DECIZIA nr. 420 din 17 iunie 2021

EMITENT

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Gelu Pintilie în Dosarul nr. 7.107/99/2017 al Curții de Apel Iași - Secția civilă și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 553D/2018.

2. La apelul nominal se prezintă personal autorul excepției de neconstituționalitate. Lipsesc celelalte părți. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul autorului excepției de neconstituționalitate, care solicită admiterea acesteia, astfel cum a fost formulată. Depune concluzii scrise.

4. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate.

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 28 martie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 7.107/99/2017, Curtea de Apel Iași - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de apelantul Gelu Pintilie într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de revizuire a unei sentințe civile, aflată în calea de atac a apelului.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că dispozițiile art. 509 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin enumerarea restrictivă a ipotezelor în care o hotărâre ce nu evocă fondul poate fi supusă revizuirii, instituie un tratament discriminatoriu, în cazul în care se descoperă ulterior un înscris care, prin natura lui, tinde la schimbarea în tot a sentinței prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive. Într-o atare situație, dreptul reclamantului de a solicita repararea unui prejudiciu prin concursul instanței de judecată rămâne un drept golit de conținut, în măsura în care nu există în realitate o altă persoană ce poate avea calitatea de pârât, cu privire la pârâtul chemat inițial în judecată apreciindu-se, cu autoritate de lucru judecat, că nu poate sta în judecată.

7. O analiză prin prisma mecanismului constituțional se impune și în situația pronunțării unei hotărâri prin care se respinge pe cale de excepție, dintr-o eroare judiciară, o cerere de chemare în judecată, eroare ce nu mai poate fi reparată prin calea de atac extraordinară a revizuirii, dar și pentru înlăturarea inechității sau a injusteții sub forma unei încălcări a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel de cazuri conduc la înlăturarea condiției evocării fondului în ipoteza formulării unei cereri de revizuire în baza art. 509 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

8. Ca atare, se mai arată că situația din prezenta cauză este lăsată în afara unui cadru legislativ, întrucât textul de lege apare ca fiind lacunar și nu tinde să acopere toate cazurile particulare ce apar în practică, astfel încât se ajunge să se golească de eficiență și de conținut dreptul de acces liber la justiție.

9. Curtea de Apel Iași - Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. Se arată că art. 21 din Constituție reglementează accesul liber la justiție, acesta fiind conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nicio lege, însă este unanim acceptat că dreptul de acces liber la justiție nu poate fi un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile și proporționale cu scopul urmărit. În cauză, înscrisul invocat în cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă ar face tocmai dovada calității procesuale pasive, condiții în care soluția dată de instanță ar fi putea fi diferită, sens în care condiția evocării fondului limitează nepermis accesul la justiție.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11. Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituționale și invocă, în acest sens, jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2011.

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare a Curții Constituționale, prevederile art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă. În ceea ce privește stabilirea obiectului excepției de neconstituționalitate, Curtea observă că, în jurisprudența sa, sa statuat cu valoare de principiu că, în exercitarea controlului de constituționalitate, instanța de contencios constituțional trebuie să țină cont de voința reală a părții care a ridicat excepția de neconstituționalitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.006 din 18 decembrie 2006, Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012, sau Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017). De asemenea, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, determinarea obiectului excepției de neconstituționalitate este o operațiune care, pe lângă existența unor condiționări formale inerente ce incumbă în sarcina autorului acesteia, poate necesita și o apreciere obiectivă a Curții Constituționale, având în vedere finalitatea urmărită de autor prin ridicarea excepției. O atare concepție se impune tocmai datorită caracterului concret al controlului de constituționalitate exercitat pe cale de excepție (Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, precitată). În prezenta cauză, având în vedere motivarea excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că obiect al controlului de constituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5 și alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispoziții care, în prezent, au următorul cuprins: „(1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: [...]

5. după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților; [...]

15. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi și ale art. 21 privind accesul liber la justiție. Totodată, se invocă dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că autorul acesteia pune problema părții care a căzut în pretenții ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive. Ipoteza este aceea în care cererea de revizuire a respectivei părți este respinsă ca inadmisibilă pentru că nu se încadrează în obiectul revizuirii, astfel cum este reglementat de Codul de procedură civilă, iar partea, în apel, susține că a descoperit un înscris nou, care tinde la schimbarea în tot a hotărârii instanței de fond.

