DECIZIE nr. 683 din 27 iunie 2012

asupra conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte

EMITENT

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

Prin Adresa nr. 803 din 22 iunie 2012, Preşedintele României a sesizat Curtea Constituţională cu cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte.

Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie şi al art. 11 alin. (1) lit. A.e) şi art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 4.239 din 22 iunie 2012 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.135E/2012.

Prin actul de sesizare se solicită Curţii Constituţionale constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională dintre Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, generat de acţiunea Guvernului şi a primului-ministru de a-l exclude pe Preşedintele României din componenţa delegaţiei care participă la Consiliul European în perioada 28-29 iunie 2012 şi, în consecinţă, de asumarea de către primul-ministru a atribuţiei constituţionale de reprezentare a statului român la Consiliul European.

În susţinerea cererii formulate, Preşedintele României arată următoarele:

1. Prin intermediul Administraţiei Prezidenţiale, Preşedintele României a transmis Ministerului Afacerilor Externe, prin Adresa nr. CP/784 din 19 iunie 2012, lista cuprinzând delegaţia României la Consiliul European, delegaţie ce urma să fie condusă de către Preşedintele României. Totodată, având în vedere declaraţiile primului-ministru de a-l înlocui pe Preşedintele României la Consiliul European, Administraţia Prezidenţială, prin Adresa nr. CP 787 din 20 iunie 2012, a transmis domnului Andrei Marga, ministrul afacerilor externe, o scrisoare prin care a fost atrasă atenţia acestuia asupra unor aspecte neconstituţionale care vizau participarea delegaţiei României la reuniunea Consiliului European din 28-29 iunie 2012.

Se arată că ministrul afacerilor externe, prin Adresa nr. A/6.498 din 20 iunie 2012, a transmis refuzul de a notifica la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene delegaţia României participantă la reuniunea Consiliului European din 28-29 iunie 2012, ce urma să fie condusă de Preşedintele României. Practic, ministrul afacerilor externe şi primul-ministru au ignorat lista Preşedintelui României, transmiţând Secretariatului General al Consiliului Uniunii Europene o altă listă şi evident o cu totul altă componenţă a delegaţiei.

Motivarea a constat, în principal, în faptul că, "în conformitate cu art. 102 din Constituţie, Guvernul este instituţia care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării. În consecinţă, competenţa Guvernului în materia politicii externe este generală şi nu poate fi supusă unor limite". Or, Guvernul este organismul executiv care asigură realizarea, la nivel naţional, a politicii interne şi externe a ţării şi nu are rolul de reprezentare a statului la nivelul Consiliului European. De asemenea, un alt argument al Guvernului pentru reprezentarea României la Consiliul European de către primul-ministru a fost acela că Parlamentul României a adoptat o declaraţie (Declaraţia nr. 1/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 12 iunie 2012), act esenţialmente politic, fără consecinţe juridice, prin care a stabilit ca "Primul-ministru să aibă precădere în a reprezenta România şi a participa la procesul decizional al Consiliului European".

Se mai arată că Preşedintele României, prin Adresa nr. 792 din 20 iunie 2012, i-a atras atenţia şi primului-ministru asupra faptului că participarea sa la Consiliul European în calitate de şef al delegaţiei României, în absenţa unei împuterniciri exprese a atribuţiei de reprezentare şi în absenţa unei aprobări de asemenea exprese din partea Preşedintelui României cu privire la mandatul de participare, va echivala, din punct de vedere juridic, cu o însuşire a unei atribuţii de reprezentare a Preşedintelui României de către primul-ministru. Primul-ministru a ignorat însă acest lucru.

2. În drept, se apreciază că, potrivit art. 80 alin. (1) din Constituţie şi art. 10 alin. 2 teza a doua din Tratatul privind Uniunea Europeană, rezultă că atribuţia de reprezentare la Consiliul European, având în vedere că reprezentate sunt statele, revine Preşedintelui României. Locul primului-ministru şi al Guvernului este la Consiliu, şi nu la Consiliul European.

Se susţine că, din perspectiva art. 10 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, rezultă indubitabil o partajare, între şeful statului şi guvern, în ceea ce priveşte reprezentarea statelor membre în cele două organisme europene. Doar în cadrul Consiliului reprezentarea este realizată numai de către Guvern. În ceea ce priveşte Consiliul European, textul art. 10 alin. (2) din Tratat oferă dreptul de reprezentare şefilor de stat "sau" de guvern. Aceste două variante de reprezentare s-au impus în textul Tratatului din raţiuni ce ţin de structura constituţională internă specifică fiecărui stat membru (monarhie constituţională, republică parlamentară, republică semiprezidenţială etc.). Prin raportare la specificul constituţional al României, aşa cum este consacrat la nivel constituţional, şeful statului este Preşedintele României, care are atribuţia constituţională a reprezentării României. În acest context, primul-ministru nu poate reprezenta statul român la Consiliul European, atât timp cât această reprezentare este asigurată de şeful statului, respectiv Preşedintele României. Pe de altă parte, nu este admisibilă nici o dublă reprezentare, atât prin Preşedintele României, cât şi prin primul-ministru.

Având în vedere că în Consiliul European sunt reprezentate statele, iar în Consiliu, guvernele statelor şi ţinând cont că, în conformitate cu prevederile constituţionale, Preşedintele României reprezintă statul român, rezultă, fără îndoială, că Preşedintele României trebuie să reprezinte statul român în Consiliul European, iar Guvernul să participe la Consiliu.

Preşedintele României se află în situaţia de a-şi exercită, din toate punctele de vedere, atribuţiile constituţionale şi nu a delegat primului-ministru atribuţia de reprezentare a statului român în cadrul reuniunii Consiliului European din 28-29 iunie 2012. Mai mult, există o practică deja constituită în ceea ce priveşte participarea la reuniunile Consiliului European, Preşedintele României reprezentând cu regularitate statul român în cadrul Consiliului European. În cadrul practicii amintite, Preşedintele României a fost însoţit la reuniuni, în mod ocazional, de primul-ministru, dar nu a fost niciodată exclus de la participare. Mandatul de participare la reuniunile Consiliului European, propus de Guvern, trebuie aprobat de Preşedintele României, în calitate de reprezentant al statului român în această structură. Această obligaţie este întărită de faptul că pe agenda proximei reuniuni a Consiliului European se află chestiuni de natura politicii externe sau a politicii de securitate.

Dispoziţiile constituţionale ale art. 80 şi 91, precum şi practica urmărită cu consecvenţă în ceea ce priveşte participarea României la reuniunile Consiliului European pun în evidenţă aprobarea mandatului de către Preşedintele României, ca ultimă etapă a procesului de elaborare a mandatului României. Or, lista cuprinzând delegaţia României la Consiliul European a fost trimisă Ministerului Afacerilor Externe, minister care a ignorat acest lucru, transmiţând o cu totul altă listă a delegaţiei decât cea cuprinsă prin adresa sus-menţionată.

De aceea, excluderea Preşedintelui României din delegaţia de participare la Consiliul European, manifestată printr-un act juridic expres din partea Guvernului, coroborată cu lipsa delegării exprese a primului-ministru de către Preşedintele României, în calitate de reprezentant al statului român, echivalează, din punct de vedere juridic, cu o însuşire nelegitimă a unei atribuţii constituţionale a Preşedintelui României de către primul-ministru.

3. Se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, sunt trei condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a interveni Curtea Constituţională în vederea soluţionării unui conflict, şi anume: conflictul să fie juridic; să fie de natură constituţională şi să fie între autorităţi publice.

Se apreciază că, în situaţia de faţă, toate trei condiţiile sunt îndeplinite. Conflictul este unul de natură juridică, având în vedere că izvorul acestuia îl reprezintă actele şi faptele juridice concrete pe care Guvernul şi primul-ministru le-au întreprins. Guvernul, prin Ministerul Afacerilor Externe, a nesocotit lista delegaţiei de participare la Consiliul European aprobată de Preşedintele României, iar primul-ministru şi-a arogat atribuţia constituţională de reprezentare a statului român la Consiliul European.

Conflictul ivit este unul de natură constituţională, purtând asupra atribuţiilor exclusive ale Preşedintelui României, după cum reies din cap. II titlul III din Constituţie, şi asupra atribuţiilor Guvernului, pe de altă parte, astfel cum rezultă din cap. III titlul III din Constituţie.

Autorităţile mai-sus enunţate, respectiv Guvernul şi Preşedintele României, sunt autorităţi publice, fiind reglementate în titlul III din Constituţie "Autorităţile publice". În consecinţă, condiţia existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între autorităţi publice este îndeplinită.

Este invocată şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 53 din 29 ianuarie 2005, concluzionându-se că, în cazul de faţă, primul-ministru şi-a arogat atribuţia constituţională de reprezentare a statului român la Consiliul European, neţinând cont de prevederile art. 80 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora Preşedintele României reprezintă statul român.

Prin prisma argumentelor prezentate se solicită constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de-o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, conflict ivit ca urmare a însuşirii de către primul-ministru a unei atribuţii constituţionale, aceea de reprezentare a statului român la Consiliul European, atribuţie care revine, conform Constituţiei, doar Preşedintelui României.

Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/4.599 din 26 iunie 2012, punctul său de vedere, prin care arată următoarele:

Cu privire la admisibilitatea cererii formulate de Preşedintele României, Guvernul apreciază că, în lipsa unui act juridic de natură constituţională a primului-ministru sau a unei acţiuni concrete a acestuia, nu se poate susţine că a fost declanşat un conflict juridic de natură juridică. În consecinţă, cererea Preşedintelui României ar trebui respinsă ca inadmisibilă.

