DECIZIE nr. 766 din 15 iunie 2011

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale

EMITENT

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-şef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţie ridicată de Biroul Notarului Public "Lazăr Daniel" şi de Daniel Lazăr, personal, în Dosarul nr. 1.736/30/2008 al Tribunalului Timiş - Secţia comercială şi de contencios administrativ şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.666D/2010.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 5 mai 2011, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 18 mai 2011. Ulterior, pentru acelaşi motiv, Curtea a amânat pronunţarea pentru 19 mai, 31 mai, 7 iunie şi 15 iunie 2011, când a decis cele ce urmează.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 28 mai 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1.736/30/2008, Tribunalul Timiş - Secţia comercială şi de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţie ridicată de Biroul Notarului Public "Lazăr Daniel" şi de Daniel Lazăr, personal, într-o cauză având ca obiect suspendarea executării unui act administrativ.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că analiza pe care o impune controlul de constituţionalitate trebuie, în mod necesar, să înceapă prin a califica situaţia juridică reglementată prin norma de lege criticată. Este necesar a se stabili că nu numai în această speţă, ci şi în alte situaţii juridice asemănătoare, sub imperiul diferitelor acte normative aflate în vigoare illo tempore, s-au constituit raporturi juridice generatoare de drepturi şi obligaţii. Ulterior, chiar dacă dispoziţiile legale sub imperiul cărora s-au constituit raporturile juridice dintre părţi au fost abrogate sau modificate, anumite fapte, acte sau situaţii juridice constituite illo tempore au fost deduse judecăţii după ce acele dispoziţii legale nu au mai fost în vigoare.

Ca urmare a principiului tempus regit actum, astfel de situaţii deduse judecăţii urmează să se raporteze efectiv la dispoziţiile legale care reprezintă izvor de drepturi şi obligaţii corelative, invocate sau negate de părţi.

Judecătorul instanţei de fond urmează să se raporteze la temeiul de drept invocat de părţi, temei care uneori îl poate constitui o dispoziţie legală care, deşi în prezent (când cauza se află pe rol) nu mai este în vigoare, efectele contemporane constituirii situaţiei juridice continuă şi în prezent, astfel încât dispoziţia legală respectivă este aplicabilă litigiului în cauză.

În speţa dedusă judecăţii, dispoziţia legală aplicabilă este cea cuprinsă în art. 77^2 pct. 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care instituie, cu vădit caracter de noutate pentru sistemul notarial român şi pentru practica fiscală în materie de colectare de impozite, obligaţia notarului de a calcula, de a încasa şi de a vira impozitul la bugetul de stat. Sub imperiul acestei reglementări se pretinde de către organul fiscal că s-ar fi creat, la data de 31 mai 2006, situaţia juridică dedusă judecăţii. În prezent, la data invocării neconstituţionalităţii art. 77^2 pct. 2 din Legea nr. 571/2003, reglementarea care are efecte ce se produc şi în prezent şi sub imperiul căreia se judecă această speţă a fost modificată prin dispoziţiile Legii nr. 343/2006, care nu au preluat soluţia legislativă criticată.

Or, noile dispoziţii se pot aplica numai situaţiilor ce s-au constituit, s-au modificat ori s-au stins după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi, însă nicidecum nu pot retroactiva situaţiei juridice constituite sub imperiul reglementărilor anterioare în vigoare la 31 mai 2006.

Prin urmare, în temeiul art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că a fost privat de posibilitatea de a avea acces la instanţa constituţională în scopul susţinerii neconstituţionalităţii dispoziţiilor în vigoare la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare, dar care ulterior au fost abrogate, nemaifiind în vigoare la data formulării excepţiei de neconstituţionalitate.

Tribunalul Timiş - Secţia comercială şi de contencios administrativ apreciază că este admisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 prezentând legătură cu soluţionarea cauzei. În acelaşi timp, opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Dispoziţiile criticate nu limitează accesul persoanei la justiţie, litigiul urmând a fi soluţionat în baza normei juridice în vigoare în forma de la emiterea actului administrativ-fiscal.

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei îl reprezintă prevederile art. 29 alin. (1) şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, care au următorul conţinut:

- Art. 29 alin. (1): "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.";

- Art. 31 alin. (1) şi (3): "(1) Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. [...]

