DECIZIE nr. 407 din 16 iunie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal

EMITENT

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

    Valer Dorneanu - preşedinte

    Petre Lăzăroiu - judecător

    Mircea Ştefan Minea - judecător

    Daniel Marius Morar - judecător

    Mona-Maria Pivniceru - judecător

    Puskas Valentin Zoltan - judecător

    Simona-Maya Teodoroiu - judecător

    Tudorel Toader - judecător

    Augustin Zegrean - judecător

    Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească, în Dosarul nr. 1.980/338/2014 al Judecătoriei Zărneşti şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.286D/2015.

2. La apelul nominal lipseşte partea Adrian Vasile Voinescu, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care, având în vedere argumentele invocate în susţinerea excepţiei şi faptul că dispoziţiile ce fac obiectul excepţiei nu reprezintă un drept fundamental sau o libertate recunoscută de Constituţie, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a acesteia.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 4 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.980/338/2014, Judecătoria Zărneşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată din oficiu într-o cauză penală în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de punere în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat şi a infracţiunii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere, cu reţinerea concursului formal de infracţiuni şi a stării de recidivă postcondamnatorie.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea arată că, potrivit dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau unor libertăţi poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică şi este proporţională cu situaţia care a determinat-o. Mai arată că legislaţia penală actuală nu permite instanţei de judecată să aprecieze liber asupra pericolului social al unei fapte prevăzute de legea penală şi, în final, asupra necesităţii reale de a aplica o pedeapsă. Autoarea are în vedere faptul că principiul proporţionalităţii impune ca măsurile juridice să fie adecvate situaţiilor juridice cărora li se adresează însă, în anumite situaţii, poate fi îngăduită o diminuare rezonabilă a gradului de protecţie oferită unor drepturi şi libertăţi, dar fără ca prin aceasta să fie atinsă însăşi substanţa acestora. Observă autoarea excepţiei că, în cauză, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de punere în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat şi conducerea unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere cu reţinerea concursului formal de infracţiuni şi a stării de recidivă postcondamnatorie. Observă, de asemenea, că din cazierul judiciar al inculpatului rezultă că acesta are două condamnări anterioare, ambele cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii, aşa încât, în măsura în care probele administrate în prezenta cauză conduc la concluzia că cele două fapte pentru care inculpatul a fost trimis în judecată constituie infracţiuni, instanţa, în mod automat, va da eficienţă celor două condamnări anterioare şi, în urma operaţiunilor tehnico-juridice incidente, va aplica inculpatului o pedeapsă cu executare în regim de detenţie. În aceste condiţii, autoarea excepţiei subliniază imposibilitatea legală a instanţei de judecată de a aprecia cu privire la lipsa pericolului social al unei infracţiuni, în condiţiile în care inculpatul are antecedente penale. Observă, totodată, autoarea excepţiei că de lege lata nu există niciun mijloc juridic prin care o instanţă judecătorească ar putea valorifica lipsa pericolului social al faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, astfel încât această valorificare să producă efecte vizibile asupra situaţiei inculpatului. Singura manieră de valorificare a pericolului social redus este aplicarea pedepsei închisorii orientate spre minim, însă aceasta echivalează cu o aplicare de drept a pedepsei închisorii. De fapt, în această ipoteză, pedeapsa închisorii nu este aplicabilă de drept, însă produce efecte ca şi cum ar fi aplicabilă de drept şi, în acest sens, invocă Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Sabou şi Pîrcălab împotriva României. Susţine autoarea excepţiei că, potrivit definiţiei date de art. 15 alin. (1) din Codul penal, pericolul social încetează a mai fi o trăsătură esenţială a infracţiunii. Reţine însă că pericolul social este în continuare hotărâtor pentru orice instanţă judecătorească în angajarea răspunderii penale a inculpatului. Sub aspect terminologic, observă că legiuitorul penal modern este adeptul noţiunii de "gravitate" a infracţiunii, expresie folosită, de pildă, în art. 74 sau în art. 80 din Codul penal, noţiune care este cel puţin similară aceleia de pericol social.