Referitor la fondul cererii formulate, se arată că instituţia Consiliului European îndeplineşte două categorii principale de atribuţii, şi anume oferă Uniunii Europene impulsurile necesare dezvoltării acesteia, îi defineşte orientările şi priorităţile politice generale, respectiv decide referitor la problemele extrem de sensibile din punct de vedere politic, în privinţa cărora nu s-a putut ajunge la o soluţie la un nivel decizional inferior. De asemenea, potrivit art. 15 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, Consiliul European reprezintă acel mecanism al Uniunii Europene care, fără a avea competenţe de legiferare acordate prin tratatele constitutive, constituie nucleul decizional la cel mai înalt nivel în materia politicilor Uniunii Europene. În acest sens, se învederează faptul că la nivelul Consiliului European s-au luat decizii istorice, precum "introducerea alegerilor directe, extinderea comunităţilor, acorduri în materiile bugetare asupra noilor bugete sau corectarea lor, acordarea de ajutoare suplimentare, reforma politicii agricole comune, stabilirea uniunii economice şi monetare".

Se mai arată că, în art. 2-6 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, se prevăd domeniile de competenţă exclusivă, partajată şi cele care ţin de competenţa statelor membre. În domeniul de competenţă exclusivă a Uniunii numai aceasta poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie, statele membre putând face acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii. În cazul competenţei partajate, Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic, dar statele îşi exercită competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat-o sau când aceasta a hotărât să înceteze să o exercite.

Întrucât cele hotărâte în Consiliul European constituie "piatra de temelie" a actelor juridice cu caracter obligatoriu pe care celelalte instituţii ale Uniunii Europene le adoptă, unele dintre acestea aplicându-se în mod direct şi cetăţenilor români, se impune prezenţa la reuniunile Consiliului European a reprezentantului acelei instituţii a statului român însărcinate cu realizarea politicii interne a ţării şi cu conducerea generală a administraţiei publice, şi anume Guvernul.

Se consideră că modul în care a înţeles Parlamentul, prin Declaraţia nr. 1/2012, să îşi exprime poziţia asupra modului de reprezentare a României la Consiliul European este unul corect, atât prin prisma rolului Consiliului European în contextul competenţelor Uniunii, cât şi prin prisma dispoziţiilor Constituţiei. Mai mult, chiar dacă această declaraţie a Parlamentului nu are forţă juridică de lege, ea nu poate fi ignorată.

Se susţine că în accepţiunea art. 15 alin. (2) din Tratat fiecare membru al Consiliului European poate decide să fie asistat de un ministru, ceea ce demonstrează că, în numeroase ipoteze, implementarea liniilor directoare şi a orientărilor generale date de Consiliul European necesită acţiuni ulterioare la nivel guvernamental, fiind necesare expertiza şi consultarea ministrului de resort. Aşadar, Tratatul nu impune nivelul de reprezentare a statelor membre în Consiliul European la nivelul şefilor de stat, ci lasă posibilitatea acestora de a-şi desemna un reprezentant, care poate fi şeful statului sau al Guvernului. Rezultă că decizia participării la Consiliul European aparţine fiecărui stat membru în funcţie de sistemul constituţional naţional şi de partajarea de competenţe la nivel intern.

Se arată că la nivelul Consiliului participarea statelor membre se face la nivel guvernamental, mai precis, participă miniştri specializaţi pe fiecare domeniu vizat. La cele zece formaţiuni specializate ale Consiliului participă miniştri de resort, nu şi primul-ministru, astfel încât, prin negarea participării acestuia la Consiliul European, primul-ministru nu se poate implica în procesul decizional de la nivel european.

Se arată că pe agenda Consiliului European din 28-29 iunie 2012 figurează probleme care ţin de politica internă a Uniunii, respectiv Agenda europeană de creştere, reformele structurale şi politicile de angajare, bugetele naţionale, cadrul financiar multianual 2014-2020, raportul privind Uniunea Economică şi Monetară, aspecte legate de brevetul cu protecţie unitară, guvernanţa Schengen şi politica de azil. În toate aceste domenii rolul principal revine Guvernului, astfel încât, potrivit Declaraţiei Parlamentului nr. 1/2012, se impune participarea primului-ministru la Consiliul European.

Referitor la art. 80 din Constituţie, se arată că acesta nu consacră noţiunea de "şef al statului", astfel încât Preşedintele României nu se poate prevala de prevederile art. 10 alin. (2) teza a doua din Tratat pentru a solicita participarea sa la reuniunea Consiliului European în această calitate. De asemenea, reprezentarea României la Consiliul European nu este un atribut exclusiv al Preşedintelui României.

Se mai arată că în republicile prezidenţiale, precum Cipru, participă la Consiliul European şeful statului, în speţă, preşedintele, iar în republicile cu un pronunţat caracter prezidenţial, cum este Franţa, ar putea participa, după caz, fie şeful statului - preşedintele, fie şeful guvernului - primul-ministru, în funcţie de poziţia politică a acestora. În republicile cu regim parlamentar sau în regimurile monarhice de guvernământ, cel ce participă este invariabil primul-ministru. Se mai arată că din cele 20 de republici ale Uniunii, în 11 preşedinţii sunt aleşi direct, prin vot popular, şi totuşi la Consiliul European numai în trei state participă Preşedintele.

Raţiunea instituirii opţiunii de participare pentru primul-ministru, respectiv pentru Preşedinte, a fost aceea ca la acest organism european să participe deţinătorul puterii executive din statele membre, deoarece majoritatea legislaţiei europene se bucură de aplicabilitate directă, iar cel care le pune în aplicare este executivul. De aceea, în funcţie de regimul politic al fiecărui stat, în regimurile cu executiv bicefal, cel care va participa va fi acela care deţine primordialitatea în exercitarea puterii executive.

În consecinţă, se apreciază că se impune respingerea cererii formulate de Preşedintele României, întrucât nu există un conflict juridic de natură constituţională între acesta şi primul-ministru.

II. Dezbaterile asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională au avut loc la data de 27 iunie 2012 şi s-au desfăşurat potrivit prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu citarea părţilor şi ascultarea concluziilor reprezentanţilor acestora.

Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 128 alin. 1 din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declară deschise lucrările şedinţei de judecată.

La apelul nominal răspunde, pentru autorul sesizării, domnul Ştefan Deaconu, consilier prezidenţial, cu delegaţie depusă la dosar, iar din partea Guvernului se prezintă primul-ministru, domnul Victor-Viorel Ponta, împreună cu ministrul justiţiei, domnul Titus Corlăţean, şi ministrul pentru relaţia cu Parlamentul, domnul Mircea Duşa.

Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 128 alin. 2 din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, acordă, mai întâi, cuvântul domnului Ştefan Deaconu, consilier prezidenţial, pentru susţinerea cererii formulate.

Acesta arată că există un conflict juridic de natură constituţională între Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, generat de acţiunea Guvernului şi a primului-ministru de a-l exclude pe Preşedintele României din delegaţia care participă la Consiliul European în perioada 28-29 iunie 2012 şi, în consecinţă, de asumarea de către primul-ministru a atribuţiei constituţionale de reprezentare a statului român la Consiliul European.

În acest sens, sunt invocate considerente care au stat la baza Deciziei nr. 53 din 28 ianuarie 2005, arătându-se că au existat fapte şi acte concrete din partea Guvernului care produc efecte juridice, întrucât se ajunge la schimbarea modului de reprezentare a statului român la Consiliul European, respectiv la preluarea atribuţiilor Preşedintelui României de către Guvern în ceea ce priveşte reprezentarea la Consiliul European.

Se susţine că Preşedintele este reprezentantul statului român şi, având în vedere faptul că Uniunea Europeană este o uniune de state, dar şi modul de organizare a instituţiilor europene, de regulă, la Consiliul European participă şefii de stat. În funcţie de sistemul constituţional adoptat de fiecare stat membru, se stabileşte reprezentantul statului care va participa la reuniunile Consiliului European. Numai în cadrul Consiliului reprezentarea statului se face de către Guvern. Mai mult, la Consiliu guvernele statelor membre discută şi stabilesc agenda Consiliului European.

Din punctul de vedere al modului de funcţionare, la Consiliul European poate participa fie şeful statului, fie cel al guvernului, în schimb la Consiliu reprezentarea se face la nivel guvernamental, prin organismele de lucru interne care pregătesc, în fapt, lucrările Consiliului European.

Prin preluarea atribuţiilor de reprezentare a statului de către primul-ministru se realizează o modificare a Constituţiei. Reprezentarea statului în plan extern de către şeful de stat, până la acest moment, a ţinut cont de legitimitatea de care se bucură acesta ca urmare a alegerii directe. Aşadar, şeful delegaţiei României nu poate fi decât Preşedintele, care, până la adoptarea Tratatului de la Lisabona, putea fi cel mult însoţit de primul-ministru. După adoptarea Tratatului de la Lisabona, doar o singură persoană poate reprezenta statul român.

S-ar crea un precedent periculos dacă ar participa primul-ministru, întrucât până în momentul de faţă reprezentarea a fost realizată de Preşedinte şi s-ar pune sub semnul întrebării participările anterioare ale acestuia la Consiliul European de până acum.

Se arată că pe agenda Consiliului European nu sunt numai probleme care ţin de politica internă a Uniunii Europene, ci, spre exemplu, ce vizează situaţia din Siria, astfel încât este dificil a califica o reuniune a Consiliului European ca ţinând de competenţa primului-ministru sau a Preşedintelui în funcţie de problematicile aflate pe agenda de lucru.

Se arată că Declaraţia Parlamentului nr. 1/2012 este un document politic care nu produce consecinţe juridice nici faţă de Preşedinte, nici faţă de primul-ministru. În consecinţă, se pune întrebarea cum o asemenea declaraţie poate angaja statul român.

Prin negarea participării Preşedintelui României la Consiliul European, rolul acestuia de garant al îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de art. 148 alin. (4) din Constituţie este diminuat. Aşadar, acesta nu mai este garant al îndeplinirii acestor obligaţii dacă se acceptă teza reprezentării României de către Guvern.

Se apreciază că România, în momentul de faţă, este în situaţia unei coabitări şi se pune întrebarea dacă mai poate fi vorba de coabitare dacă atribuţiile şefului statului sunt preluate de primul-ministru.

