DECIZIE nr. 383 din 27 mai 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (2) şi ale art. 342-346 din Codul de procedură penală

EMITENT

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

    Augustin Zegrean - preşedinte

    Valer Dorneanu - judecător

    Petre Lăzăroiu - judecător

    Mircea Ştefan Minea - judecător

    Daniel Marius Morar - judecător

    Mona-Maria Pivniceru - judecător

    Puskas Valentin Zoltan - judecător

    Simona-Maya Teodoroiu - judecător

    Tudorel Toader - judecător

    Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (2) şi ale art. 342-346 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de Judecătoria Constanţa - Secţia penală în Dosarul nr. 161/212/2014 şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 818 D/2014.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 7 aprilie 2015, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 28 aprilie 2015. La această dată, Curtea a amânat pronunţarea, în temeiul aceloraşi dispoziţii legale, pentru data de 14 mai 2015 şi, ulterior, pentru aceleaşi motive la datele de 19 mai 2015 şi 27 mai 2015, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Încheierea nr. 407 din 13 august 2014, pronunţată în Dosarul nr. 161/212/2014, Judecătoria Constanţa - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 102 alin. (2) şi ale art. 342-346 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor de vătămare corporală din culpă, de încredinţare cu ştiinţă a conducerii unei nave de către o persoană care nu deţine brevet sau certificat de capacitate corespunzător şi de punere în exploatare sau navigaţie a unei nave neînregistrate, fapte prevăzute la art. 184 alin. (1)-(3) din Codul penal şi la art. 2 alin. (1)-(2) şi, respectiv, art. 28 alin. (1) din Legea nr. 191/2003 privind infracţiunile la regimul transportului naval.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa arată că nu există nicio justificare obiectivă pentru ca partea civilă şi partea responsabilă civilmente să fie excluse de la procedura de cameră preliminară [art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală], o astfel de reglementare încălcând dreptul la apărare al acestor părţi, reglementat la art. 24 alin. (1) din Constituţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, prevăzut la art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală.

5. În opinia judecătorului de cameră preliminară, dispoziţiile art. 374 din Codul de procedură penală, potrivit cărora, în faza de judecată în primă instanţă, cu ocazia parcurgerii procedurii de aducere la cunoştinţă a învinuirii, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente sunt încunoştinţate de către instanţă cu privire la probele care au fost excluse de către judecătorul de cameră preliminară în acea fază a procesului penal, nu reprezintă o garanţie suficientă a dreptului la apărare al acestor părţi, drept care este o componentă a dreptului la un proces echitabil. Se arată că partea civilă şi partea responsabilă civilmente au, în mod egal cu inculpatul, un interes în rezolvarea problemei competenţei instanţei, a legalităţii sesizării, precum şi în verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

6. Se susţine, totodată, că prevederile art. 342-346 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât au un caracter extrem de lapidar şi sunt lipsite de claritate şi de previzibilitate, dând naştere arbitrariului şi lăsând judecătorului posibilitatea să creeze dreptul. În acest sens, se arată că dispoziţiile legale ce reglementează camera preliminară nu prevăd dacă întocmirea minutei în cazurile prevăzute la art. 345 alin. (2) şi art. 346 din Codul de procedură penală este sau nu obligatorie şi că, în aceste condiţii, unele instanţe întocmesc minute (cum sunt cele din raza Curţii de Apel Constanţa) considerând ca fiind incidente în această situaţie prevederile art. 400 alin. (1) din Codul de procedură penală, pe când alte instanţe, în aceeaşi împrejurare procedurală, nu întocmesc minute (cum sunt cele din raza Curţii de Apel Târgu Mureş), cu argumentul că legiuitorul nu a prevăzut expres obligativitatea întocmirii acestora. De asemenea, se susţine că terminologia folosită de legiuitor în redactarea dispoziţiilor art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală este mult prea vagă, nelăsând să se înţeleagă la ce se referă noţiunile de "cereri" şi "excepţii", respectiv care este obiectul acestora.

7. O altă critică de neconstituţionalitate formulată este aceea că, potrivit textelor criticate, la finalizarea procedurii de cameră preliminară este obligatorie începerea judecăţii, chiar în situaţia în care se constată că există o cauză evidentă care împiedică exercitarea în continuare a acţiunii penale şi care atrage încetarea procesului penal, fiind dată ca exemplu situaţia în care, în timpul procedurii de cameră preliminară, survine decesul inculpatului sau împăcarea părţilor.