6. Apreciază autoarea excepţiei că, în aplicarea normelor procesual penale criticate, pedeapsa urmează a fi pronunţată în absenţa unui veritabil control exercitat de către instanţa de judecată şi fără a lua în considerare diferitele particularităţi ale infracţiunilor deduse judecăţii, deoarece instanţa nu dispune de o asemenea putere. Consideră că, din această perspectivă, inculpatului i se va aplica o sancţiune disproporţionată. În aceste condiţii, textul art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal indică o severitate deosebit de sporită din partea legiuitorului, acesta din urmă practicând severitatea ca tehnică de reglementare cu ignorarea anumitor realităţi sociale. Astfel, tehnica de reglementare a legiuitorului determină ca o faptă de mică însemnătate, care a adus o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de lege, să fie sancţionată cu asprime. În egală măsură, această tehnică de reglementare limitează puterea instanţei judecătoreşti de apreciere şi de judecare a gravităţii perseverenţei infracţionale a inculpatului, or, această limitare nu este instituită în considerarea unui interes general particularizat asupra unui anumit tip de infracţiuni. Apreciază autoarea excepţiei că lipsa unei asemenea prerogative din sfera puterii judecătoreşti transformă judecata penală într-un act pur formal şi pe judecător într-un simplu executant al dispoziţiilor legale. Reţine că justiţia se înfăptuieşte în numele legii, potrivit art. 124 din Constituţie, însă România este stat de drept şi social, în care dreptatea reprezintă o valoare supremă, or, a face dreptate nu înseamnă a aplica mecanic legile, ci a stabili şi menţine echilibrul în societate. Susţine autoarea excepţiei că situaţia în care se află inculpatul îi este imputabilă, dar cadrul legislativ îi este acestuia deosebit de defavorabil, în mod nejustificat şi întru totul excesiv. Arată că dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal au caracter firesc în orice societate, însă, obiectul criticii îl reprezintă normele procesual penale precitate în contextul în care nu există niciun alt mijloc de valorificare a lipsei de pericol social al unei infracţiuni care să permită judecătorului să aprecieze liber asupra infracţiunii săvârşite, fără a fi condiţionat de drept de antecedentele penale ale inculpatului. În concluzie, autoarea excepţiei consideră că dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, prin caracterul restrictiv al reglementării - lipsa unei condamnări anterioare - pot, în numeroase situaţii, contribui în mod determinant la aplicarea unei sancţiuni disproporţionate, conducând astfel la încălcarea dispoziţiilor art. 53 din Constituţie.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