Se apreciază că o participare a primului-ministru la Consiliul European în temeiul Declaraţiei nr. 1/2012 nu este temei juridic pentru ca Preşedintele să nu poată reprezenta statul român la acelaşi consiliu.

Aşadar, se apreciază că există un conflict juridic de natură constituţională prin săvârşirea de acte şi fapte concrete de către Guvern, care şi-a însuşit atribuţia de reprezentare a statului român la Consiliul European, atribuţie pe care nu o are.

În consecinţă, solicită constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională şi să se stabilească faptul că rolul Preşedintelui României este de a reprezenta statul român în organismele internaţionale, inclusiv la Consiliul European, rolul Guvernului limitându-se la implementarea politicii interne şi externe stabilite la nivel european şi internaţional.

În continuare, preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 128 alin. 2 din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, acordă cuvântul primului-ministru al Guvernului, domnul Victor-Viorel Ponta.

Se susţine că nu există niciun conflict juridic de natură constituţională între cele două autorităţi, întrucât Guvernul, prin reprezentantul său, primul-ministru, a efectuat acte sau fapte de natura celor prevăzute în Decizia Curţii Constituţionale nr. 53 din 28 ianuarie 2005. Eventual, se pune problema existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament. Primul-ministru învederează Curţii că s-a adresat Parlamentului deoarece Guvernul răspunde în faţa acestuia şi că nu poate vorbi în numele Parlamentului pentru declaraţia adoptată; însă Preşedintele poate solicita constatarea unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament şi Preşedinte.

Guvernul nu a refuzat îndeplinirea niciunui act ce vizează reprezentarea României, din contră, Ministerul Afacerilor Externe a întocmit un memorandum şi, pe baza acestuia, a fost notificată componenţa delegaţiei României către Secretariatul General al Consiliului European.

Se arată că agenda de lucru cuprinde două părţi, una care vizează creşterea economică şi creşterea numărului locurilor de muncă, iar cealaltă - Mecanismul financiar multianual 2014-2020, precum şi o propunere din partea preşedintelui Consiliului European, a preşedintelui Comisiei Europene şi a Băncii Europene care se referă la stabilirea unui mecanism de accentuare a Uniunii Economice şi Monetare în perioada următoare. Pe agenda de lucru a Consiliului European din 28-29 iunie 2012 nu există niciun punct care să vizeze situaţia din Siria. Or, în problemele de justiţie, afaceri interne, economice, bugetare sau financiare, Guvernul trebuie să participe, având în vedere că ele ţin de competenţa exclusivă a acestuia. Mai mult, la anumite întâlniri de la nivel european miniştrii reprezintă Guvernul şi, în final, statul.

Aşadar, Guvernul nu şi-a arogat alte puteri decât cele prevăzute în Constituţie şi nu contestă art. 80 din Constituţie.

Ca elemente de drept comparat se arată că în Consiliul European numai 3 state sunt reprezentate la nivel de şef de stat - Cipru, unde nu există prim-ministru, Lituania şi Franţa.

Se mai susţine că la o viitoare revizuire constituţională trebuie să se modifice şi textul constituţional, pentru că o asemenea dispută este contraproductivă.

Se subliniază că fiecare autoritate trebuie să îşi exercite atribuţiile constituţionale cu bună-credinţă, în baza mandatului pe care îl are. Or, propunerea Preşedintelui este una exclusivistă, în sensul că acesta doreşte să reprezinte singur statul român în calitatea acestuia de membru al Uniunii Europene şi să excludă astfel şeful guvernului de la acest proces decizional.

În continuare, Preşedintele Curţii Constituţionale acordă cuvântul ministrului justiţiei, domnul Titus Corlăţean.

Acesta arată că cererea nu este admisibilă, neaflându-ne în faţa unui conflict juridic de natură constituţională.

Pe fond, reiterează cele reţinute de Guvern în punctul de vedere comunicat Curţii Constituţionale, arătând în plus că, potrivit art. 148 alin. (4) şi (5) din Constituţie, Parlamentul este cel care, în primul rând, trebuie să garanteze îndeplinirea obligaţiilor statului român ca membru al Uniunii Europene. Constituţia nedefinind instituţia şefului de stat, Preşedintele României nu poate fi calificat ca fiind un şef de stat.

În consecinţă, solicită respingerea sesizării formulate.

În continuare, preşedintele Curţii Constituţionale acordă cuvântul ministrului pentru relaţia cu Parlamentul, domnul Mircea Duşa.

Acesta susţine că nu există niciun act juridic al Guvernului care să fi dat naştere la un conflict juridic de natură constituţională, astfel încât cererea formulată trebuie să fie respinsă.

În final, arată că declaraţiile Parlamentului reflectă voinţa politică a poporului român, dându-se exemplu Declaraţia Parlamentului nr. 2/2012 privind sprijinirea implementării noii Strategii naţionale anticorupţie 2012-2015, declaraţie adoptată tot la propunerea Guvernului. Aceste declaraţii sunt adoptate în baza art. 61 şi 65 din Constituţie, precum şi a art. 1 pct. 22 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

Preşedintele Curţii Constituţionale, având în vedere dispoziţiile art. 128 alin. 3 din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, acordă din nou cuvântul domnului Ştefan Deaconu.

Acesta se întreabă de ce dintr-o dată Preşedintele României nu mai are atribuţia de a reprezenta România la Consiliul European, dacă există vreo altă situaţie juridică, deşi Constituţia nu s-a modificat. Dintr-o dată se pune la îndoială calitatea de reprezentant a Preşedintelui.

Se arată că atât Preşedintele României, cât şi Parlamentul pot face declaraţii politice, agenda Consiliului European cuprinzând atât chestiuni economice, cât şi de politică externă; cantitativ sunt mai multe aspecte care ţin de partea economică, dar sistemul constituţional român prevede prerogativa şefului de stat de a reprezenta statul, ca în cazul Franţei, Lituaniei sau Ciprului. Numai şeful de stat poate delega atribuţia sa de reprezentare a statului primului-ministru.

Se arată că textul art. 148 alin. (4) din Constituţie, topografic, stabileşte ordinea în care subiecţii de drept naţional garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate, după Parlament, Preşedintele fiind primul care are această obligaţie. Această situaţie se datorează reprezentativităţii.

Guvernul are un rol major la Consiliu, pentru că emană din majoritatea parlamentară şi nu se doreşte eliminarea Guvernului din procesul decizional european. Pe viitor, se poate adopta un text constituţional pe tema participării la Consiliul European.

Preşedintele Curţii Constituţionale, având în vedere dispoziţiile art. 128 alin. 3 din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, acordă din nou cuvântul primului-ministru, domnul Victor-Viorel Ponta.

Acesta arată că s-a schimbat ceva faţă de guvernele anterioare. Nesoluţionându-se prin dialog punctele de vedere diferite exprimate pe tema participării la Consiliul European, s-a apelat la Parlament, care a adoptat Declaraţia nr. 1/2012. Se susţine că Parlamentul a încercat să stabilească un mecanism eficient de dialog între primul-ministru şi Preşedintele României pe tema participării la Consiliul European. Nu se poate accepta un punct de vedere unilateral.

Se mai arată că prim-miniştrii care au fost anterior în funcţie nu au dorit să participe la Consiliul European, dându-se ca exemplu situaţia fostului prim-ministru Călin Popescu Tăriceanu, care a participat totuşi alături de Preşedinte, iar următorii doi prim-miniştri nu au participat (Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu). O atare practică nu este dată pentru totdeauna, lucrurile se pot schimba.

Preşedintele Curţii Constituţionale, având în vedere dispoziţiile art. 129 alin. 4 din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, dă cuvântul, pe rând, judecătorilor Curţii Constituţionale.

Domnul judecător Acsinte Gaspar întreabă părţile prezente cu privire la posibilele căi de soluţionare a conflictului dedus judecăţii Curţii. De asemenea, cere lămuriri cu privire la agenda Consiliului European pe care o au cele două părţi în conflict, întrucât o parte susţine că pe agendă există anumite probleme, pe când cealaltă parte arată că agenda este diferită. Solicită să fie puse agendele la dispoziţia Curţii Constituţionale.

Doamna judecător Iulia Antoanella Motoc întreabă dacă "dispoziţia expresă" a primului-ministru dată cu privire la componenţa delegaţiei României la Consiliul European şi menţionată în Adresa Ministerului Afacerilor Externe nr. A/6.498 din 20 iunie 2012 este una scrisă sau verbală.

Totodată, solicită părţilor să-şi exprime opinia asupra noţiunii de regim semiprezidenţial.

De asemenea, solicită explicaţii cu privire la raţiunea constituţională a participării Preşedintelui Lituaniei la Consiliul European.

Domnul judecător Puskas Valentin Zoltan întreabă dacă cererea de soluţionare a acestui conflict vizează doar reprezentarea punctuală a României la Consiliul European de la Bruxelles din 28-29 iunie 2012 şi dacă se va repeta această situaţie ori de câte ori reprezentantul statului - fie el Preşedinte, fie Guvern - va lua parte la alte întâlniri internaţionale. În consecinţă, de fiecare dată Curtea va trebui să intervină?

Domnul judecător Petre Lăzăroiu solicită explicaţii cu privire la raţiunile pentru care Parlamentul României a adoptat o declaraţie în privinţa participării la Consiliul European, şi nu o hotărâre.

Domnul judecător Ion Predescu întreabă dacă există posibilitatea declanşării unui conflict juridic de natură constituţională atât timp cât art. 15 alin. (2) din Tratatul Uniunii Europene foloseşte conjuncţia "sau", cu alte cuvinte, nu cumva prin chiar acest text se prevede chiar competenţa de rezolvare a eventualelor neînţelegeri.