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2) - principiul neretroactivităţii legii, art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 - Accesul liber la justiţie. De asemenea, sunt considerate a fi încălcate şi prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea urmează a se pronunţa cu privire la mai multe aspecte, astfel:

I. Cu privire la îndeplinirea condiţiei de admisibilitate referitoare la legătura cu soluţionarea cauzei, Curtea reţine următoarele:

Cauza dedusă judecăţii instanţei de fond, Tribunalul Timiş - Secţia comercială şi de contencios administrativ, are ca obiect suspendarea executării unui act administrativ fiscal emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, prin Administraţia Finanţelor Publice Timişoara împotriva Biroului Notarului Public "Lazăr Dorel". Actul fiscal a fost emis în temeiul art. 77^2 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare la data încheierii unui contract autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil, respectiv data de 31 mai 2006. Dispoziţiile art. 77^2 alin. (2) aveau următorul conţinut: "Notarii publici care autentifică actele între vii translative ale dreptului de proprietate au obligaţia de a calcula, de a încasa şi de a vira impozitul la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost autentificat actul."

La termenul din 9 februarie 2009, Biroul Notarului Public "Lazăr Dorel" a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 77^2 alin. (2) din Codul fiscal, în forma opozabilă autorului excepţiei, respectiv cea care a constituit temeiul actului emis de Administraţia Finanţelor Publice Timişoara. În motivarea excepţiei s-a susţinut că biroul notarial nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare şi nu a realizat un venit impozabil din transferul dreptului de proprietate, ci vânzătorul imobilului care are calitatea de contribuabil.

Instanţa de fond (şi cea de recurs împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate) a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, invocând dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) şi (3), motivând că prevederile art. 77^2 alin. (2) din Codul fiscal, în forma de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu mai sunt în vigoare.

Începând cu data de 1 ianuarie 2007 au intrat în vigoare prevederile Legii nr. 343/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 1 august 2006. Potrivit noilor reglementări, art. 77^1 alin. (6) prevede: "Impozitul prevăzut la alin. (1) [n.r. pentru transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii, asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel fără construcţii] şi (3) [n.r. pentru transmisiunea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor acestuia cu titlul de moştenire, în cazul nefinalizării procedurii succesorale în termenul de 2 ani] se va calcula şi se va încasa de notarul public înainte de autentificarea actului sau, după caz, întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii. În cazul în care transferul dreptului de proprietate sau al dezmembrămintelor acestuia, pentru situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (3), se va realiza printr-o hotărâre judecătorească, impozitul prevăzut la alin. (1) şi (3) se va calcula şi se va încasa de către instanţele judecătoreşti la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii. Impozitul calculat şi încasat se virează până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut. Pentru înscrierea drepturilor dobândite în baza actelor autentificate de notarii publici ori a certificatelor de moştenitor sau, după caz, a hotărârilor judecătoreşti, registratorii de la birourile de carte funciară vor verifica îndeplinirea obligaţiei de plată a impozitului prevăzut la alin. (1) şi (3) şi, în cazul în care nu se va face dovada achitării acestui impozit, vor respinge cererea de înscriere până la plata impozitului."

Având în vedere această împrejurare, la termenul din 23 noiembrie 2009, Biroul Notarului Public "Lazăr Dorel" a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor în forma în vigoare la data judecării procesului, solicitând instanţei sesizarea Curţii Constituţionale cu noile dispoziţii. Instanţa a respins şi de data aceasta cererea, motivând că, deşi textul de lege criticat îndeplineşte condiţia de "a fi în vigoare", reglementarea a fost adoptată ulterior momentului încheierii contractului de vânzare-cumpărare, astfel că nu este aplicabilă în speţă, neîndeplinind condiţia prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind legătura cu soluţionarea cauzei.

Ca urmare, la termenul din 28 mai 2010, Biroul Notarului Public "Lazăr Dorel" a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care au constituit temeiul legal al respingerii cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale. Autorul excepţiei apreciază că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor criticate este neconstituţională, întrucât îngrădeşte accesul liber la justiţie, respectiv accesul liber la instanţa constituţională.

În concluzie, dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (5) au constituit temeiul juridic al respingerii ca inadmisibile a excepţiilor de neconstituţionalitate dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, dispoziţiile care sunt aplicabile în cauză, deci care au legătură cu soluţionarea litigiului, nu mai sunt în vigoare, iar, pe de altă parte, dispoziţiile modificatoare, care sunt în vigoare în prezent, nu sunt aplicabile în cauză.

În continuare, Curtea ia în discuţie problema regularităţii procedurii de ridicare a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 şi ale art. 31 din Legea nr. 47/1992, analizând dacă o asemenea excepţie poate avea ca obiect exclusiv aceste prevederi, fără să fie criticate în acelaşi timp şi dispoziţiile de procedură sau de drept substanţial aplicabile în soluţionarea de către instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial a cauzei cu care au fost învestite. Răspunsul nu poate fi decât negativ.