8. Guvernul consideră excepţia de neconstituţionalitate neîntemeiată. În motivarea punctului său de vedere, arată că renunţarea la aplicarea pedepsei nu este un drept constituţional, ci o vocaţie acordată de legiuitor unei categorii de persoane care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală, însă există motive a se crede că, în considerarea persoanei acestora şi a gravităţii faptei comise, renunţarea la aplicarea unei pedepse este în măsură să atingă scopul educaţional şi de reintegrare în mai mare măsură decât aplicarea acesteia. Susţine că, în măsura în care aceste prevederi se aplică în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică şi nu afectează dreptul la un proces echitabil sau vreuna dintre componentele sale, aceste dispoziţii reprezintă o opţiune de politică legislativă, a cărei reglementare constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, "infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora" se reglementează prin lege organică, revenind astfel legiuitorului infraconstituţional competenţa să decidă care sunt condiţiile incidenţei instituţiei renunţării la aplicarea pedepsei. Consideră că legiuitorul a apreciat că, prin însăşi situaţia premisă - comiterea unei infracţiuni de către o persoană care mai fusese anterior condamnată - se justifică necesitatea şi proporţionalitatea cu situaţia care a determinat-o - cerinţe ale art. 53 alin. (2) din Constituţie - a aplicării unei pedepse privative de libertate. De asemenea, arată că instanţa de judecată poate aprecia asupra oportunităţii dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale şi apreciază că executarea unei sancţiuni privative de libertate nu este necesară pentru îndreptarea inculpatului.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal sunt constituţionale, întrucât acestea nu pun în discuţie restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale. Renunţarea la aplicarea pedepsei nu este exclusiv o exprimare a voinţei instanţei de judecată, legea stabilind condiţii cu privire la persoana infractorului sau cu privire la limita maximă specială a pedepsei pentru care se poate aplica. În plus, normele procesual penale criticate disting şi cu privire la conduita ce poate fi considerată incompatibilă cu renunţarea la aplicarea pedepsei. Arată că aceste condiţii negative nu trebuie cumulate, ci este suficient ca una dintre acestea să îl descalifice pe infractor pentru a se putea renunţa la aplicarea pedepsei. Susţine că norma penală reglementează condiţiile negative de natură a demonstra fie o perseverenţă a infractorului în conduita antisocială, fie o gravitate mai mare a infracţiunii săvârşite, astfel fiind limitată posibilitatea instanţei de judecată de a avea încredere în persoane care au mai suferit o condamnare. Consideră că, din motivarea autoarei excepţiei, reiese că aceasta solicită o completare a textului de lege criticat, în sensul acordării posibilităţii ca instanţa de judecată să aprecieze cu privire la pericolul social al unei infracţiuni, în condiţiile în care inculpatul are antecedente penale. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului". În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că nu îşi poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică, întrucât ar îndeplini rolul de legislator pozitiv, şi nici nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite, întrucât ar contraveni art. 61 din Constituţie, potrivit căruia "Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării".

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, având denumirea marginală "Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei", care au următorul conţinut: "Nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă: a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;".

13. Autoarea excepţiei susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că renunţarea la aplicarea pedepsei este o instituţie nouă, care nu are corespondent în Codul penal anterior, şi care constă în facultatea recunoscută instanţei de judecată de a renunţa definitiv la stabilirea şi aplicarea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni, pentru resocializarea căreia - ţinând seama de gravitatea infracţiunii, de persoana infractorului şi de conduita avută de acesta anterior şi ulterior comiterii faptei - este suficientă aplicarea unui avertisment. Raţiunea renunţării la aplicarea pedepsei o reprezintă săvârşirea unor fapte infracţionale care au o gravitate redusă, infractorul putând fi exonerat de la aplicarea unei pedepse, fiind suficiente constatarea faptelor şi atenţionarea infractorului cu privire la conduita viitoare.

15. Curtea reţine că prevederi similare se regăseau în art. 18^1 din Codul penal din 1969, care aveau drept raţiune nepedepsirea infractorului pentru lipsa pericolului social concret al faptei, în condiţiile atingerii minime a valorilor apărate prin lege. Curtea observă însă că, pentru a se renunţa la aplicarea pedepsei, Codul penal actual reglementează, în art. 80, noi criterii cu privire la faptă şi la persoana infractorului. Aşadar, în vechiul Cod penal, fapta care nu prezenta pericolul social al unei infracţiuni nu constituia infracţiune, pe când, în noul Cod penal, cu privire la faptă, deşi aceasta este infracţiune, s-ar putea renunţa la aplicarea pedepsei, această din urmă operaţiune fiind la latitudinea instanţei de judecată care va dispune în condiţiile prevăzute de art. 80 din Codul penal.