8. Totodată, se arată că, din modul în care sunt redactate, dispoziţiile art. 346 alin. (3) lit. b), coroborate cu cele ale art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, conduc la concluzia că orice încălcare a legii în obţinerea probelor atrage excluderea respectivelor probe, fără a arăta dacă această excludere este sau nu legată de nulitatea actelor procesuale sau procedurale (care survine atunci când încălcarea normei procesual penale are o anumită gravitate). Se susţine că această manieră de reglementare determină arbitrariul într-o chestiune extrem de importantă, ce vizează legalitatea probelor, cu consecinţe asupra legalităţii sau nelegalităţii întregii urmăriri penale. Se conchide că, dacă legiuitorul a dorit ca sancţiunea excluderii probelor să fie o instituţie autonomă, independentă de regimul nulităţilor actelor procesuale sau procedurale (care presupun o anumită gravitate a încălcării normei procesul penale, existenţa unei vătămări procesuale-dovedite sau prezumate, o anumită categorie a subiecţilor procesuali care pot invoca nulitatea şi un termen până la care poate fi invocată), atunci reglementarea strictă a cazurilor de nulitate şi a termenelor şi persoanelor care o pot invoca este inutilă. Se susţine că, în egală măsură, judecătorul poate aprecia că legiuitorul a dorit ca sancţiunea excluderii probelor să fie o instituţie subordonată regimului nulităţilor şi poate fi aplicată doar în măsura în care există cazuri de nulitate.

9. Se observă că, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanţă, de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de judecătorul de cameră preliminară. În aceste condiţii, judecătorul de cameră preliminară, deşi face aplicarea dispoziţiilor art. 345 alin. (2) din Codul de procedură penală şi sancţionează actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, această sancţionare este, în realitate, lipsită de conţinut, întrucât judecătorul, neputând invoca nulităţi relative, nu poate invoca aceste încălcări, iar soluţiile reglementate de art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală nu permit sancţionarea lor. În acest din urmă sens, se arată că, dimpotrivă, pentru astfel de situaţii, prevederile art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală instituie obligaţia judecătorului de începere a judecăţii, aspect ce permite ca încălcările flagrante ale legii în faza urmăririi penale, neinvocate de inculpat (spre exemplu în cauzele în care asistenţa juridică nu este obligatorie), să fie astfel acoperite. Se susţine că, în aceste condiţii, respectarea legii devine opţională în faza urmăririi penale, încălcări grave ale acesteia putând rămâne nesancţionate.

10. Instanţa susţine că şi redactarea art. 346 alin. (6) din Codul de procedură penală este vagă şi imprecisă, întrucât prevede că declinarea competenţei se realizează prin hotărâre, făcând trimitere la art. 50 alin. (1) din Codul de procedură penală. Se observă însă că, potrivit art. 370 alin. (1)-(3) din acelaşi cod, sunt hotărâri sentinţele, deciziile şi încheierile, motiv pentru care se poate constata că textul criticat lasă la aprecierea judecătorului de cameră preliminară pronunţarea unei soluţii de declinare a cauzei prin încheiere, în acord cu dispoziţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, sau prin sentinţă, conform art. 370 alin. (1) anterior referit. Se concluzionează că, în practica instanţelor, cu ocazia declinării competenţei în procedura de cameră preliminară, sunt pronunţate ambele tipuri de hotărâri.

11. Pentru argumentele arătate, instanţa susţine că deficienţele grave de redactare a normelor ce reglementează procedura camerei preliminare fac ca aplicarea acestei instituţii să încalce dreptul părţilor la un proces echitabil, precum şi dreptul la apărare al acestora.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 102 alin. (2) şi ale art. 342-346 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

- Art. 102 alin. (2): "(2) Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.";

- Art. 342: - Obiectul procedurii în camera preliminară: "Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală";

- Art. 343: - Durata procedurii în camera preliminară: "Durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă.";

- Art. 344: - Măsurile premergătoare: "(1) După sesizarea instanţei prin rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu judecătorului de cameră preliminară.

- Art. 345: - Procedura în camera preliminară: "(1) Dacă s-au formulat cereri şi excepţii ori a ridicat din oficiu excepţii, judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra acestora, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a inculpatului, la expirarea termenului prevăzut la art. 344 alin. (4).

- Art. 346: - Soluţiile: "(1) Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a inculpatului. Încheierea se comunică de îndată procurorului şi inculpatului.

16. Se susţine că textele criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la accesul liber la justiţie şi ale art. 24 alin. (1) cu privire la dreptul la apărare.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, cu privire la dispoziţiile art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea constată că, potrivit art. 97 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin probă se înţelege orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.

18. De asemenea, Curtea reţine că informaţiile furnizate de probe, prin conţinutul lor, nu pot fi folosite în procesul penal decât prin modalităţi expres prevăzute în Codul de procedură penală. Acestea reprezintă mijloacele de probă. Conform alin. (2) al art. 97 din Codul de procedură penală, proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace de probă: a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; b) declaraţiile persoanei vătămate; c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; d) declaraţiile martorilor; e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; şi f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.

19. În continuarea articolelor mai sus analizate, Codul de procedură penală prevede, la art. 97 alin. (3), că procedeul probatoriu este modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă. În acest sens, sunt reglementate, în cuprinsul titlului IV din Partea generală a acestui cod, audierea persoanelor (art. 104-131), identificarea persoanelor şi a obiectelor (art. 132-137), metode speciale de supraveghere sau cercetare (art. 138-153), conservarea datelor informatice (art. 154), percheziţia şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri (art. 156-171), expertiza şi constatarea (art. 172-191), cercetarea locului faptei şi reconstituirea (art. 192-195), fotografierea şi luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane (art. 196), mijloacele materiale de probă (la art. 197), înscrisurile (art. 198-201).