Prevederile Legii nr. 47/1992 pot forma însă obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau a instanţelor arbitrale cu condiţia - prevăzută de art. 29 alin. (1) din lege - să aibă legătură cu soluţionarea cauzei. Aceasta întrucât legătură cu soluţionarea cauzei au toate dispoziţiile legale de drept substanţial şi de drept procedural care vizează drepturile subiective deduse judecăţii şi fac posibilă desfăşurarea şi finalizarea procedurii judiciare. Între acestea se numără şi cele privind admisibilitatea unei excepţii de neconstituţionalitate, a căror aplicare poate avea ca rezultat soluţionarea cauzei în limitele prevăzute de Constituţie, în cazul în care excepţia este apreciată ca admisibilă şi examinată de Curtea Constituţională, sau îngrădirea accesului la justiţie şi o eventuală soluţionare în temeiul unor dispoziţii neconstituţionale a cauzei, în cazul în care fie judecătorul ordinar, fie cel al instanţei de contencios constituţional refuză să examineze excepţia, hotărând că aceasta este inadmisibilă. La rezultatul contrar ordinii constituţionale se poate ajunge şi în cazul în care însăşi legea organică a Curţii sau legile de procedură judiciară ar limita controlul constituţionalităţii unor legi sau ordonanţe, ignorând prevederile Legii fundamentale.

În concluzie, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 şi 31 din Legea nr. 47/1992 este admisibilă, întrucât de soluţionarea ei depinde însăşi hotărârea ce va fi pronunţată de instanţa de fond.

II. Cu privire la aspectele de fond ale excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

1. Dispoziţiile art. 29 (fost art. 23) din Legea nr. 47/1992 au mai fost criticate pentru neconstituţionalitate în mai multe rânduri în ceea ce priveşte sintagma "în vigoare". Examinând excepţiile formulate, Curtea a reţinut, de exemplu, prin Decizia nr. 362 din 12 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 28 februarie 2003, că art. 146 lit. d) [fost art. 144 lit. c)] din Constituţie prevede în mod expres şi limitativ competenţa Curţii Constituţionale, iar art. 29 [fost art. 23] alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, reluând aceste dispoziţii, precizează competenţa Curţii Constituţionale de a "decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei". Textul supus controlului trebuie să fie în vigoare, deoarece aprecierea constituţionalităţii priveşte o lege sau o ordonanţă care există şi care produce efecte juridice. Intervenţia Curţii în aprecierea constituţionalităţii unor norme juridice care şi-au încetat existenţa ar fi contrară rolului şi funcţiilor sale stabilite prin Constituţie, precum şi principiului neretroactivităţii legii. De aceea, excepţiile de neconstituţionalitate ridicate cu încălcarea prevederilor art. 23 alin. (1) [în prezent, art. 29 alin. (1)] din Legea nr. 47/1992, republicată, sunt, potrivit alin. (6) [în prezent, alin. (5)] al aceluiaşi articol, inadmisibile, astfel că trebuiau respinse chiar de instanţa de judecată printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională. Aceste argumente au fost reiterate de către Curtea Constituţională de fiecare dată când a fost sesizată cu neconstituţionalitatea dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, exemplu fiind Decizia nr. 690 din 20 decembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 3 februarie 2006, Decizia nr. 688 din 12 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 28 iulie 2008, sau Decizia nr. 1.537 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 25 ianuarie 2009. Contraargumente au fost formulate în opiniile separate la Decizia nr. 102 din 10 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 18 octombrie 2001, Decizia nr. 61 din 26 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 23 aprilie 2002, sau la Decizia nr. 316 din 19 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 12 decembrie 2002.

2. Cu privire la competenţa Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale care nu mai sunt în vigoare, este de menţionat Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009. Cu acel prilej, Curtea a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, generat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, pronunţându-se asupra recursurilor în interesul legii întemeiate pe practica neunitară a instanţelor judecătoreşti cu privire la acordarea unor drepturi salariale ale judecătorilor, procurorilor, celorlalţi magistraţi, judecătorilor financiari, procurorilor financiari, controlorilor financiari sau personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, nu s-a limitat la a clarifica înţelesul unor norme juridice sau câmpul lor de aplicare. Instanţa supremă, invocând vicii de tehnică legislativă - nerespectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 -, sau vicii de neconstituţionalitate - încălcarea normelor privind delegarea legislativă -, a repus în vigoare norme care îşi încetaseră aplicarea prin abrogare. Însă o atare operaţie juridică nu poate fi realizată decât de autoritatea legiuitoare (Parlament sau Guvern, după caz), unica abilitată să dispună cu privire la soluţiile ce se impun în această materie.

Prin Decizia nr. 21 din 10 martie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că în competenţa Curţii Constituţionale intră numai "controlul de constituţionalitate al dispoziţiilor din legile şi ordonanţele în vigoare, iar verificarea constituţionalităţii şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate în prezent revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituţie, instanţelor judecătoreşti". Cu alte cuvinte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a adoptat teza cu valoare de principiu şi aplicabilitate generală, potrivit căreia instanţele judecătoreşti se pot pronunţa asupra constituţionalităţii dispoziţiilor abrogate, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie în cauzele cu a căror soluţionare au fost învestite. Astfel, verificarea constituţionalităţii şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituţie, instanţelor judecătoreşti, iar nu Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, se poate pronunţa numai asupra neconstituţionalităţii "unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare", dispoziţie care exclude de iure orice conflict de competenţă în această materie.