16. Curtea reţine, de asemenea, că, pentru ca instanţa să poată decide renunţarea la aplicarea pedepsei, trebuie să fie întrunite condiţiile pozitive referitoare la gravitatea redusă a infracţiunii şi la conduita infractorului, reglementate în art. 80 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, renunţarea la aplicarea pedepsei nefiind un drept al infractorului, ci o facultate a instanţei de judecată care apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea cu privire la persoana acestuia. Curtea constată că renunţarea la aplicarea pedepsei nu este exclusiv o exprimare a voinţei instanţei de judecată, actualul Cod penal stabilind, de asemenea, în art. 80 alin. (2), condiţii negative cu privire la persoana infractorului sau cu privire la limita maximă specială a pedepsei pentru care se poate aplica, faţă de prevederile art. 18^1 din Codul penal din 1969, care ţineau seama doar de gradul de pericol social concret al faptei, aşadar de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care s-a săvârşit fapta, de urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce, toate aceste din urmă criterii ce ţineau de pericolul social al faptei fiind apreciate de instanţă.

17. Curtea observă că art. 80 alin. (2) lit. a)-d) din Codul penal reglementează situaţiile în prezenţa cărora instanţa nu poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, acestea fiind condiţii ce ţin de persoana infractorului, precum şi de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită. Una dintre condiţiile negative referitoare la conduita infractorului anterioară săvârşirii faptei este reglementată în art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, criticat în prezenta cauză, care stabileşte că nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) - faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală şi lit. b) - infracţiunile amnistiate sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. Curtea reţine că, în speţă, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de punere în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat şi a infracţiunii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere, cu reţinerea concursului formal de infracţiuni şi a stării de recidivă postcondamnatorie, instanţa de judecată - autoare a excepţiei de neconstituţionalitate - susţinând că normele penale înscrise în art. 80 alin. (2) lit. a) contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

18. Faţă de cele reţinute în paragraful precedent, Curtea constată că dispoziţiile constituţionale ale art. 53 - care permit, în mod condiţionat şi cu titlu de excepţie, restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, aşadar care statuează cu privire la regimul restrângerii exerciţiului acestora - nu au o existenţă autonomă, aşa încât pot fi invocate în susţinerea unei excepţii de neconstituţionalitate prin raportare la alte dispoziţii din Constituţie care, în mod necesar, reglementează cu privire la drepturi ori libertăţi fundamentale. În aceste condiţii, având în vedere acest aspect, cât şi faptul că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate nu a precizat vreun drept ori libertate fundamentală al căror exerciţiu să fi fost restrâns prin textul de lege criticat, instanţa de contencios constituţional nu poate examina constituţionalitatea normelor procesual penale ale art. 80 alin. (2) lit. a) prin raportare art. 53 din Legea fundamentală.

19. Curtea observă însă că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine, în esenţă, că normele procesual penale criticate determină imposibilitatea instanţei de judecată de a aprecia cu privire la lipsa pericolului social al unei infracţiuni, în condiţiile în care inculpatul are antecedente penale, aşa încât se limitează puterea instanţei judecătoreşti de apreciere şi de judecare a gravităţii perseverenţei infracţionale a inculpatului, iar pedeapsa urmează a fi pronunţată în absenţa unui veritabil control exercitat de către instanţa de judecată şi fără a lua în considerare diferitele particularităţi ale infracţiunilor deduse judecăţii. În aceste condiţii, din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea deduce că autoarea susţine încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. Aşa încât instanţa de contencios constituţional va examina excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal prin raportare la aceste din urmă dispoziţii constituţionale.

20. Curtea reţine că o critică similară celei din prezenta speţă a fost analizată de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal - referitoare la stabilirea pedepsei principale în caz de concurs de infracţiuni - sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În această din urmă speţă, susţinerile autorului excepţiei au fost formulate în sensul că normele procesual penale ale art. 39 alin. (1) lit. b) "restrâng dreptul magistratului de a individualiza sancţiunea aplicată, potrivit propriei conştiinţe şi reprezentării pe care acesta o are în legătură cu faptele deduse judecăţii, gravitatea şi consecinţele lor, precum şi persoana celui care le-a comis", aşadar s-a susţinut că se restrânge dreptul magistratului de a determina în concret pedeapsa în cazul concursului de infracţiuni - pedeapsa rezultantă/de ansamblu.

