DECIZIE nr. 872 din 25 iunie 2010

referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar

EMITENT

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, la data de 15 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 7.798 din 15 iunie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.532A/2010.

În susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate au fost aduse următoarele argumente:

Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar are, în realitate, ca obiect de reglementare o serie de restrângeri ale exerciţiului unor drepturi fundamentale, după cum urmează: o restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, determinată de restrângerea exerciţiului dreptului la salariu - prin diminuarea cuantumului salariilor cu 25%; o restrângere a exerciţiului dreptului la pensie, determinată de diminuarea cuantumului pensiilor cu 15%; o restrângere a exerciţiului dreptului la ajutor de şomaj, determinată de diminuarea cuantumului indemnizaţiei de şomaj cu 15%, precum şi o restrângere a exerciţiului dreptului la măsuri de asistenţă socială concretizată în neacordarea ajutoarelor sau a indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere sau trecere în rezervă şi în diminuarea cu 15% a cuantumului indemnizaţiilor acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului.

I. Prin Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 761 din 9 noiembrie 2009, invocându-se aceeaşi situaţie de criză economică, Guvernul a făcut apel la dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală pentru a restrânge exerciţiul dreptului la muncă. Tot astfel, în prezent, ignorând Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, se invocă acelaşi motiv - criza economică - cu scopul restrângerii pentru a doua oară în termen de 6 luni a exerciţiului unor drepturi prevăzute de Constituţie. Or, restrângerea sistematică a exerciţiului unor drepturi, care tinde să devină o regulă în conduita autorităţii publice care adoptă această măsură, se situează în afara cadrului constituţional pe care îl trasează chiar dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală.

Caracterul temporar pe care restrângerea exerciţiului unor drepturi fundamentale trebuie să îl îmbrace nu rezultă fără echivoc din dispoziţiile art. 17 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar. Astfel, în timp ce art. 17 alin. (1) prevede că restrângerea exerciţiului dreptului la muncă, la pensie, la ajutor de şomaj şi la măsuri de asistenţă socială se aplică până la 31 decembrie 2010, alin. 2 al articolului precitat stabileşte că "începând cu 1 ianuarie 2011 se vor aplica politici sociale şi de personal care să asigure încadrarea în nivelul cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicării măsurilor de reducere a acestora adoptate în cursul anului 2010, în condiţiile Legii-cadru nr. 330/2009, precum şi cu respectarea prevederilor bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul 2011".

Aşa fiind, dispoziţiile art. 17 alin. (2) nu numai că nu consfinţesc caracterul temporar al măsurii, ci permit ca restrângerea exerciţiului tuturor acestor drepturi să continue şi după data de 1 ianuarie 2011, transformându-se dintr-o restrângere cu caracter temporar într-o restrângere cu caracter permanent, care îşi pierde legitimitatea constituţională.

În acest context, formularea echivocă a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) încalcă cerinţa previzibilităţii şi accesibilităţii legii şi nu permite destinatarilor acestor dispoziţii să cunoască modul în care vor beneficia, după data de 1 ianuarie 2011, de drepturi fundamentale precum dreptul la muncă, dreptul la pensie, dreptul la ajutor de şomaj şi dreptul la măsuri de asistenţă socială.

Dispoziţiile legii criticate se situează sub auspiciile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dreptul la salariu, dar mai ales drepturile care decurg din contribuţiile în cadrul regimurilor de securitate socială, cum este dreptul la pensie, constituind drepturi patrimoniale, care intră sub protecţia acestui text. Recunoscând marja de apreciere a statelor în materia legislaţiei sociale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat obligaţia autorităţilor publice de a menţine un just echilibru între interesul general şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, echilibru care nu este menţinut atunci când, prin diminuarea drepturilor patrimoniale, cetăţenii trebuie să suporte o sarcină excesivă şi disproporţionată. Într-o astfel de situaţie, există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale determinată de încălcarea caracterului rezonabil şi proporţional al diminuării drepturilor patrimoniale (Cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Cauza Moskal c. Poloniei).

Or, diminuarea drepturilor patrimoniale prevăzută de Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar impune o sarcină excesivă şi disproporţionată, fără a menţine un just echilibru între interesul general şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale persoanei.

II. În accepţiunea art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală, referitoare la înfăptuirea justiţiei, independenţa financiară a judecătorului reprezintă o componentă de esenţă a independenţei puterii judecătoreşti.

