DECIZIA nr. 5 din 17 ianuarie 2017

EMITENT

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 906 alin. (1) coroborat cu art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de S.C. Raiffeisen Bank - S.A. în Dosarul nr. 18.024/211/2015 al Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia civilă. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 310D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată astfel că prevederile art. 906 alin. (1) şi alin. (4) din Codul de procedură civilă reglementează un mecanism de constrângere a debitorului rău-platnic de a executa obligaţia de a face sau de a nu face la care este ţinut în temeiul unui titlu executoriu. Prevederile criticate nu reprezintă însă un caz de incompatibilitate a judecătorului, de natură să îi afecteze imparţialitatea, în condiţiile în care obiectul cererilor adresate instanţei de executare, potrivit art. 906 alin. (1) şi alin. (4) din Codul de procedură civilă, este diferit, aşa încât nu se poate susţine că judecătorul care a stabilit aplicarea de penalităţi pe zi de întârziere ar fi incompatibil să stabilească şi suma definitivă, ci, dimpotrivă, acesta cunoaşte cel mai bine circumstanţele care au dus la neexecutarea obligaţiei şi poate aprecia cu mai mare obiectivitate suma definitivă care se va datora.

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin Încheierea din 1 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 18.024/211/2015, astfel cum a fost rectificată prin Încheierea din 28 martie 2016, Judecătoria Cluj-Napoca - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 906 alin. (1) coroborat cu art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de S.C. Raiffeisen Bank - S.A. cu ocazia soluţionării unei acţiuni având ca obiect aplicarea unei amenzi civile.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că din examinarea comparativă a alin. (1) şi alin. (4) ale art. 906 din Codul de procedură civilă, din care primul alineat reglementează stabilirea penalităţilor de întârziere, iar al doilea alineat reglementează stabilirea sumei definitive datorată prin titlul executoriu, se observă faptul că legiuitorul nu menţionează dacă cele două cereri adresate instanţei de executare de către creditorul obligaţiei neexecutate sunt judecate de completuri diferite ale instanţei sau nu. Consideră că prin modul de formulare a celor două texte de lege din Codul de procedură civilă se aduce atingere dispoziţiilor constituţionale şi reglementărilor internaţionale mai sus menţionate, întrucât, în situaţia în care ambele cereri sunt judecate de către acelaşi complet, nu se mai asigură accesul la justiţie, respectiv dreptul la un tribunal imparţial.

6. Opinia Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia civilă este în sensul caracterului neîntemeiat al excepţiei de neconstituţionalitate. Arată astfel că art. 906 din Codul de procedură civilă reglementează un mecanism de constrângere a debitorului care nu îşi îndeplineşte o obligaţie intuitu personae de a face sau de a nu face, prin doi paşi, şi anume, în primul pas, instanţa de executare stabileşte o sumă cu titlu de penalităţi datorate pentru fiecare zi, iar în pasul al doilea, dacă după un termen de 3 luni nu îşi îndeplineşte obligaţia, instanţa de executare va stabili suma definitivă datorată. Ca atare, nu se poate susţine că judecătorul care a stabilit aplicarea de penalităţi pe zi de întârziere este incompatibil să stabilească suma definitivă, deoarece obiectul celor două cereri este diferit. În acest context, instanţa de judecată apreciază că textul de lege criticat nu încalcă, din această perspectivă, liberul acces la justiţie şi nici dreptul la un tribunal imparţial.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În punctul de vedere exprimat, în esenţă, Guvernul menţionează că, din perspectiva criticilor formulate, prin care se pune în discuţie competenţa aceluiaşi complet sau, dimpotrivă, a unor completuri diferite de soluţionare a cererilor adresate instanţei de executare în conformitate cu prevederile art. 906 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură civilă, acestea vizează chestiuni privitoare la interpretarea şi aplicarea legii, care excedează controlului de constituţionalitate. Totodată, se face trimitere la jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale, concretizată prin Decizia nr. 484 din 9 noiembrie 2004, Decizia nr. 562 din 25 octombrie 2005 şi Decizia nr. 756 din 31 octombrie 2006, decizii referitoare la o soluţie legislativă similară, cuprinsă în art. 580^3 din Codul de procedură civilă din 1865, prin care Curtea a constatat că aceste norme legale sunt în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale privind dreptul la apărare, precum şi cu reglementările internaţionale cuprinse în art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul persoanei la un proces echitabil.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 906 alin. (1) coroborat cu art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, cu modificările ulterioare, care au următorul conţinut:

12. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate aceste prevederi contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi celor ale art. 24 alin. (1) potrivit cărora dreptul la apărare este garantat. Apreciază, de asemenea, că sunt încălcate şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, ale art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit căruia „Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa“, precum şi cele ale art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care prevăd, în esenţă, că orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, până la data pronunţării acestei decizii, prevederile art. 906 alin. (1) şi alin. (4) din Codul de procedură civilă nu au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate.

14. Soluţia legislativă criticată, într-o reglementare similară, se regăsea însă în cuprinsul art. 580^3 din Codul de procedură civilă din 1865, prevederi care au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, în acest sens fiind, spre exemplu, Decizia nr. 484 din 9 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 14 ianuarie 2005, Decizia nr. 207 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2007, sau Decizia nr. 893 din 10 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 31 iulie 2008, prin care Curtea a statuat că prevederile criticate nu contravin Legii fundamentale.

15. Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că finalitatea reglementării criticate „constă în determinarea debitorului rău-platnic de a executa obligaţia la care este ţinut în temeiul unui titlu executoriu, pe care numai el o poate executa, prin aplicarea unei amenzi civile stabilite pe zi de întârziere până la data executării. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmăreşte contracararea manoperelor abuzive, tinzând la tergiversarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerităţii, ca exigenţă imperativă a executării silite. Aşa fiind, ar fi ilogic şi contrar finalităţii urmărite ca încheierea de obligare a debitorului la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac. Consacrarea caracterului irevocabil al acestei încheieri este, deci, în deplină concordanţă cu finalitatea reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât, aşa cum Curtea a statuat în mod constant, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate căile de atac şi, deci, la toate gradele de jurisdicţie, legiuitorul fiind suveran în a limita, pentru raţiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării, un atare acces.“

16. Prin urmare, Curtea a constatat că prevederile criticate din Codul de procedură civilă sunt în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale privind dreptul la apărare, precum şi cu reglementările internaţionale cuprinse în art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul persoanei la un proces echitabil.

17. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, soluţia adoptată şi argumentele ce au stat la baza deciziilor menţionate se menţin şi în cauza de faţă.

18. Referitor la susţinerile autoarei excepţiei de neconstituţionalitate potrivit cărora prevederile criticate ar reprezenta un caz de incompatibilitate a judecătorului, de natură să îi afecteze imparţialitatea, Curtea apreciază că acestea sunt neîntemeiate, în condiţiile în care obiectul cererilor adresate instanţei de executare, potrivit art. 906 alin. (1) şi alin. (4) din Codul de procedură civilă, este diferit, şi anume, în prima ipoteză, se referă la obligarea debitorului la plata unei penalităţi, stabilită pe zi de întârziere, iar în al doilea caz, se referă la stabilirea sumei definitive ce i se datorează creditorului, în cazul în care debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu.

19. Astfel, Curtea reţine că, potrivit reglementării legale criticate, obligaţiile de a face sau de a nu face care implică un fapt personal al debitorului şi care nu pot fi executate de către altă persoană pot fi aduse la îndeplinire prin aplicarea unor penalităţi, în condiţiile art. 906 din Codul de procedură civilă. Cererea de aplicare a unor penalităţi poate fi făcută numai de către creditor, fiind singurul care are calitate procesuală activă, executorul judecătoresc neputând să acţioneze din oficiu, o astfel de cerere fiind guvernată de principiul disponibilităţii. Penalităţile se stabilesc pe zi de întârziere de către instanţa de executare care este sesizată de către creditor şi au un conţinut variabil, după cum obligaţia executată este ori nu este evaluabilă în bani [alin. (2) şi (3) ale art. 906 din Codul de procedură civilă]. Penalităţile vor fi stabilite în favoarea creditorului de către instanţa de executare, care va cita părţile şi va pronunţa o hotărâre definitivă şi executorie. Dacă, în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii, debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va stabili suma fixă definitivă datorată cu titlu de despăgubire pentru neexecutarea obligaţiei. Stabilirea unei sume definitive nu se poate face în lipsa unei cereri a creditorului sau înaintea termenului de 3 luni, chiar dacă debitorul ar solicita aceasta. Ca atare, instanţa competentă să stabilească cuantumul penalităţilor, să dispună înlăturarea sau reducerea acestora, în condiţiile art. 906 alin. (4), este instanţa de executare.

20. În acest context, referitor la aspectele invocate de autoarea excepţiei, potrivit cărora, în situaţia în care instanţa de executare care stabileşte suma definitivă datorată prin titlul executoriu, în caz de neexecutarea a obligaţiei, potrivit art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, este aceeaşi instanţă care a soluţionat şi cererea creditorului de aplicare a penalităţilor de întârziere, potrivit art. 906 alin. (1) din acelaşi cod, această împrejurare ar fi de natură să influenţeze aprecierea judecătorului, cu consecinţa afectării dreptului la un tribunal imparţial, Curtea apreciază că această situaţie nu reprezintă un caz de incompatibilitate, întrucât instanţa nu soluţionează fondul litigiului, existând, de altfel, posibilitatea de a se reveni asupra penalităţilor, care vor putea fi înlăturate sau reduse pe calea contestaţiei la executare, dacă debitorul execută obligaţia şi dovedeşte că întârzierea executării a avut la bază motive temeinice [art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă]. Diferenţa de regim juridic constă în aceea că suma definitivă la care va fi obligat debitorul cu titlu de penalitate se dispune printro încheiere definitivă, dată într-o procedură contencioasă, cu citarea părţilor, în timp ce înlăturarea sau reducerea penalităţilor se stabileşte printr-o hotărâre dată în contestaţia la executare, susceptibilă de apel, potrivit art. 717 din Codul de procedură civilă. Aşa fiind, nu se poate susţine că judecătorul care a stabilit aplicarea de penalităţi pe zi de întârziere ar fi incompatibil să stabilească şi suma definitivă.

21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de S.C. Raiffeisen Bank - S.A. în Dosarul nr. 18.024/211/2015 al Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia civilă şi constată că prevederile art. 906 alin. (1) coroborat cu art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 17 ianuarie 2017.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

----