Domnul judecător Tudorel Toader întreabă care sunt efectele juridice pe care acest conflict le-a produs până la data la care Curtea trebuie să se pronunţe şi dacă primul-ministru poate participa la Consiliul European numai delegat de Preşedintele României sau şi în nume propriu.

Doamna judecător Aspazia Cojocaru solicită explicaţii cu privire la motivele care l-au determinat pe primul-ministru să se adreseze Parlamentului. De asemenea, întreabă dacă declaraţia politică a produs efecte juridice.

Reprezentantul Preşedintelui României, cu referire la întrebările domnilor judecători Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar şi Puskas Valentin Zoltan, arată că soluţia rezolvării conflictului este chiar constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între cele două autorităţi. Se mai arată că actele efectuate nu au produs, dar vor produce consecinţe juridice, iar Curtea trebuie să constate însuşirea unei atribuţii a Preşedintelui de către primul-ministru.

Cu referire la întrebările domnului judecător Tudorel Toader, se arată că a fost transmisă componenţa delegaţiei României la Secretariatul General al Consiliului European, delegaţie condusă de primul-ministru, iar Ministerul Afacerilor Externe a refuzat componenţa delegaţiei României la Secretariatul General al Consiliului European transmisă la acest minister de către Preşedintele României, sub semnătura unui consilier prezidenţial. S-a încălcat astfel procedura notificării delegaţiei la acest for european.

Se mai apreciază că reuniunile Consiliului sunt foarte specializate, de aceea acolo participă miniştri, dar şi primul-ministru poate participa oricând, astfel încât nu există nicio restrângere referitoare la competenţele constituţionale ale primului-ministru.

Cu referire la întrebarea domnului judecător Ion Predescu, se arată că textul Tratatului dă precădere de participare Preşedintelui, alternativa şefului Guvernului fiind folosită având în vedere specificul constituţional al fiecărui stat membru. Aceasta este deja o chestiune ce ţine de statele membre.

Domnul judecător Puskas Valentin Zoltan revine cu întrebarea pe care a formulat-o anterior, solicitând precizări mai clare. Aşadar, Curtea este cea competentă să rezolve astfel de conflicte sau soluţionarea acestora se face în baza art. 148 alin. (4) din Constituţie?

Reprezentantul Preşedintelui României arată că nu trebuie ca instanţa constituţională să intervină de fiecare dată în asemenea dispute, Curtea nu trebuie să stabilească de la caz la caz cine participă, ci să stabilească în mod clar că numai Preşedintele poate reprezenta statul la Consiliul European. Răspunde doamnei judecător Aspazia Cojocaru că la cunoştinţa sa nu există declaraţii politice care au produs efecte juridice.

Domnul judecător Tudorel Toader revine cu una dintre întrebările puse mai înainte de domnia sa, respectiv dacă există o partajare a competenţelor între cele două autorităţi sau primul-ministru are nevoie de o delegare pentru a participa la astfel de reuniuni şi solicită precizări suplimentare.

Reprezentantul Preşedintelui României arată că legislaţia română nu prevede o atare partajare, dar la Consiliul European, organism de îndrumare, participă statele membre şi trebuie reprezentate în consecinţă. Guvernul cunoaşte agenda Consiliului European, întrucât participă la lucrările Consiliului.

Se mai arată că, după Parlament, Preşedintele este instituţia cea mai reprezentativă, astfel încât primul-ministru poate participa la şedinţele Consiliului European doar cu mandat dat de către Preşedintele României.

Doamna judecător Iulia Antoanella Motoc revine la întrebarea sa precedentă, şi anume cum defineşte reprezentantul Preşedintelui României un regim semiprezidenţial.

Reprezentantul Preşedintelui României arată că modul de alegere direct al Preşedintelui coroborat cu atribuţiile care rezultă din Constituţie califică un regim ca fiind semiprezidenţial.

Domnul judecător Acsinte Gaspar întreabă dacă un atare conflict nu cumva ar trebui soluţionat printr-un dialog loial între autorităţi şi dacă reuniunea Consiliului din 1 iunie 2012 de la Bucureşti a fost o reuniune pregătitoare a Consiliului European din 28-29 iunie 2012.

Reprezentantul Guvernului, domnul Victor-Viorel Ponta, arată că, în spiritul Constituţiei, a existat o deschidere permanentă a sa către dialog cu Preşedintele României, în acest sens participând la mai multe întâlniri cu acesta. La întrebarea doamnei judecător Aspazia Cojocaru, precizează că nu poate răspunde de ce a solicitat o declaraţie a Parlamentului.

Tot timpul a contestat participarea Preşedintelui României la Consiliul European, chiar înainte de preluarea mandatului de prim-ministru. Arată că o colaborare loială între instituţii există în Lituania, unde Guvernul ar trebui în mod normal să participe la reuniunile Consiliului European, dar, datorită personalităţii actualului Preşedinte şi a faptului că este un fost comisar european, s-a ajuns la un consens politic ca acesta să participe.

Referitor la agendele diferite existente la Preşedinte şi la Guvern, arată că agenda indicată de reprezentantul Preşedinţiei este o formă mai veche şi că va transmite Curţii Constituţionale agenda finală a reuniunii Consiliului European din 28-29 iunie 2012.

Susţine că schimbul de scrisori dintre un consilier prezidenţial şi ministrul afacerilor externe nu a produs efecte juridice. Preşedintele României nu ar fi trebuit să se adreseze Curţii Constituţionale, întrucât acest conflict este o problemă politică, şi nu juridică.

Arată că Parlamentul va tranşa şi problema reprezentării României la Consiliul European, astfel încât, prin competenţa partajată prevăzută de Constituţie, să nu se ajungă mereu la arbitrajul Curţii Constituţionale.

În privinţa întrebării domnului judecător Petre Lăzăroiu, arată că la aceasta numai Parlamentul poate răspunde, iar dacă Preşedintele României are vreo dispută cu acesta, conflictul să vizeze aceste autorităţi, şi nu Guvernul.

Se arată că reuniunea Consiliului din 1 iunie 2012 a privit aspecte specifice referitoare la agenda Consiliului European pentru a se lua o decizie cu privire la acestea în Consiliul European.

În fine, arată că, dacă s-ar accepta punctul de vedere al Preşedintelui României, România se va transforma într-un regim prezidenţial, modificându-se indirect Constituţia.

Preşedintele Curţii Constituţionale, având în vedere dispoziţiile art. 150 din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, declară dezbaterile închise.

CURTEA,

examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere comunicat de Guvern, susţinerile reprezentanţilor autorităţilor publice aflate în conflict, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:

Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1, 10, 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra cererii privind soluţionarea prezentului conflict juridic de natură constituţională.

Examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, Curtea constată următoarele:

I. Cu privire la admisibilitatea cererii formulate:

1. Preşedintele României este unul dintre titularii dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la conflictele juridice de natură constituţională prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie.

Astfel cum rezultă din cererea formulată, Preşedintele României este cel ce solicită Curţii constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională dintre Guvern, reprezentat de prim-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte.

2. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, noţiunea de conflict juridic de natură constituţională constă în "acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor" (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005).

În aceste condiţii, este necesară clarificarea semnificaţiei juridice a scrisorii ministrului afacerilor externe, domnul Andrei Marga, comunicată şefului Cancelariei Prezidenţiale, domnul consilier prezidenţial Cristian Diaconescu, scrisoare prin care acesta arată că notificarea componenţei delegaţiei române a fost realizată potrivit "procedurilor uzuale", avându-se totodată în vedere dispoziţia expresă a primului-ministru, precum şi considerente legate de atribuţiile constituţionale ale instituţiilor statului şi elementele concrete aflate pe agenda Consiliului European din 28-29 iunie 2012.

Potrivit art. 13 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001, "primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, cu respectarea atribuţiilor legale care le revin. Primul-ministru reprezintă Guvernul în relaţiile acestuia cu Parlamentul, Preşedintele României."

Potrivit art. 1 din Legea nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Preşedintelui României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 25 aprilie 2001, Administraţia prezidenţială este o instituţie publică cu personalitate juridică, aflată la dispoziţia Preşedintelui României, pentru îndeplinirea atribuţiilor sale; totodată, consilierul prezidenţial este o funcţie de conducere în cadrul acestei structuri, având rang de ministru.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea observă că scrisoarea ministrului afacerilor externe este un document tehnic şi de informare, conţinutul său nevizând luarea unei decizii, ci informarea consilierului prezidenţial cu privire la deciziile deja luate. Dar este, în acelaşi timp, un act care lato sensu emană de la Guvern şi este dat în reprezentarea acestei autorităţi publice.

Acest schimb de scrisori între un consilier prezidenţial şi un secretar de stat din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, dintre acelaşi consilier prezidenţial şi ministrul afacerilor externe este realizat între persoane care reprezintă şi angajează cele două autorităţi publice. De altfel, potrivit uzanţelor, comunicarea acestora în materia reprezentării la Consiliul European se realizează prin Administraţia prezidenţială şi prin Ministerul Afacerilor Externe.

Toate acestea nu fac altceva decât să demonstreze că există un conflict juridic de natură constituţională între cele două autorităţi publice.

Prin urmare, schimbul de scrisori sus-amintit între reprezentantul Guvernului şi cel al Administraţiei prezidenţiale demonstrează atât punctele de vedere antagonice existente între autorităţile publice pe care le reprezintă (Guvern, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte), cât şi conflictul existent între primul-ministru al Guvernului şi Preşedintele României, aşa cum reiese din adresa Ministerului Afacerilor Externe cu privire la dispoziţia expresă a primului-ministru prin care a fost stabilită şi notificată componenţa delegaţiei române la Consiliul European, precum şi referirea din adresa consilierului prezidenţial Cristian Diaconescu la faptul că atribuţia de participare la Consiliul European revine Preşedintelui României.