Referitor la soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională a constatat că, "potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitată să exercite controlul constituţionalităţii legilor sau ordonanţelor este instanţa constituţională. Prin urmare, nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici instanţele judecătoreşti sau alte autorităţi publice ale statului nu au competenţa de a controla constituţionalitatea legilor sau ordonanţelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare".

Prin urmare, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie coroborate cu cele ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta este singura autoritate competentă în materia controlului de constituţionalitate, fiind exclusă orice partajare sub acest aspect cu instanţele de drept comun.

3. Pe de altă parte, Curtea Constituţională s-a pronunţat în câteva situaţii asupra unor dispoziţii legale care nu mai erau în vigoare la data pronunţării deciziilor Curţii. Un asemenea precedent îl constituie Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, prin care Curtea a statuat că neconstituţionalitatea unei ordonanţe de urgenţă constatată de instanţa constituţională loveşte actul normativ în ansamblul său, astfel că abrogarea unor dispoziţii din actul normativ criticat, ulterior sesizării instanţei constituţionale, nu mai are nicio relevanţă pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. Aceeaşi soluţie a adoptat Curtea şi prin Decizia nr. 842 din 2 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 6 iulie 2009, Decizia nr. 984 din 30 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 4 august 2009, sau prin Decizia nr. 989 din 30 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 31 iulie 2009. Deşi dispoziţiile ordonanţei de urgenţă "şi-au încetat efectele, fiind norme cu aplicare limitată în timp, neconstituţionalitatea constatată loveşte actul normativ în ansamblul său, astfel că efectele prezentei decizii se întind şi cu privire la dispoziţiile legale care nu mai sunt în vigoare".

4. În cazul controlului concret exercitat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, jurisprudenţa instanţelor constituţionale europene în ceea ce priveşte normele juridice care nu mai sunt în vigoare, dar care sunt aplicabile cauzei, este în sensul controlului pe fond al acestor norme. Astfel, în cazul Germaniei, Italiei, Ungariei, Republicii Cehe, Poloniei sau Franţei, pe baza unor prevederi regulamentare sau orientări jurisprudenţiale, instanţele constituţionale au considerat mai importantă analiza pe fond a dispoziţiilor criticate, în scopul eliminării acelora care nu corespund imperativelor constituţionale, decât stabilirea unui criteriu procedural pur formal care ar conduce la încetarea procesului.

Ilustrativă este situaţia din Republica Cehă, unde Curtea Constituţională a stabilit, prin hotărârea sa din 10 ianuarie 2001 (Curtea Constituţională a fost sesizată la data de 29 iunie 2000 cu excepţia de neconstituţionalitate a unei legi care a fost modificată la 13 iunie 2000, modificare ce urma să între în vigoare la 1 iulie 2000), cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ce viza un text care nu mai era în vigoare, că nu va fi respinsă ca inadmisibilă, ci analizată pe fond, întrucât instanţele ordinare au obligaţia de a aplica legea, iar nu competenţa de a considera o lege ca fiind neconstituţională şi, în consecinţă, să nu o aplice. Instanţa ordinară, atunci când consideră că legea ce urmează să fie aplicată este neconstituţională, are obligaţia de a sesiza instanţa constituţională, altfel, prin aplicarea acestei legi, încălcând prevederile Constituţiei.

De asemenea, Consiliul Constituţional din Franţa a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate poate viza şi un text de lege care nu mai este în vigoare. În acest sens, prin Decizia nr. 2010 - 16 din 23 iulie 2010, publicată în Jurnalul Oficial din 27 iulie 2010, s-a arătat în mod expres că modificarea sau abrogarea ulterioară a dispoziţiei contestate nu face să dispară eventuala încălcare a acestor drepturi şi libertăţi garantate de Constituţie.

Un alt exemplu îl oferă Curtea Constituţională a Lituaniei, care, prin Hotărârea pronunţată în 27 martie 2009 (Cauza nr. 33/06), a statuat că, în situaţia în care textul de lege criticat pentru neconstituţionalitate a fost modificat în esenţa sa, instanţa constituţională are obligaţia de a controla norma cu care a fost sesizată, indiferent dacă aceasta mai este sau nu în vigoare.