20. Prin urmare, Curtea constată că legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noţiuni: probă, mijloc de probă şi procedeu probatoriu. Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noţiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât şi mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noţiuni au conţinuturi şi sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalităţi legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. De asemenea, trebuie subliniată diferenţa între mijloacele de probă şi procedeele probatorii, noţiuni aflate într-o relaţie etiologică. Spre exemplu, declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, ale părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor şi declaraţiile experţilor sunt mijloace de probă obţinute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferinţa; înscrisurile şi mijloacele materiale de probă, ca mijloace de probă, pot fi obţinute prin procedee probatorii ca percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale; rapoartele de expertiză, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin expertize, ca procedee probatorii; iar procesele-verbale, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin procedee probatorii precum identificarea persoanelor şi a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane sau utilizarea investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca mijloc de probă, se obţine prin procedeul probatoriu al fotografierii.

21. Astfel, Curtea constată că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280-282 din Codul de procedură penală, privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta. Doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obţinute din procesul penal.

22. Aşadar, Curtea apreciază că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280-282 din Codul de procedură penală, iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces.

23. Referitor la prevederile art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală, precum şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă "fără participarea procurorului şi a inculpatului", sunt neconstituţionale.

24. Conform prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, "nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale". Întrucât încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate a fost pronunţată pe data de 13 august 2014, iar Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 a fost pronunţată şi publicată după data încheierii anterior referite, urmează ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală să fie respinsă ca devenită inadmisibilă (a se vedea Decizia nr. 531 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 12 februarie 2014).

25. În ceea ce priveşte criticile referitoare la caracterul lapidar, neclar şi imprevizibil al dispoziţiilor art. 342-346 din Codul de procedură penală sub aspectul faptului că acestea nu prevăd obligativitatea întocmirii minutei în cazurile prevăzute la art. 345 alin. (2) şi art. 346 din Codul de procedură penală, lacună ce a determinat o practică neunitară sub aspectul întocmirii minutelor, la nivelul instanţelor naţionale, în situaţiile procedurale invocate, Curtea reţine că acestea sunt chestiuni ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii.

26. De asemenea, Curtea constată că acelaşi domeniu, al interpretării şi aplicării legii, este vizat şi de critica de neconstituţionalitate formulată cu privire la dispoziţiile art. 346 alin. (6) din Codul de procedură penală, motivată de faptul că textul criticat nu prevede cu exactitate categoria de hotărâre (sentinţă, decizie sau încheiere) ce trebuie întocmită de instanţa de judecată cu ocazia declinării competenţei în procedura de cameră preliminară, imprecizie legislativă ce a condus la practică neunitară în rândul instanţelor naţionale.

27. Totodată, critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342-346 din Codul de procedură penală, motivată pe deducţia potrivit căreia normele ce reglementează procedura de cameră preliminară obligă la începerea judecăţii în situaţiile în care există cauze care împiedică exercitarea în continuare a acţiunii penale (fiind dată ca exemplu situaţia decesului inculpatului), este o problemă ce ţine de interpretarea prevederilor Codului de procedură penală, şi nu de constituţionalitate a textului.

28. Or, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată", motiv pentru care criticile anterior analizate excedează competenţei instanţei de contencios constituţional, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342-346 din Codul de procedură penală urmând a fi respinse, sub aspectul criticilor analizate, ca inadmisibile.

29. În acest sens, Curtea reţine că soluţia de inadmisibilitate referitoare la dispoziţiile art. 342-346 din Codul de procedură penală nu vizează şi dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală şi soluţiile legislative prevăzute la art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din acelaşi cod, întrucât, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, mai sus citată, acestea au fost declarate neconstituţionale, iar, ulterior datei publicării Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014 în Monitorul Oficial al României, Partea I, acestea şi-au încetat efectele juridice, conform dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de Judecătoria Constanţa - Secţia penală în Dosarul nr. 161/212/2014 şi constată că dispoziţiile art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

2. Respinge ca devenită inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 344 alin. (4), precum şi ale art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală cu privire la soluţia legislativă declarată neconstituţională "fără participarea procurorului şi a inculpatului", excepţie ridicată din oficiu de Judecătoria Constanţa - Secţia penală în Dosarul nr. 161/212/2014.

3. Respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342-346 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de Judecătoria Constanţa - Secţia penală în Dosarul nr. 161/212/2014, din perspectiva criticilor referitoare la lipsa de claritate şi previzibilitate, cu privire la obligativitatea întocmirii minutelor, la aplicarea cauzelor care împiedică exercitarea în continuare a acţiunii penale şi la categoriile de hotărâri ce trebuie redactate cu ocazia declinării competenţei în procedura de cameră preliminară.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Constanţa - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 27 mai 2015.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

-----