Mai mult, Declaraţia nr. 1 din 12 iunie 2012 referitoare la problemele actuale aflate pe agenda Uniunii Europene şi obligaţiile ce revin României în baza acestora a fost adoptată de Parlamentul României după ce aceasta a fost susţinută în faţa plenului reunit al celor două Camere de către primul-ministru, acesta prezentând Poziţia Guvernului României cu privire la colaborarea inter-instituţională şi reprezentarea României în domeniul afacerilor europene.

Luările publice de poziţie ale acestora, precum şi poziţia acestora au determinat apariţia unor tensiuni care întrunesc elementele constitutive ale noţiunii de conflict; acest conflict este ilustrat, în mod evident, prin schimbul de scrisori dintre ministrul afacerilor externe şi secretarul de stat din cadrul aceluiaşi minister, pe de o parte, şi consilierul prezidenţial, pe de altă parte. Prin urmare, situaţia conflictuală între cele două autorităţi este una născută şi actuală datorită actelor concrete deja efectuate de către acestea, astfel încât nu se poate susţine că un conflict s-ar declanşa doar odată cu participarea primului-ministru coroborată cu neparticiparea Preşedintelui la Consiliul European din 28-29 iunie 2012. Aceasta ar avea mai degrabă semnificaţia acutizării conflictului.

Conflictul este unul juridic, întrucât vizează determinarea rolului pe care îl au Preşedintele şi Guvernul în definirea şi orientarea politicii externe a statului.

Conflictul juridic în care se află cele două autorităţi este unul de natură constituţională, întrucât vizează, în principiu, interpretarea art. 80 alin. (1) şi art. 102 alin. (1) din Constituţie ; or, Curtea a stabilit că modul diferit în care autorităţile publice interpretează şi aplică o dispoziţie constituţională este de natură să determine un conflict juridic de natură constituţională (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 270 din 5 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008).

De asemenea, conflictul juridic de natură constituţională se poartă între două autorităţi publice prevăzute în titlul III din Constituţie, respectiv Guvernul şi Preşedintele României (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 din 24 noiembrie 2008).

3. În consecinţă, Curtea constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Guvern, reprezentat de primul-ministru, şi Preşedintele României.

II. Cu privire la fondul cererii formulate de către Preşedintele României

1. Potrivit art. 1 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C nr. 83 din 30 martie 2010, acesta marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei. De esenţa Uniunii este atribuirea de către statele membre a unor competenţe - tot mai multe la număr - pentru realizarea obiectivelor lor comune, desigur, fără a se aduce atingere, într-un final, prin această cedare de competenţe, identităţii constituţionale naţionale - Verfassungsidentitat (a se vedea Decizia Tribunalului Constituţional german din 30 iunie 2009, pronunţată în Cauza 2 BvE 2/08, referitoare la constituţionalitatea Tratatului de la Lisabona). De aceea, pe această linie de gândire, statele membre îşi menţin competenţe care sunt inerente în vederea păstrării identităţii lor constituţionale, iar cedarea de competenţe, precum şi regândirea, accentuarea sau stabilirea unor noi orientări în cadrul competenţelor deja cedate ţine de marja constituţională de apreciere a statelor membre.

Aşadar, Uniunea Europeană poate să acţioneze doar în limitele competenţelor care i-au fost conferite, având, deci, competenţe atribuite. (P. Craig, G. de Burca - EU Law -Text, cases and materials, Oxford University Press, 2011)

De aceea, art. 5 alin. (2) din Tratatul Uniunii Europene prevede expres că, "în temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre", ceea ce demonstrează că Uniunea Europeană, în momentul de faţă, este încă o uniune de state.

Dealtfel şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, a stabilit că "prin actele de transfer al unor atribuţii către structurile Uniunii Europene, acestea nu dobândesc, prin înzestrare, o «supracompetenţă», o suveranitate proprie. În realitate, statele membre ale Uniunii Europene au decis să exercite în comun anumite atribuţii care, în mod tradiţional, ţin de domeniul suveranităţii naţionale. Este evident că în actuala eră a globalizării problematicii omenirii, a evoluţiilor interstatale şi a comunicării interindividuale la scară planetară, conceptul de suveranitate naţională nu mai poate fi conceput ca absolut şi indivizibil, fără riscul unei izolări inacceptabile".

Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona era dificil de stabilit limitele competenţelor Uniunii Europene, dar în momentul de faţă există categorii de competenţe prevăzute în Tratat cu privire la care Uniunea Europeană are o competenţă exclusivă, competenţă partajată sau competenţă de a sprijini, coordona sau completa acţiunea statelor membre. Aşadar, acţiunea statelor membre este foarte importantă în structura arhitecturală a Uniunii Europene, ea variind ca intensitate în funcţie de domeniu. (P. Craig, G. de Burca - EU Law - Text, cases and materials, Oxford University Press, 2011; Jean-Luc Sauron: Comprendre le Traite de Lisbonne: Texte consolide integrale des traites, explications et commentaires; Gualino editeur, 2007; Jacques Ziller: Îl nuovo Trattato europeo; Îl Mulino, 2007, Klemens H. Fischer: Der Vertrag von Lissabon. Text und Kommentar zum Europaischen Reformvertrag; Nomos, 2008, 550 pages).

2. Potrivit art. 13 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, Consiliul European reprezintă una dintre instituţiile Uniunii Europene. Consiliul European a fost prevăzut pentru prima oară în mod expres în Actul Unic European din 1986, rolul său fiind definit, ulterior, prin Tratatul de la Maastricht (1992), dar devine o instituţie odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona - 1 decembrie 2009.

Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşte orientările şi priorităţile politice generale, fără a exercita funcţii legislative [art. 15 alin. (1) din Tratat].

Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre [art. 15 alin. (2) din Tratat], precum şi din preşedintele său şi preşedintele Comisiei, se întruneşte de două ori pe semestru la convocarea preşedintelui său, membrii Consiliului European pot decide să fie asistaţi fiecare de un ministru [art. 15 alin. (3) din Tratat] - spre deosebire de situaţia ante-Lisabona, când aceştia erau asistaţi de miniştrii de externe -, iar atunci când situaţia o impune, preşedintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European.

Competenţa Consiliului European vizează probleme strategice ale Uniunii Europene, precum şi cele care ţin de viitorul acesteia. De aceea, Consiliul European adoptă decizii cu un pronunţat caracter politic, decizii care pot rezolva şi conflicte între statele membre, conflicte care nu au putut fi soluţionate la un nivel inferior de reprezentare, spre exemplu în Consiliu.

Consiliul European este motorul dezvoltării Uniunii, decide/dezbate probleme de natură conceptuală, precum şi schimbările importante în structura instituţională a Uniunii Europene, poate impune ţinta pentru importante iniţiative de natură constituţională care afectează funcţionarea Uniunii, dezbate starea economiei europene văzute ca un tot, rezolvarea conflictelor este de asemenea o parte importantă a activităţii sale, are un rol central în iniţierea şi dezvoltarea strategiilor într-un domeniu dat, are rol central în politica externă a Uniunii Europene, ia în discuţie aderarea în structurile Uniunii Europene a noi state. Mai mult, se poate ajunge la un acord cu privire la modificarea tratatelor de bază, cu efecte directe asupra unei eventuale cedări de atribuţii din partea statelor membre. De aceea, administrarea Uniunii nu poate fi asigurată fără o instituţie de nivel înalt, precum Consiliul European, instituţie care a avut şi are în continuare un rol fundamental în integrarea europeană.

De asemenea, se observă că, în conformitate cu uzanţele, nu există o partajare a agendei Consiliului European în mod formal şi strict pe anumite problematici, astfel încât într-o şedinţă a Consiliului European se pot dezbate chestiuni care privesc mai multe domenii, fiind imposibilă şi nefirească participarea la aceeaşi reuniune a Consiliului European a mai multor reprezentanţi ai statului membru.

Totodată, reprezentanţii statului nu se pot succeda la acelaşi Consiliu European în funcţie de problemele aflate pe ordinea de zi, mandatul de reprezentare a statului fiind unul permanent, şi nu unul fracţionat între două autorităţi publice.

Formularea cuprinsă în art. 10 alin. (2) teza a doua şi art. 15 alin. (2) din Tratat, referitor la compunerea Consiliului European - şefii de stat sau de guvern ai statelor membre -, este una generică şi nu obligă statele membre care au un executiv bicefal să asigure reprezentarea lor atât prin şeful de stat, cât şi prin cel al guvernului, ci, mai degrabă, prin interpretarea teleologică a textului, se ajunge la ideea că scopul acesteia este de asigura reprezentarea statului membru la cel mai înalt nivel de către autoritatea publică competentă.

3. În prezent, reprezentarea statelor membre în Consiliul European la nivel de Preşedinte se face în Franţa, Lituania şi Cipru, în restul statelor primul-ministru fiind cel ce participă la acestea. O atare situaţie se datorează, în principiu, fie regimului politic pe care statele l-au îmbrăţişat la nivel constituţional (Franţa, Cipru), fie unui acord între actorii politici (Lituania).

4. Un regim politic este calificat ca fiind semiprezidenţial dacă în textul Constituţiei sunt întrunite trei condiţii (a se vedea Maurice Duverger - Echec au roi, Editura Albin Michel, 1978, Paris; A new political system model: semi-presidential Government în European Journal of Political Research, 1980, vol.8, pag.165-187), respectiv:

- Preşedintele să fie ales prin vot universal;

- Preşedintele să dispună de competenţe considerabile;

- Preşedintele este secondat de un prim-ministru şi de miniştri, parte a puterii executive, şi care pot rămâne în funcţie doar dacă Parlamentul nu se opune.