21. În motivarea soluţiei de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut în Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, faptul că: în actualul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă, decât represivă, de vreme ce s-a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracţiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni (paragraful 26); legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere şi instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, aşa încât noul Cod penal răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional; potrivit expunerii de motive la proiectul Legii privind Codul penal, "într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni" (paragraful 27); săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană demonstrează o perseverenţă pe calea infracţională a acesteia, aşa încât sunt necesare sisteme de sancţionare adecvate pentru asigurarea constrângerii şi reeducării, iar reglementarea acestora trebuie să se facă cu respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale (paragraful 28).

22. Analizând cerinţele înscrise în alin. (2) al art. 124 din Legea fundamentală - referitoare la imparţialitatea justiţiei şi realizarea acesteia în mod egal pentru toţi cetăţenii - Curtea a reţinut că normele procesuale criticate, referitoare la stabilirea pedepsei rezultante în caz de concurs de infracţiuni, nu sunt de natură a înfrânge dispoziţiile constituţionale menţionate. Aceasta întrucât, pe de o parte, există proceduri naţionale, reglementate la nivel infraconstituţional, pentru a garanta imparţialitatea judecătorilor, iar, în materie procesual penală, dispoziţiile care concură la asigurarea imparţialităţii, respectiv incompatibilitatea judecătorului, sunt reglementate în art. 64, 66 şi 67 din actualul Cod de procedură penală referitoare la abţinere şi recuzare, iar, pe de altă parte, tot la nivel infraconstituţional este reglementată obligaţia judecătorilor de a asigura un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, cerinţa înscrisă în alin. (2) al art. 124 din Constituţie fiind o reflectare a dispoziţiei constituţionale înscrisă în art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală potrivit căreia "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări."

23. Totodată, în decizia precitată, paragrafele 36-43, analizând susţinerile autorului excepţiei potrivit cărora normele procesual penale criticate afectează independenţa judecătorului din perspectiva dreptului magistratului de a individualiza sancţiunea aplicată infractorului în ipoteza concursului de infracţiuni, Curtea le-a respins ca neîntemeiate.

24. În motivarea soluţiei sale, Curtea a reţinut că individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite prin săvârşirea faptei incriminate, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. Curtea a reţinut, de asemenea, că legiuitorul nu trebuie să-i ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală, legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului.

25. De asemenea, Curtea a reţinut că, în activitatea de judecată, judecătorii nu sunt independenţi faţă de lege, potrivit art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală aceştia "se supun numai legii". Textul constituţional precitat raportat la dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (2) potrivit cărora "nimeni nu este mai presus de lege" şi ale art. 124 alin. (1) care stabilesc că "Justiţia se înfăptuieşte în numele legii" fixează poziţia justiţiei, a judecătorului faţă de lege. De asemenea, Curtea a reţinut că, potrivit normelor procesual penale ale art. 2, "procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege" şi "nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii" [art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală]. Cu alte cuvinte, judecătorul nu creează legea, ci o aplică la speţa concretă. Competenţa judecătorului implică nu numai identificarea normei aplicabile şi analiza conţinutului său, ci şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Organul legislativ, emitent al normei juridice, poate fi însă mai restrictiv, obligându-l pe judecător să fie mai apropiat de lege, ori poate prefera, ţinând seama de diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale, o redactare generală a legii.

26. În aceste condiţii, având în vedere faptul că susţinerile autoarei excepţiei din prezenta speţă sunt similare celor analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, aşadar, ţinând cont de faptul că atât în prezenta cauză, cât şi în speţa anterioară a fost supusă atenţiei instanţei de contencios constituţional critica potrivit căreia textele de lege invocate aduc atingere dispoziţiilor constituţionale privind înfăptuirea justiţiei, din perspectiva posibilităţii instanţei de a aprecia în mod liber cu privire la gravitatea infracţiunii şi de a individualiza pedeapsa principală, respectiv pedeapsa rezultantă în ipoteza stării de recidivă a infractorului, respectiv a pluralităţii de infracţiuni, pentru identitate de raţiune se impune aceeaşi soluţie, considerentele reţinute în decizia precitată, enumerate în precedent, fiind pe deplin aplicabile în cauza de faţă.

