la împlinirea vârstei standard de pensionare, pentru momentul 2030, persoana de sex feminin în cauză, în mod virtual, avea posibilitatea de a realiza un stagiu de cotizare de 47-48 de ani; întrucât viaţa activă a individului nu se confundă cu perioada cuprinsă între momentul dobândirii capacităţii de muncă şi cel al împlinirii vârstei de pensionare, orice persoană poate realiza stagii de cotizare şi după împlinirea vârstei standard de pensionare.

De asemenea, Curtea observă că stagiul minim de cotizare este egal atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi, indiferent de vârsta standard de pensionare stabilită de lege. Această soluţie legislativă se regăseşte şi în art. 41 alin. (3) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000, în care, la vârste standard diferite de pensionare pentru femei şi bărbaţi (60, respectiv 65 de ani), stagiul minim de cotizare este identic pentru ambele sexe (15 ani).

Prin urmare, este evident că ţine de opţiunea legiuitorului stabilirea duratei efective atât a stagiului minim de cotizare, cât şi a celui complet de cotizare, desigur, cu respectarea unei condiţii de rezonabilitate, astfel cum s-a arătat mai sus. Astfel, la vârste diferite de pensionare nu corespund, în mod automat, şi stagii diferite de cotizare, fie minime, fie complete.

Totodată, Curtea observă că art. 56 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii prevede că: "(1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept: [...]

Acest lucru nu înseamnă că persoanei căreia i-a încetat de drept contractul individual de muncă în temeiul art. 56 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 nu mai poate încheia un contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată sau determinată [a se vedea, spre exemplu, art. 81 lit. d^3) din Codul muncii]. Din contră, dacă va încheia un astfel de contract, va contribui activ la mărirea stagiului său de cotizare, ce va avea efecte directe asupra cuantumului pensiei sale.

Toate cele de mai sus demonstrează că stagiul de cotizare este un aspect distinct faţă de vârsta standard de pensionare, între acestea existând, însă, anumite intercondiţionări, dar nu se poate susţine că, modificând vârsta standard de pensionare a femeilor, realizată ca urmare a formulării unei cereri de reexaminare de către Preşedintele României, Parlamentul ar fi trebuit să modifice, automat, şi întinderea stagiului de cotizare a acestora; o atare operaţiune - stabilirea stagiului minim sau complet de cotizare - ţine de politica legiuitorului, fiind o opţiune pe care o realizează cu respectarea unui criteriu de rezonabilitate.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constată că dispoziţiile art. 6 alin. (1) I. c) şi IV. e), art. 53 alin. (3) şi art. 196 lit. b), e), r) şi s) din Legea privind sistemul unitar de pensii publice, precum şi a legii în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterile au avut loc la data de 15 decembrie 2010 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-şef,

Benke Karoly

--------