Pe de altă parte, Curtea Constituţională din Ungaria controlează constituţionalitatea normei juridice deduse analizei sale în forma în care aceasta era înainte de modificarea, abrogarea sau revocarea sa în cazul în care aceasta mai poate avea aplicabilitate în litigiul din faţa instanţei a quo. În acest sens, art. 44 alin. 1 din Regulile procedurale ale Curţii Constituţionale a Ungariei, aprobate prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 2/2009 (I.12), publicată în Monitorul Oficial al Curţii Constituţionale, an XVIII, nr. 1/ianuarie 2009, stabileşte că, "potrivit procedurii prevăzute de art. 38 din Legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, hotărârea acesteia poate constata neconstituţionalitatea unei norme care nu mai este în vigoare dacă în cazul concret aceasta încă se poate aplica".

5. Analizând conţinutul dispoziţiilor legale criticate, precum şi al prevederilor constituţionale incidente, Curtea reţine, cu privire la obiectul controlului de constituţionalitate a posteriori, că dispoziţiile art. 146 din Constituţie stabilesc competenţa materială a Curţii Constituţionale, ca garant al supremaţiei Legii fundamentale, enumerând în mod restrictiv atribuţiile jurisdicţiei constituţionale. Potrivit art. 146 din Constituţie, "Curtea Constituţională are următoarele atribuţii: [...]

În aplicarea prevederilor constituţionale, dispoziţiile cap. I "Dispoziţii generale" din Legea nr. 47/1992 consacră rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi de unică autoritate de jurisdicţie constituţională din România [art. 1 alin. (1) şi (2)]. În considerarea acestei calităţi, Curtea "asigură controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului" [art. 2 alin. (1)]. "Sunt neconstituţionale prevederile actelor prevăzute la alin. (1) care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei." [art. 2 alin. (2)]

Reglementând obiectul controlului de constituţionalitate, atât Constituţia, cât şi Legea nr. 47/1992 prevăd expres şi limitativ actele care pot fi supuse controlului Curţii Constituţionale.

Art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cuprins în cap. III "Competenţa Curţii Constituţionale", secţiunea a 2-a, subsecţiunea 5 "Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial", reglementează condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial. Astfel, obiect al excepţiei îl constituie o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă care:

- este în vigoare;

- are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia;

- nu a fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Prin urmare, critica vizează o condiţie de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, care, neîndeplinită fiind, sistează controlul de constituţionalitate, iar nu obiectul în sine al controlului - legea sau ordonanţa care guvernează raporturile juridice între părţi.

În ceea ce priveşte efectele deciziilor Curţii Constituţionale, Curtea reţine că, potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor". Efectele deciziilor pronunţate ca urmare a realizării controlului de constituţionalitate asupra legilor sau ordonanţelor Guvernului sunt stabilite de art. 147 alin. (1) din Constituţie, care prevede că "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".

În conformitate cu aceste prevederi constituţionale, dispoziţiile Legii nr. 47/1992 reglementează în art. 11 alin. (3): "Deciziile, hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor."

Subliniind caracterul deciziilor pronunţate în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, prevederile art. 31 din Legea nr. 47/1992 statuează la alin. (1): "Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie", iar la alin. (3) se preia norma constituţională cuprinsă în art. 147 alin. (1).

III. Cu privire la stabilirea competenţei Curţii Constituţionale în materia controlului constituţionalităţii actelor normative ieşite din vigoare, Curtea reţine următoarele:

1. Aşa cum s-a arătat în prealabil, Curtea a mai fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, în ceea ce priveşte sintagma "în vigoare", pe care a respins-o ca neîntemeiată. În motivarea soluţiei, a reţinut, în principal, că intervenţia sa în aprecierea constituţionalităţii unor norme juridice care şi-au încetat existenţa ar fi contrară rolului şi funcţiilor sale stabilite prin Constituţie, precum şi principiului neretroactivităţii legii, considerente în raport cu care nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 21 din Constituţie.

În practică, însă, starea de activitate a legii, ca o condiţie de acces la instanţa constituţională, s-a relevat a fi un impediment de multe ori insurmontabil, cu atât mai dificil de calificat ca rezonabil cu cât, potrivit legii, o asemenea cale de atac este deschisă oricărei persoane lezate în drepturile şi interesele sale legitime. Este motivul pentru care reglementarea în cauză a format obiectul mai multor excepţii de neconstituţionalitate, acestea constituindu-se - în opinia Curţii - într-un element de noutate, de natură să impună reexaminarea atât a soluţiei adoptate în precedent, cât şi a considerentelor pe care se întemeiază; pe cale de consecinţă, se impune reconsiderarea, în parte, a jurisprudenţei în materie, în sensul celor ce urmează.

Este de principiu că impunerea, prin lege, a unor exigenţe cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie îngrădiri ale accesului liber la justiţie, are o solidă şi indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.