Prima condiţie este evident îndeplinită prin chiar textul art. 81 din Constituţie, iar cea de-a treia de art. 102 şi următoarele, precum şi de art. 114 din Constituţie. Problematică este cea de-a doua condiţie, respectiv demonstrarea faptului că Preşedintele dispune de "competenţe considerabile" [Elgie, Robert - Duverger, Semi-presidentialism and the supposed French archetype în West European Politics, 32 (2), p. 248 şi urm.], iar un element extrem de important în cadrul acesteia este rolul său în politica externă a statului. Alături de alte elemente, alăturate rolului Preşedintelui României în politica externă, precum calitatea sa de comandant al forţelor armate, preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, competenţa de a solicita reexaminarea legii, de a sesiza Curtea Constituţională, de a desemna candidatul pentru funcţia de prim-ministru, de a numi un prim-ministru interimar, de a numi miniştri, de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului, de a consulta populaţia ţării prin referendum, de a numi în funcţii publice, de a acorda graţieri individuale, regimul politic consacrat de Constituţie trebuie să fie calificat ca fiind unul semiprezidenţial.

Chiar şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale are o orientare similară, în sensul că, prin interpretarea textelor constituţionale incidente, acceptă existenţa unor competenţe considerabile ale Preşedintelui României în diverse domenii. În acest sens, cu titlu exemplificativ, Curtea reţine:

- Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 22 februarie 2008, prin care Curtea a stabilit că, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României poate refuza o singură dată, motivat, propunerea primului-ministru de numire a unei persoane în funcţia vacantă de ministru. Primul-ministru este obligat să propună o altă persoană;

- Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, în care Curtea, referitor la o iniţiativă de revizuire a Constituţiei, a statuat: "completarea textului constituţional [al art. 85 alin. (2)] în sensul consultării Preşedintelui de către primul-ministru înaintea propunerii de revocare sau de numire a unor membri ai Guvernului constituie consacrarea în norma constituţională a soluţiei pronunţate de Curtea Constituţională [prin Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008 - sn]".

- Decizia nr. 270 din 5 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, în care Curtea a stabilit că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va sesiza Preşedintele României pentru a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului şi a foştilor membri ai Guvernului, care, la data sesizării, nu au şi calitatea de deputat sau de senator;

- Decizia nr. 384 din 4 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 24 mai 2006, prin care Curtea a stabilit că Preşedintele României, în exercitarea atribuţiilor sale de şef al statului şi comandant al forţelor armate, acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral, fără a fi condiţionat de lege, aşa cum este în cazul atribuţiei privind numirile în funcţii publice;

- Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 491 din 8 iulie 2005, Curtea a constatat că numirea judecătorilor şi procurorilor urmează a se face la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii în continuare, iar numirea în anumite funcţii de conducere se face dintre persoanele numite anterior în funcţia de procuror. Dacă Preşedintele României nu ar avea niciun drept de examinare şi de apreciere asupra propunerilor făcute de Consiliul Superior al Magistraturii pentru numirea judecătorilor şi procurorilor sau în anumite funcţii de conducere ori dacă nu ar putea refuza numirea nici motivat şi nici măcar o singură dată, atribuţiile Preşedintelui României, prevăzute de art. 94 lit. c) coroborat cu art. 125 alin. (1) din Constituţie, ar fi golite de conţinut şi importanţă, motiv pentru care Curtea a constatat constituţionalitatea unei asemenea soluţii legislative;

5. Constituţia Franţei, care a constituit sursa de inspiraţie a Constituţiei României şi care consacră un sistem semiprezidenţial, la art. 5 prevede că "Preşedintele Republicii veghează la respectarea Constituţiei. Prin arbitrajul său, asigură funcţionarea autorităţilor publice, conform reglementărilor, precum şi continuitatea statului.

El este garantul independenţei naţionale, al integrităţii teritoriale şi al respectării tratatelor."

Art. 80 din Constituţia României, sub aspectul limbajului folosit, stabileşte mai clar că Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Totodată, Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice.

6. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, Preşedintele României a fost calificat ca şef al statului în mod implicit (a se vedea, în acest sens, Hotărârea nr. 3 din 9 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 11 septembrie 1996) şi, ulterior, explicit (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 147 din 21 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 7 martie 2007).

Potrivit art. 80 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României reprezintă statul român, ceea ce înseamnă că în planul politicii externe conduce şi angajează statul. Acest text constituţional îi permite să traseze liniile viitoare pe care statul le va urma în politica sa externă, practic să îi determine orientarea în planul relaţiilor externe, ţinând cont, desigur, de interesul naţional. O atare concepţie este legitimată de caracterul reprezentativ al funcţiei, Preşedintele României fiind ales de cetăţeni prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

În planul politicii externe, primul-ministru are competenţa constituţională de a asigură realizarea politicii externe a ţării [ art. 102 alin. (1) din Constituţie ], ceea ce înseamnă că, în funcţie de orientarea stabilită de reprezentantul statului în plan extern, care este Preşedintele statului, Guvernul, prin reprezentantul său, urmează să implementeze în mod corespunzător măsurile faţă de care statul s-a angajat. Prin urmare, Curtea constată că rolul Guvernului în politica externă este unul mai degrabă tehnic, el trebuind să urmeze şi să îndeplinească obligaţiile la care România s-a angajat la nivel de stat. Aşadar, rolul Guvernului este unul mai degrabă derivat, şi nu originar, cum este cel al Preşedintelui României; aşadar, nefiind o putere delegată, ci proprie Preşedintelui României, reprezentarea statului poate fi delegată, printr-un act de voinţă expres, de către acesta atunci când consideră necesar.

De asemenea, Curtea observă că art. 80 alin. (1) din Constituţie este un text constituţional de principiu. De aceea, el nu trebuie interpretat restrictiv, ci în spiritul Constituţiei, respectiv coroborat cu art. 91 şi art. 148 alin. (4) din Constituţie, acest ultim text prevăzând, în mod expres, că Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească trebuie să garanteze "obligaţiile rezultate din actul aderării". Or, una dintre aceste obligaţii este reprezentarea la cel mai înalt nivel a României în cadrul Consiliului European, respectiv de către autoritatea publică ce are competenţa de a angaja România la nivel de stat. Altfel, s-ar ajunge la o golire de conţinut a dispoziţiilor art. 148 alin. (4) din Constituţie în privinţa Preşedintelui României; or, este de principiu admis că orice normă este edictată în sensul de a produce efecte juridice.

Obiter dictum, este de observat că numai reprezentantul statului este cel care poate angaja în sfera relaţiilor externe statul ca subiect de drept internaţional public. De aceea, spre exemplu, tratatele internaţionale la nivel de stat se semnează de către Preşedintele României (a se vedea, în acest sens, Legea tratatelor nr. 590/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 12 ianuarie 2004).

7. Declaraţia Parlamentului nr. 1/2012, adoptată în temeiul art. 61 şi art. 65 alin. (2) lit. k) din Constituţie coroborate cu art. 1 pct. 22 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aprobat prin Hotărârea Parlamentului nr. 4 din 3 martie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 4 martie 1992, încearcă să creeze o partajare de competenţe între cele ale Preşedintelui României şi ale Guvernului în domeniul politicii externe a statului, însă partajarea pe care o propune este una pe orizontală, şi nu pe verticală. Cu alte cuvinte, se acreditează ideea unei partajări orizontale de competenţe în cadrul politicii externe, în sensul că reprezentarea în sine a statului este realizată de două autorităţi publice; or, partajarea de competenţe este, în accepţiunea textelor constituţionale referite, una pe verticală, liniile directoare ale politicii externe a statului fiind stabilite şi definite de reprezentantul său, Preşedintele României, iar implementarea şi realizarea în concret a acestora ţine de Guvern.

Este de principiu că un act cu caracter normativ, şi cu atât mai puţin un act care exprimă o voinţă politică, nu poate adăuga la Constituţie, nu poate schimba competenţe prestabilite prin Constituţie. Voinţa politică se subordonează principiilor, valorilor şi exigenţelor constituţionale, indiferent de relaţiile, chiar tensionate, existente între autorităţile publice.

Curtea, din consultarea agendelor Consiliului European, mai reţine că partajarea propusă de declaraţie este imposibilă în practică, având în vedere că nicio reuniune a Consiliului European nu tratează în exclusivitate probleme de politică economică, socială, bugetară în sensul reţinut de declaraţia menţionată. Mai mult decât atât, şi în ipoteza în care se dezbat astfel de probleme, având în vedere că acestea presupun încheierea de tratate în numele României, fac necesară participarea şefului statului, care are competenţa de a încheia tratate în acest domeniu.

8. Curtea observă că în Consiliul European statele membre sunt reprezentate la cel mai înalt nivel, respectiv de instituţia care poate angaja statul în planul relaţiilor externe, şi nu de cea care asigură realizarea obiectivelor deja stabilite.

Odată explicitate prevederile constituţionale asupra cărora practic poartă acest conflict juridic de natură constituţională, Curtea concluzionează că Preşedintele României nu numai că are dreptul, dar are şi obligaţia asumată în actul de aderare de a participa la reuniunile Consiliului European; în caz contrar, sar încălca angajamentele pe care România şi le-a asumat prin acesta.

Mai mult, potrivit art. 10 alin. (2) teza a doua şi art. 16 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, Consiliul Uniunii Europene este cel compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă.

Aşadar, la Consiliul European reprezentarea este la nivel de stat, iar la Consiliu la nivel guvernamental.

9. Totodată, Curtea subliniază că, în realizarea competenţelor lor, autorităţile publice trebuie să se preocupe de buna funcţionare a statului de drept, având astfel îndatorirea de a colabora în spiritul normelor de loialitate constituţională (Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012).

III. În privinţa efectelor deciziei Curţii, rezultă, în mod evident, următoarele:

1. Deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie au putere numai pentru viitor [a se vedea art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010];

2. Deciziile Curţii Constituţionale, făcând parte din ordinea normativă, nu pot fi aplicate retroactiv, mai exact unor raporturi sau situaţii juridice încheiate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012);

3. Conflictul juridic de natură constituţională nu este încheiat, nu este o facta praeterita, niciuna dintre părţile implicate în conflict negăsind o soluţie la aceasta.

Aşadar, analizând cele expuse, Curtea constată că efectele deciziei urmează a se întinde atât asupra cauzei de faţă, cât şi cu privire la "actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională" (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, şi Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010).