17. Curtea reține că, potrivit art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă, revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare, care poate fi exercitată împotriva unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul și care poate fi cerută doar pentru ipotezele prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul articolului menționat. Art. 509 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede, tot limitativ, ipoteze de excepție, în care, chiar dacă nu s-a evocat fondul, hotărârea este susceptibilă de a fi atacată pe calea revizuirii. Revizuirea poate fi formulată doar împotriva hotărârilor judecătorești expres și limitativ prevăzute de art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă, întrucât, în caz contrar, ar fi încălcat principiul legalității căii de atac, prevăzut de art. 457 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia căile de atac pot fi exercitate numai dacă sunt prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta.

18. În jurisprudența sa, Curtea a constatat că revizuirea este o cale de atac nedevolutivă, care vizează remedierea procesuală a erorilor de judecată ce au condus la stabilirea greșită a situației de fapt prin hotărârea atacată. În ceea ce privește categoriile de hotărâri care pot fi supuse revizuirii, legiuitorul a stabilit, în principal, că acestea sunt reprezentate de hotărârile judecătorești prin care instanțele judecătorești s-au pronunțat cu privire la caracterul fondat sau nefondat al cererii, obiectul revizuirii constituindu-l hotărârile pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul și, doar cu titlu de excepție și pentru motivele limitativ prevăzute de art. 509 alin. (2) din Codul de procedură civilă, pot face obiect al revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul (a se vedea Decizia nr. 66 din 28 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 4 mai 2021, paragraful 15, sau Decizia nr. 718 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 3 martie 2020, paragraful 18).

19. De asemenea, Curtea observă că revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac promovată pentru a îndrepta erorile de fapt, are drept scop restabilirea adevărului în cauză, ceea ce este în deplină concordanță cu prevederile art. 124 din Constituție privind înfăptuirea justiției (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 21 martie 2011, sau Decizia nr. 76 din 21 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 12 aprilie 2013). Calea extraordinară de atac a revizuirii - cale de retractare, nedevolutivă, menită, în esență, să corecteze erorile de fapt - a fost concepută pentru a fi utilizată în ceea ce privește hotărârile pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul, în care judecătorul se pronunță asupra temeiniciei sau netemeiniciei pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată, iar nu cu referire la cele prin care acțiunea introductivă de instanță se respinge exclusiv pe considerente de procedură, prin soluționarea excepțiilor dirimante, al căror scop este de a împiedica instanța să intre în cercetarea fondului, tocmai prin faptul că fac inutilă antamarea unor aspecte substanțiale privitoare la dreptul pretins de reclamant.

20. Referitor la critica de neconstituționalitate din prezenta cauză, rațiunea pentru care cazul de revizuire la care face referire autorul excepției de neconstituționalitate - atunci când după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților - nu este aplicabil și hotărârilor în care instanța nu s-a pronunțat asupra fondului și nici nu evocă fondul rezidă în faptul că, într-o asemenea ipoteză, acțiunea se respinge exclusiv pe considerente de procedură, fără să fie antamate aspecte substanțiale, care să se concretizeze în măsuri dispuse de judecător prin dispozitivul hotărârii și care să fie susceptibile de a fi schimbate pe calea revizuirii. Ca atare, introducerea acestei căi de atac ar fi complet ineficientă, lipsind finalitatea esențială a revizuirii, aceea de retractare, totală sau parțială, a unei hotărâri judecătorești care dezleagă o situație conflictuală, oferind o soluție juridică și dispunând, în consecință, în spiritul și litera legii, cu privire la drepturile și obligațiile izvorâte din raporturile juridice deduse judecății.

21. În continuare, Curtea reține că dispozițiile art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt norme de procedură, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (2) și ale art. 129 din Constituție, procedura de judecată și exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești sunt stabilite numai prin lege. Din aceste norme constituționale reiese că legiuitorul are libertatea de a stabili condițiile în care părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, cu respectarea normelor și principiilor consacrate prin Legea fundamentală. De altfel, în interpretarea acestei prevederi, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, că, în privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, hotărârile supuse acestora, termenele de declarare, forma în care trebuie făcută declarația, conținutul său, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.“ (Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016). Principiul constituțional al legalității căilor de atac, preluat și de Codul de procedură civilă în art. 457 alin. (1), nu face altceva decât să stabilească expres că legea este cea care recunoaște sau nu dreptul la exercitarea unei căi de atac, iar nu judecătorul sau părțile dintr-un proces (a se vedea Decizia nr. 41 din 31 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 24 mai 2017).

22. Totodată, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că accesul liber la justiție nu presupune ca, în toate cauzele, acesta să fie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competența și procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, care, asigurând posibilitatea de a ajunge în fața instanțelor judecătorești în condiții de egalitate, poate stabili reguli deosebite (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Gelu Pintilie în Dosarul nr. 7.107/99/2017 al Curții de Apel Iași - Secția civilă și constată că dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5 și alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Iași - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 iunie 2021.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

----