Totodată, este incontestabil faptul că legiuitorul are competenţa de a adopta asemenea reglementări, în virtutea art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

Dezvoltarea normelor constituţionale ale art. 146 lit. d) în cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în sensul concretizării condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească o lege sau o ordonanţă pentru a putea fi supusă controlului de constituţionalitate pe calea excepţiei, chestiune prejudicială, ridicată în faţa instanţei judecătoreşti, este, în cvasitotalitate, justificată şi corespunde voinţei legiuitorului constituant.

Având dezlegarea constituţională să procedeze ca atare, legiuitorul este ţinut însă să o facă orientându-se după principiul "est modus în rebus". Altfel spus, acesta trebuie să fie preocupat ca exigenţele astfel instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu antreneze o restrângere excesivă a exerciţiului dreptului, de natură să pună sub semnul întrebării însăşi existenţa acestuia.

În sistemul român de control concret al constituţionalităţii legilor, declanşarea controlului a posteriori operează doar pe cale incidentală, prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, iar nu printr-o "actio popularis", pe baza sesizării directe de către orice persoană. Rezultă, aşadar, că se poate solicita controlul de constituţionalitate numai al acelor dispoziţii legale care, în cazuri concrete, sunt incidente pentru soluţionarea litigiilor aflate pe rolul instanţelor, legi sau ordonanţe în ansamblu ori doar anumite reglementări din cuprinsul acestora. Instituirea acestei proceduri de control al constituţionalităţii legii aplicabile în cauza dedusă judecăţii instanţei de fond, ca modalitate de acces la justiţie, implică în mod necesar asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală. Condiţia ca dispoziţia legală criticată pentru neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei este, evident, necesară, dar şi suficientă. Or, adăugarea la acestea a unei condiţii suplimentare - dispoziţia legală să fie şi formal în vigoare, a cărei neîndeplinire are semnificaţia drastică a unui veritabil fine de neprimire a cererii de sesizare a instanţei constituţionale cu respectiva excepţie de neconstituţionalitate, constituie o îngrădire a accesului liber la justiţia constituţională, contravenind astfel prevederilor art. 21 alin. (1), (2) şi (3) coroborate cu cele ale art. 146 lit. d) din Constituţie. Aceasta, cu atât mai mult cu cât scoaterea sau ieşirea formală din vigoare a unei norme juridice nu înseamnă neapărat şi în toate situaţiile inaplicabilitatea sa.

Conform principiului general, o normă juridică acţionează în timp din momentul intrării ei în vigoare şi până în momentul ieşirii sale din vigoare şi se bucură de prezumţia de constituţionalitate. Sunt şi excepţii de la acest principiu general, cum sunt retroactivitatea şi ultraactivarea legii penale şi contravenţionale mai favorabile sau ultraactivarea legii penale temporare. Chiar şi legea civilă poate ultraactiva în unele situaţii, potrivit principiului "tempus regit actum". Astfel, o lege posterioară nu poate atinge dreptul născut sub imperiul legii anterioare, aceasta urmând să guverneze dreptul respectiv, inclusiv soluţionarea litigiului legat de realizarea acelui drept, chiar şi ulterior ieşirii sale din vigoare. Legea nouă - normă de drept material, care abrogă expres legea anterioară, chiar dacă ar conţine dispoziţii asemănătoare cu cele abrogate, nu poate guverna raportul juridic existent între părţi, nefiind aplicabilă cauzei deduse judecăţii; controlul de constituţionalitate asupra acestor noi dispoziţii nu ar prezenta niciun fel de relevanţă asupra soluţionării litigiului, efectuarea unui asemenea control echivalând cu ridicarea din oficiu de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la alte texte decât cele criticate de autorul excepţiei, ceea ce este inadmisibil, fiind contrar dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie şi ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 (în acest sens este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 108 din 13 iunie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 8 septembrie 2000). Prin urmare, controlul de constituţionalitate vizează doar dispoziţiile aplicabile cauzei, chiar dacă acestea nu mai sunt în vigoare.