27. De altfel, Curtea reţine că, în cauză, astfel cum rezultă din considerentele Sentinţei penale nr. 89 din 29 iulie 2015, pronunţată de Judecătoria Zărneşti - autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, la individualizarea pedepsei principale, instanţa de judecată a avut în vedere criteriile generale de individualizare enumerate de art. 74 alin. (1) din Codul penal, respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială, fiind reţinută şi circumstanţa atenuantă judiciară, prevăzută de dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. b) din Codul penal, referitoare la împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului. Totodată, având în vedere că inculpatul a recunoscut săvârşirea faptelor, acesta a beneficiat şi de prevederile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. În consecinţă, Curtea observă că, în cauză, au fost incidente mai multe cauze de atenuare a pedepsei, iar instanţa de judecată a aplicat dispoziţiile art. 79 din Codul penal, valorificând mai întâi circumstanţele atenuate şi apoi cauzele speciale de reducere a pedepsei. În aceste condiţii, Curtea reţine că instanţa de judecată a apreciat cu privire la gravitatea infracţiunii (element similar gradului de pericol social concret al faptei), respectiv cu privire la modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, scopul urmărit, împrejurările în care s-a săvârşit fapta, circumstanţele atenuante reţinute cu privire la infractor fiind valorificate în pedeapsa concretă, aşa încât nu se poate susţine că la individualizarea pedepsei principale, în ipoteza reglementată de norma penală criticată, judecătorul nu poate aprecia liber asupra infracţiunii săvârşite. Faptul că, în speţă, este îndeplinită condiţia existenţei unei conduite negative a infractorului - a unei condamnări avute anterior săvârşirii faptei - reglementată în art. 80 alin. 2) lit. a) din Codul penal, astfel încât instanţa nu poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, nu echivalează cu "imposibilitatea legală a instanţei de judecată de a aprecia cu privire la lipsa pericolului social al unei infracţiuni", astfel cum susţine autoarea. Astfel cum s-a subliniat în precedent, legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, aşa încât norma penală în vigoare răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, stabilirea condiţiilor în care instanţa de judecată poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei intrând în atribuţiile Parlamentului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării.

28. Cât priveşte susţinerile potrivit cărora, în ipoteza reglementată de art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, pedeapsa închisorii produce efecte ca şi cum ar fi aplicabilă de drept, în acest sens fiind invocată Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Sabou şi Pîrcălab împotriva României, Curtea reţine că, în considerentele hotărârii precitate, instanţa de la Strasbourg a observat că, în dreptul român, interzicerea unor drepturi (în cauză, interzicerea exercitării drepturilor părinteşti) se aplică în mod automat şi absolut, cu titlu de pedeapsă accesorie, oricărei persoane care execută o pedeapsă cu închisoarea, în absenţa oricărui control exercitat de către instanţele judecătoreşti şi fără a lua în considerare tipul infracţiunii. Or, Curtea reţine că reglementarea de către legiuitor a unor condiţii negative în prezenţa cărora instanţa de judecată nu poate dispune cu privire la renunţarea la aplicarea pedepsei nu echivalează cu aplicarea de drept a pedepsei închisorii, instanţa de judecată având libertatea de a aprecia cu privire la gravitatea infracţiunii în alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului, urmând ca pentru a se renunţa la aplicarea pedepsei astfel stabilite să fie îndeplinite condiţiile reglementate în art. 80 din Codul penal.

29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 1.980/338/2014 al Judecătoriei Zărneşti şi constată că dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Zărneşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 iunie 2016.

-----