În fine, Curtea reţine că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010, deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 1.018 din 19 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 22 iulie 2010, Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, Decizia nr. 1615 din 20 decembrie 2011 sau Decizia nr. 223 din 13 martie 2012).

IV. Având în vedere cele de mai sus, Curtea urmează să constate existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, generat de acţiunea Guvernului şi a primului-ministru de a-l exclude pe Preşedintele României din delegaţia care participă la Consiliul European în perioada 28-29 iunie 2012.

Totodată, Curtea constată că, în exercitarea atribuţiilor constituţionale, Preşedintele României participă la reuniunile Consiliului European în calitate de şef al statului. Această atribuţiune poate fi delegată de către Preşedintele României, în mod expres, primului-ministru.

Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Curtea Constituţională constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Guvern, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, generat de acţiunea Guvernului şi a primului-ministru de a-l exclude pe Preşedintele României din componenţa delegaţiei care participă la Consiliul European în perioada 28-29 iunie 2012.

În exercitarea atribuţiilor constituţionale, Preşedintele României participă la reuniunile Consiliului European în calitate de şef al statului. Această atribuţie poate fi delegată de către Preşedintele României, în mod expres, primului-ministru.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi primului-ministru al Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea şi pronunţarea au avut loc la data de 27 iunie 2012 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Pentru

Magistrat-asistent-şef,

Benke Karoly,

semnează

Magistrat-asistent-şef,

Doina Suliman

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu opinia majoritară considerăm că cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvern, reprezentat de Primul-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, trebuia respinsă, ca inadmisibilă, pentru motivele pe care le dezvoltăm în continuare.

1. Conform prevederilor art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice...

Preşedintele României formulează următoarea cerere: "Vă solicit să constataţi existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Guvernul României, reprezentat de Prim-ministru, de pe o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, conflict ivit ca urmare a însuşirii de către Prim-ministru a unei atribuţii constituţionale, aceea de reprezentare a statului român la Consiliul European, atribuţie care revine conform Constituţiei doar Preşedintelui României".

Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, pentru existenţa unui conflict juridic de natură constituţională trebuie îndeplinite, cumulativ, trei condiţii, şi anume:

- conflictul să fie juridic (nu politic);

- să fie de natură constituţională;

- să fie între autorităţi publice.

Noţiunea de conflict juridic de natură constituţională, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, constă în "acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor" (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005).

Constituţia României, la art. 80, cu textul marginal "Rolul Preşedintelui", prevede la alin. (1) "Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării".

Constituţia României, la capitolul III cu titlul "Guvernul", la art. 102, "Rolul şi structura", prevede la alin. (1) "Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice".

Alin. (1) al art. 61 din Constituţie stabileşte "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării".

Art. 148 din Constituţie, "Integrarea în Uniunea Europeană", la alin. (4) prevede: "Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2)."

Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană la alin. (2) prevede "Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre".

În opinia noastră, din analiza acestor texte se poate constata că nu există nicio prevedere constituţională sau comunitară care să acorde o exclusivitate de reprezentare în Consiliul European pentru Preşedinte sau pentru primul-ministru.

În cererea Preşedintelui se solicită constatarea faptului că reprezentarea statului român la Consiliul European este o atribuţie "care revine conform Constituţiei doar Preşedintelui României". Ori o asemenea prevedere constituţională nu există. Art. 80 din Constituţie defineşte rolul şi poziţia Preşedintelui României, în cadrul sistemului constituţional al ţării. Acest articol reglementează o reprezentare generală, Preşedintele României reprezentând statul român atât pe plan extern, cât şi pe plan intern, dar atribuţiile exclusive conferite de Constituţie sunt reglementate în art. 85-94 din Constituţia României. Nicio prevedere nu se referă însă la dreptul exclusiv al Preşedintelui de a reprezenta România la Consiliul European sau la alte întruniri internaţionale.

Mai mult, alin. (2) al art. 15 din Tratatul privind Uniunea Europeană oferă o posibilitate alternativă pentru statele membre statuând "Consiliul European este compus din şefii de stat sau de Guvern ai statelor membre...", lăsând la latitudinea fiecărei ţări să decidă cine reprezintă statul respectiv la Consiliul European.

Trecând peste faptul că România nu are un "şef de stat", sintagma fiind folosită pentru funcţia de Preşedintele României doar în limbajul cotidian sau în doctrina juridică, pe plan european putem constata că fiecare ţară a decis dacă statul respectiv este reprezentat de şeful statului, acolo unde există, sau primul-ministru. Din cele 27 de ţări membre ale Uniunii Europene, 24 sunt reprezentate de primul-ministru şi trei de către Preşedintele ţării respective. În toate aceste state, cu excepţia Poloniei, unde Tribunalul Constituţional Polonez a decis în favoarea primului-ministru, problema reprezentării în Consiliul European a fost decisă prin consens politic.

În opinia noastră, şi în România decizia privind reprezentantul ţării la o întrunire internaţională, inclusiv la Consiliul European, este o problemă politică, care trebuie să fie tranşată, atunci când există divergenţe în acest sens între Preşedinte şi primul-ministru, de către Parlament.

Această concluzie decurge şi din prevederile alin. (4) al art. 148 din Constituţie, care prevede că aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării: sunt garantate de "Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească".

În cazul de faţă fiind vorba despre o dispută politică Preşedinte - Guvern, socotim că Parlamentul, în calitatea sa de "organul reprezentativ suprem al poporului român", este cel care trebuie să tranşeze această dispută politică.

În consecinţă, neexistând o prevedere constituţională expresă referitoare la participarea la întruniri internaţionale, conflictul dintre Preşedinte - Guvern fiind de natură politică, Curtea Constituţională trebuia să respingă cererea Preşedintelui ca fiind inadmisibilă.

2. În ce priveşte Declaraţia Parlamentului privind atribuţiile Preşedintelui României şi ale Guvernului în domeniul afacerilor europene, aceasta pune în discuţie, pe de o parte, categoriile de acte pe care Parlamentul le poate adopta şi efectele acestora, iar, pe de altă parte, poziţionarea Curţii Constituţionale în această materie.

Din punctul de vedere al actelor juridice distingem:

Aceste acte nu beneficiază de forţa actelor juridice, ele nu produc efecte juridice, ci doar efecte exclusiv politice.

În şedinţa comună din data de 12 iunie 2012, Camera Deputaţilor şi Senatul au adoptat "Declaraţia referitoare la problemele actuale aflate pe agenda Uniunii Europene şi obligaţiile ce revin României în baza acestora".

Această Declaraţie, deşi reprezintă o manifestare de voinţă a Parlamentului, ea este doar producătoare de efecte politice şi, ca atare, nu putea face obiectul controlului de constituţionalitate.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională asigură controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului", iar, potrivit art. 27 din aceeaşi lege, Curtea Constituţională se pronunţă şi asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului".

Considerăm că, examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, Curtea Constituţională nu poate cenzura un vot al Parlamentului exprimat asupra unui act cu rezonanţă exclusiv politică.

Judecător,

Acsinte Gaspar

Judecător,

Puskas Valentin Zoltan

Judecător,

Tudorel Toader

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu opinia majoritară, care a adoptat soluţia de reţinere a conflictului juridic de natură constituţională, cererea de soluţionare a acestuia, formulată de Preşedintele României, este inadmisibilă; aceasta este soluţia care trebuia dată în cauză.

Pe lângă temeiurile anterior expuse, au relevanţă deosebită şi următoarele considerente:

1. Declaraţia Parlamentului este act de voinţă al organului reprezentativ suprem al poporului român, aşa cum prevede art. 61 din Constituţie.

Guvernul României şi primul-ministru au executat Declaraţia Parlamentului României. Soluţia este act de constituţionalitate.

2. Preşedintele României este a doua autoritate publică reglementată în capitolul II al titlului III din Constituţie, iar art. 80 prevede "Rolul Preşedintelui", adică definiţia autorităţii şi rolul acesteia în statul român.

Majoritatea care a adoptat soluţia a reţinut că art. 80 din Constituţie determină atribuţiile autorităţii publice - Preşedintele României. Greşeala este gravă şi a determinat, în consecinţă, soluţia greşită.

Atribuţiile Preşedintelui sunt prevăzute şi reglementate începând cu art. 85 "Numirea Guvernului", art. 86 "Consultarea Guvernului", art. 87 "Participarea la şedinţele Guvernului", art. 88 "Mesajele adresate Parlamentului", art. 89 "Dizolvarea Parlamentului", art. 90 - atribuţia privind referendumul naţional, art. 91 "Atribuţii în domeniul politicii externe", art. 92 "Atribuţii în domeniul apărării", art. 93 "Măsuri excepţionale" şi art. 94 "Alte atribuţii".

Acestea sunt atribuţiile Preşedintelui şi textele constituţionale care le prevăd şi le reglementează, ele fiind exprese şi limitative.

Grava greşeală este fundamentarea atribuţiilor Preşedintelui României pe prevederile art. 80 din Constituţie.

3. Observând definiţia marginală de la art. 61, se constată că se defineşte "Rolul şi structura Parlamentului"; observând art. 102, se constată definiţia marginală "Rolul şi structura Guvernului României".

Aşadar, în concepţia proprie, Constituţia României, în primul articol, la fiecare capitol al autorităţilor publice, defineşte rolul şi structura autorităţii publice respective; primul articol al fiecărei autorităţi este text de definiţie şi structură, aşadar, fundamentarea atribuţiilor Preşedintelui României pe prevederile art. 80 este greşită.

4. În decizie se foloseşte ca temei şi expresia "şef al statului". În Constituţia României nu există această terminologie de definire a autorităţii publice; expresia folosită în decizie este din limbajul uzual, curent, care se mai găseşte şi în scrierile şcolare sau de doctrină.

Folosirea denumirii de "şef al statului" a autorităţii publice este greşită.