Argumentul reţinut de Curte, în jurisprudenţa sa, potrivit căruia aprecierea constituţionalităţii unor norme juridice care şi-au încetat existenţa ar fi contrară rolului şi funcţiilor sale stabilite prin Constituţie, precum şi principiului neretroactivităţii legii, se dovedeşte a nu avea suport în realitate. Prin aplicarea rigidă a condiţiei ca legea sau ordonanţa să fie "în vigoare" la data ridicării excepţiei, ca şi la data soluţionării acesteia de Curtea Constituţională, se înlătură de la controlul de constituţionalitate dispoziţiile legale determinante în soluţionarea cauzei. Astfel, Curtea constată că sintagma "în vigoare" poate fi înţeleasă în sensul că instanţa de contencios constituţional este abilitată să garanteze supremaţia Constituţiei numai în raport cu legile şi ordonanţele în vigoare, iar nu şi în raport cu legile şi ordonanţele care nu mai sunt în vigoare, chiar dacă în temeiul acestora s-au născut raporturi juridice care continuă să producă efecte şi ulterior. În asemenea situaţii, instanţa judecătorească are două posibilităţi: aplică dispoziţiile legale respective, chiar dacă acestea contravin în mod flagrant prevederilor constituţionale, sau refuză aplicarea lor pe motiv că sunt neconstituţionale. În prima ipoteză, interpretând că dispoziţia legală criticată prin excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie în vigoare la data judecării excepţiei de către Curte, înseamnă să se admită că o parte într-un proces judiciar pendinte îşi poate întemeia pretenţiile pe o dispoziţie legală vădit contrară Constituţiei, întrucât constituţionalitatea acestei dispoziţii nu mai poate fi examinată, legea criticată fiind între timp abrogată sau, în cazul legilor cu caracter temporar, încetându-şi aplicarea. Aceeaşi interpretare implică admiterea situaţiei ca un justiţiabil să îşi vadă iremediabil încălcate drepturile sale, printr-o dispoziţie legală contrară Legii fundamentale, cu justificarea că dispoziţia neconstituţională a avut caracter temporar sau a fost abrogată între timp, eventual în cursul procesului ori chiar după sesizarea Curţii Constituţionale, dar înainte ca aceasta să judece excepţia de neconstituţionalitate. Or, într-o atare ipoteză, încălcarea Constituţiei apare cu evidenţă.

În cea de-a doua ipoteză, instanţa judecătorească, refuzând aplicarea dispoziţiilor legale pe motiv că sunt neconstituţionale, se subrogă în atribuţiile Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 142 alin. (1) din Constituţie, "este garantul supremaţiei Constituţiei", iar potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, "este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România".

Pe de altă parte, potrivit art. 147 din Constituţie, efectul ex nunc al actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie nu instituie o limită a controlului de constituţionalitate sub aspectul activităţii în timp a legii. Astfel, folosirea sintagmei "dispoziţii din legile şi ordonanţele în vigoare" limitează incidenţa normei constituţionale la această unică ipoteză, prin referire la efectul suspensiv al deciziilor prin care se constată neconstituţionalitatea unor astfel de dispoziţii. Or, apare cu evidenţă faptul că numai dispoziţiile care sunt în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curţii Constituţionale prin care li se constată neconstituţionalitatea sunt susceptibile de a fi suspendate şi, ulterior, după 45 de zile, de a înceta să producă efecte juridice.

În ceea ce priveşte deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii care nu mai sunt în vigoare, Curtea constată că acestea nu produc efecte retroactive, ci exclusiv pentru viitor. Dispoziţiile neconstituţionale nu se vor mai aplica în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate şi nici în cauzele pendinte în faţa instanţelor judecătoreşti în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile. Aşa fiind, efectele deciziei de admitere se limitează exclusiv asupra aplicării în timp a dispoziţiei sancţionate, căreia i se refuză ultraactivitatea întemeiată pe principiul "tempus regit actum", iar nu şi asupra existenţei normei în dreptul pozitiv, care, în urma abrogării sau ajungerii la termen survenite anterior momentului în care se realizează controlul de constituţionalitate, a trecut în stare pasivă. Cu alte cuvinte, decizia Curţii prin care se admite excepţia de neconstituţionalitate este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor în toate situaţiile juridice în care norma care nu mai este în vigoare continuă să-şi producă efectele juridice neconstituţionale, în virtutea principiului "tempus regit actum".

Dintr-o atare perspectivă, Curtea constată că limitarea caracterului definitiv şi obligatoriu al deciziilor prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă doar la acele decizii care sancţionează texte de lege care sunt în vigoare, limitare instituită de dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, apare, de asemenea, ca fiind contrară Constituţiei.

2. În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în cadrul procedurilor desfăşurate în faţa curţilor constituţionale, prin Hotărârea din 23 iunie 1993, pronunţată în Cauza Ruiz-Mateos împotriva Spaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, deşi Curţii Constituţionale nu îi revine sarcina de a statua cu privire la fondul unei cauze, decizia acesteia poate să aibă consecinţe asupra obiectului litigiului. Curtea a apreciat că nu se poate exclude într-o manieră generală aplicabilitatea art. 6 din Convenţie la procedurile în faţa jurisdicţiilor constituţionale. Atunci când dreptul intern prevede existenţa unor asemenea jurisdicţii, la care accesul este deschis direct sau indirect justiţiabililor, procedurile care se desfăşoară în faţa lor trebuie să respecte principiile prevăzute de art. 6 din Convenţie, atunci când decizia Curţii Constituţionale poate influenţa fondul litigiului ce se dezbate în faţa instanţelor ordinare.

Prin urmare, art. 6 din Convenţie va fi aplicabil în cazul jurisdicţiilor constituţionale doar atunci când aceste jurisdicţii exercită controlul de constituţionalitate la sesizarea persoanelor, pentru apărarea drepturilor lor fundamentale, fie pe calea recursului direct, fie pe cale de excepţie.

Aşa fiind, Curtea Constituţională constată că prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale au incidenţă şi în materia contenciosului constituţional, garanţiile referitoare la dreptul la un proces echitabil fiind pe deplin aplicabile şi în faţa Curţii Constituţionale.

Cu privire la incidenţa acestor garanţii procesuale, Curtea Constituţională face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume la Hotărârea din 12 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Beles şi alţii împotriva Republicii Cehe. În această speţă, Curtea Constituţională a Republicii Cehe a respins recursul direct introdus de reclamanţi ca inadmisibil, întrucât nu au respectat condiţia de admisibilitate referitoare la epuizarea tuturor căilor de atac din dreptul intern. Ca urmare, reclamanţii au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, invocând încălcarea dreptului lor de acces la o instanţă - instanţa constituţională. Curtea Europeană a considerat că regulile de procedură pentru admisibilitatea recursului constituţional nu contribuie deloc la asigurarea bunei administrări a justiţiei, împiedicând justiţiabilii să utilizeze o cale de atac disponibilă.

În plus, Curtea a apreciat că "cerinţa referitoare la epuizarea tuturor căilor de atac fără a face distincţie între căile de atac ordinare şi extraordinare, pe de o parte, şi lipsa de previzibilitate în ceea ce priveşte admisibilitatea recursului pe de altă parte, aduc atingere însăşi substanţei dreptului la recurs, impunând reclamanţilor o sarcină disproporţionată care distruge echilibrul care trebuie să existe între preocuparea legitimă de a asigura respectarea formală a condiţiilor de a sesiza jurisdicţia constituţională şi dreptul de acces la această instanţă" [paragraful 68].

Curtea de la Strasbourg a constatat că "nu este vorba de o simplă problemă de interpretare a unor norme de drept substanţial, ci a unei cerinţe procedurale care a împiedicat examinarea pe fond a cererii reclamanţilor, aspect de natură a încălca dreptul la o protecţie efectivă prin asigurarea accesului la un tribunal. Astfel, Curtea a apreciat că decizia Curţii Constituţionale i-a privat pe reclamanţi de dreptul de acces la un tribunal, şi, pe cale de consecinţă, la un proces echitabil" [paragraful 69].

În virtutea acestor raţiuni, Curtea Constituţională constată că sintagma "în vigoare" - condiţie de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, deci o cerinţă procedurală care împiedică examinarea pe fond a cererii autorului excepţiei de neconstituţionalitate - cade sub incidenţa sferei de protecţie a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, limitând accesul la justiţia constituţională.

3. Pe de altă parte, în jurisprudenţa Curţii au existat cazuri în care aceasta a sancţionat pentru neconstituţionalitate dispoziţii legale care nu mai erau în vigoare (de exemplu, sesizările cu privire la actele normative din domeniul salarizării în învăţământ). Raţiunile care au determinat analiza pe fond a criticilor de neconstituţionalitate cu acele prilejuri rezidă în faptul că instanţa constituţională a constatat intervenţia unor evenimente legislative care s-au succedat frecvent, împrejurare ce ar fi condus la eludarea controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor modificate. Într-o atare situaţie, respingerea excepţiei ca fiind inadmisibilă ar fi pus părţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curţii, deci ale controlului pe care ele l-au declanşat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancţiune aplicabilă acestora.

Este indiscutabil faptul că societatea evoluează, iar noile realităţi politice, sociale, economice, culturale trebuie să fie normate, să se regăsească în conţinutul dreptului pozitiv. Dreptul este viu, astfel că, odată cu societatea, şi el trebuie să se adapteze modificărilor survenite. Astfel, legile sunt abrogate, ajung la termen, sunt modificate, completate, suspendate sau, pur şi simplu, cad în desuetudine, în funcţie de noile relaţii sociale, de cerinţe şi oportunităţi. Însă, toate aceste evenimente legislative şi soluţiile normative pe care ele le consacră trebuie să respecte principiile Legii fundamentale. Curtea Constituţională, o dată sesizată, are sarcina de a le controla, fără a condiţiona acest control de eliminarea, indiferent sub ce formă, din fondul activ al legislaţiei a actului criticat pentru neconstituţionalitate.

4. Distinct de argumentele reţinute, Curtea constată că, în acord cu jurisprudenţa sa (spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010), puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea reţine că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Constată că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, excepţie ridicată de B.N.P. "Lazăr Daniel" şi de Daniel Lazăr, personal, în Dosarul nr. 1.736/30/2008 al Tribunalului Timiş - Secţia comercială şi de contencios administrativ.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 iunie 2011.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Senia Costinescu

----------