5. Ca o consecinţă a erorilor anterioare, reţinute în considerentele deciziei, s-a ajuns şi la concluzionarea că Preşedintele României este reprezentantul general al statului român şi că, de pe această poziţie, poate da mandat primului-ministru de a reprezenta statul român.

Motivarea deciziei pe acest considerent este greşită, întrucât în art. 80 din Constituţie se prevede că "Preşedintele României reprezintă statul român" şi, deci, nu este reprezentantul statului român, iar statul român poate şi reprezentat şi de alte autorităţi publice ale statului român, ca şi de alte funcţii împuternicite cu un asemenea atribut, în situaţii speciale.

Toate greşelile menţionate creează confuzie şi justifică opinii diverse, ceea ce nu corespunde prevederilor exprese şi imperative ale Constituţiei.

6. Tratatul Uniunii Europene prevede că reprezentarea la şedinţele U.E. are loc în condiţiile: "Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de şefii lor de stat sau de guvern şi în Consiliu de guvernele lor".

Prevederea ce se regăseşte expres şi imperativ în textul Tratatului este alternativă, pentru a corespunde prevederilor din Constituţia tuturor statelor europene membre ale Uniunii.

În aplicarea prevederilor din Tratat a intervenit o neînţelegere între Preşedintele României şi primul-ministru al Guvernului privind prezentarea la şedinţa din 28-29 iunie 2012, deci reprezentarea României.

Din motive proprii neînţelegerilor dintre aceste două autorităţi publice a fost sesizat Parlamentul României de către primul-ministru al Guvernului şi Parlamentul României a adoptat Declaraţia, motivată, prin care a stabilit prezentarea la şedinţe a primului-ministru, ca reprezentant al statului român.

Preşedintele României a susţinut că Declaraţia Parlamentului a creat conflictul juridic între cele două autorităţi publice, Preşedintele României şi primul-ministru al Guvernului, şi, rezolvând această sesizare, majoritatea celor cinci membri ai Curţii au considerat că este legală sesizarea şi au admis-o.

Opinia separată a celorlalţi patru membri ai Curţii Constituţionale susţine că soluţia este greşită şi necorespunzătoare prevederilor constituţionale.

7. Textul Tratatului prezintă soluţia alternativă de reprezentare, pentru ca, ţinând seama de regimul de stat al tuturor statelor europene membre ale U.E, să îşi găsească fiecare stat posibilitatea reprezentării în organele Uniunii, fie prin şeful de stat, fie prin şeful de guvern, aşa cum corespunde reglementării actului fundamental din fiecare stat.

Soluţia de text a Tratatului european este o soluţie alternativă. Soluţia alternativă dă naştere la dezbateri şi înţelegeri între cele două autorităţi prevăzute de text, şeful de stat şi şeful guvernului, şi adoptarea soluţiei convenabile statului respectiv, de a fi reprezentat la şedinţa în discuţie, având în vedere şi competenţele stabilite de tratatele constitutive ale Uniunii.

În cazul de faţă nu s-a putut realiza înţelegere între Preşedintele României şi primul-ministru al Guvernului. A fost sesizat Parlamentul, iar acesta a adoptat Declaraţia.

8. Declaraţia Parlamentului este act de voinţă politică. Este actul de voinţă al organului reprezentativ suprem al poporului român, aşadar, de necontestat, de neînlăturat şi de executat, prin efectele pe care le produce.

Parlamentul este singura autoritate publică competentă a se pronunţa asupra neînţelegerilor cu privire la reprezentarea statului, care se ivesc între cele două autorităţi publice - Preşedintele României şi primul-ministru al Guvernului.

Soluţia adoptată de Parlament este vădit constituţională şi executarea ei, de asemenea.

9. Declaraţia Parlamentului fiind act politic al organului reprezentativ suprem, nu este supus controlului Curţii Constituţionale. Actul politic al Parlamentului nu creează conflict juridic de natură constituţională între cele două autorităţi, ci rezolvă neînţelegerile dintre acestea cu privire la reprezentarea statului la fiecare şedinţă a Uniunii Europene.

Competenţa este numai a Parlamentului României şi în niciun asemenea caz nu este a Curţii Constituţionale, pentru că nu este conflict juridic în aplicarea şi interpretarea legii române, ci o neînţelegere între cele două autorităţi privind soluţia din ipoteza alternativă de reprezentare prevăzută în Tratatul european mai sus menţionat.

Acestea sunt evident suficiente şi evidente temeiuri care demonstrează inadmisibilitatea cererii formulate de Preşedintele României.

10. Soluţia prevăzută şi motivată în opinia separată corespunde deplin prevederilor art. 148 din Constituţia României privitoare la integrarea euroatlantică din titlul VI, potrivit cărora Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării, din alin. (2) al acestui text şi din tratatele constitutive şi dezvoltătoare ale Uniunii Europene.

11. Soluţia prevăzută de opinia separată şi considerentele acesteia sunt deplin corespunzătoare, potrivit art. 1 alin. (4) din Constituţia României, conform cărora statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, prevederi care pentru oricine înseamnă respectarea Constituţiei şi executarea dispoziţiilor acesteia. Cele trei puteri nu sunt dezvoltate şi reglementate ca atare în prevederile constituţionale, ci ca autorităţi publice în titlul III al Constituţiei, începând cu Parlamentul şi continuând cu Preşedintele României, Guvernul, raporturile Parlamentului cu Guvernul, administraţia publică, componentele autorităţii judecătoreşti.

Soluţia opiniei majoritare, în raport cu evoluţia raporturilor între cele două autorităţi publice, este de natură a fi reconsiderată, pornind de la alte stări ale raporturilor dintre aceste autorităţi şi de la prioritatea prevederilor art. 148 din Constituţie, coroborate cu art. 1 alin. (4) şi reglementările din titlul III.

Judecător,

Ion Predescu

OPINIE CONCURENTĂ

Pe lângă argumentele juridice aduse în motivarea soluţiei date prin Decizia nr. 683 din 27 iunie 2012, socotesc că ar putea fi invocate şi alte consideraţii cu privire la calificarea conflictului ca fiind juridic de natură constituţională.

În primul rând, sunt întrunite cele trei condiţii stabilite de jurisprudenţa Curţii, şi anume: conflict juridic, de natură constituţională, precum şi faptul că părţile sunt două autorităţi publice, în speţă ambele făcând parte din puterea executivă a statului: Preşedintele României şi Guvernul, reprezentat de primul-ministru.

Acest conflict s-a declanşat ca urmare a unor acte şi fapte săvârşite de către Guvernul României ce reies din corespondenţa dintre Ministerul Afacerilor Externe şi Administraţia Prezidenţială. Refuzul ministrului de a înscrie şi transmite la Consiliul European delegaţia alcătuită de Preşedintele României, care, potrivit art. 80 alin. (1) din Constituţie, reprezintă statul român, presupune însuşirea de către Ministrul Afacerilor Externe a unor competenţe ce revin preşedintelui ţării, în calitate de şef al statului, aşa cum această noţiune este înscrisă şi folosită în art. 10 alin. (2) teza a II-a şi art. 15 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Or, socotesc că indiferent la ce formă de interpretare am apela, nu putem să nu observăm că un astfel de conflict nu şi-a găsit rezolvarea pe cale amiabilă între Preşedinte şi primul- ministru.

Apelarea primului-ministru la Parlament nu-şi găseşte temei juridic, întrucât Parlamentul nu are printre atribuţiile sale constatarea şi rezolvarea conflictelor dintre autorităţile publice, atribuţie ce revine exclusiv Curţii Constituţionale, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie şi art. 34-36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Declaraţia politică a Parlamentului nu produce efecte juridice, chiar dacă Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român, atât timp cât aceasta nu a făcut obiectul unei hotărâri.

Soluţia dată în decizie are suport şi în faptul că atât timp cât art. 81 alin. (1) din Constituţie consacră noţiunea de "reprezentare", art. 102 referitor la rolul şi structura Guvernului, pe cea de "realizare a politicii interne şi externe a ţării", ceea ce presupune o atribuţie de executare.

Aceasta nu înseamnă însă că Preşedintele nu ar putea să îl împuternicească pe primul-ministru să reprezinte statul la o reuniune de şefi de state sau de guverne.

Conjuncţia "sau" prevăzută în art. 10 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană nici nu putea să lipsească din formulare, atât timp cât statele au diferite forme de guvernământ: republică prezidenţială, semiprezidenţială, parlamentară, monarhie.

În România forma de guvernământ fiind republica semi-prezidenţială, Preşedintele, potrivit Constituţiei, reprezintă statul român, care nu este doar un drept, ci şi o obligaţie.

Nu s-ar putea face o partajare a reprezentării statului român la astfel de întruniri internaţionale după domeniile ce se discută, întrucât nicio problemă, indiferent de natura sa, nu poate fi disjunsă de politica economică, socială, culturală a unei ţări. Preşedintele trebuie să fie însoţit în delegaţie de miniştri şi persoane specializate pe diferite domenii.

Susţinerea că România face parte din Uniunea Europeană şi că toate problemele care se pun ţin de politica internă a statelor nu poate fi susţinută, întrucât din Uniunea Europeană fac parte, potrivit Tratatului privind Uniunea Europeană, state independente şi suverane, chiar dacă unele aspecte privind suveranitatea sunt condiţionate de actele pe care le adoptă Uniunea Europeană prin organele sale.

Existenţa conflictului dintre aceste autorităţi publice poate fi motivată şi prin faptul că Parlamentul a adoptat la data de 25 iunie 2012 Legea privind cooperarea dintre Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene, aflată pe rolul Curţii Constituţionale pentru verificarea constituţionalităţii ei.

Aşadar, socotesc că reprezentarea statului potrivit actualei Constituţii revine Preşedintelui României, aşa cum reiese din interpretarea art. 80 alin. (1).

Judecător,

prof. univ. dr. Aspazia Cojocaru

-----