Remuneraţia judecătorilor reprezintă o compensaţie a absenţei unor drepturi fundamentale, cum sunt drepturile exclusiv politice, drepturile social-economice, precum şi a existenţei incompatibilităţilor stabilite la nivel constituţional cărora magistraţii li se supun pe parcursul întregii cariere profesionale. Totodată, stabilirea remuneraţiei judecătorilor ţine seama de responsabilităţile şi riscurile profesiei de judecător, care privesc întreaga durată a carierei judecătorului. Regimul strict al absenţei unor drepturi, incompatibilităţi şi interdicţii stabilit prin Legea fundamentală şi dezvoltat prin legea specială, precum şi responsabilităţile şi riscurile profesiei de judecător justifică acordarea unei salarizări corespunzătoare, în acord cu reglementările internaţionale.

În contradicţie cu art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală, actul normativ privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar impune o diminuare a salariilor judecătorilor, ce este de natură a afecta însăşi independenţa judecătorilor şi a puterii judecătoreşti în ansamblu.

De asemenea, sunt invocate Decizia Curţii Constituţionale nr. 20/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Carta europeană cu privire la statutul judecătorului (Consiliul Europei, Strasbourg, 8-10 iulie 1998), Carta universală a judecătorului (Consiliul Central al Asociaţiei Internaţionale a Judecătorilor, 17 noiembrie 1999), rezoluţiile Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr. 40/146 din 13 decembrie 1985, art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Ulterior sesizării, cu Adresa nr. 106 din 18 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a transmis Curţii Constituţionale o "dezvoltare argumentativă", ce a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 8.067 din 18 iunie 2010.

Aceasta se referă la următoarele aspecte:

Întrucât invocarea art. 53 din Legea fundamentală vizează apărarea securităţii naţionale, în mod obligatoriu sunt incidente în cauză dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, cu modificările şi completările ulterioare, securitatea naţională fiind prevăzută la art. 3 lit. a) ca o situaţie care reclamă intervenţia stării de urgenţă. Plasarea măsurilor de austeritate sub auspiciile securităţii naţionale obligă la respectarea procedurii instituirii şi încetării stării de urgenţă astfel cum este ea reglementată în ordonanţa precitată. În aceste condiţii, Guvernul nu se putea substitui atribuţiilor Preşedintelui României şi Parlamentului pentru a lua măsuri de austeritate implicând securitatea naţională decât prin încălcarea art. 53 şi 93 din Constituţie. Prin urmare, măsurile de austeritate luate de Guvern, motivate de raţiuni ce ţin de securitatea naţională, contravin flagrant Constituţiei şi legilor speciale, impunând, în consecinţă, constatarea neconstituţionalităţii lor.

La data de 21 iunie 2010 au fost înregistrate la Curtea Constituţională, sub nr. 8.109 şi nr. 8.111, cererile de "intervenţie în interes propriu" depuse de Iuliu Regnard Popescu şi Alexandru Petculescu, prin care aceştia solicită constatarea neconstituţionalităţii Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, considerând că aceasta este abuzivă, iar fundamentarea ei nu poate fi făcută decât cu încălcarea flagrantă a art. 15 alin. (2), art. 11, 20, 44 şi 47 din Constituţie, art. 14, 15 şi 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, art. 1, 5 şi 969 din Codul civil.

Cu Adresa nr. 108 din 22 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis Curţii Constituţionale un punct de vedere al Avocatului Poporului referitor la Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, solicitat de către Asociaţia "Themis-Casatia".

În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra sesizării de neconstituţionalitate.

Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. I 2.031 din data de 22 iunie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiată, dispoziţiile Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar contravenind prevederilor art. 41, art. 47 alin. (2), art. 53 şi art. 124 alin. (3) din Constituţie, precum şi art. 20 din Legea fundamentală cu referire la art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Apărarea securităţii naţionale - ca o raţiune de restrângere a unor drepturi fundamentale - nu poate fi invocată în acest caz, deoarece în considerarea acesteia a fost adoptată şi Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional. Consideră că invocarea apărării securităţii naţionale ca o raţiune ce ar legitima o nouă restrângere a exerciţiului unor drepturi fundamentale reprezintă o gravă încălcare a prevederilor art. 53 alin. (1) din Legea fundamentală.

Măsura restrângerii exerciţiului unor drepturi nu este instituită în scopul salvgardării altor drepturi, legea în cauză cuprinzând exclusiv dispoziţii de diminuare ori de desfiinţare a unor drepturi, fără a se preciza în concret cele ce ar fi apărate în consecinţă.

Caracterul temporar al restrângerii exerciţiului dreptului la muncă, dreptului la pensie, la ajutor de şomaj şi la măsuri de asistenţă socială nu rezultă fără echivoc din dispoziţiile Legii criticate. Astfel, prevederile art. 17 alin. (2) stabilesc că "începând cu 1 ianuarie 2011 se vor aplica politici sociale şi de personal care să asigure încadrarea în nivelul cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicării măsurilor de reducere a acestora adoptate în cursul anului 2010, în condiţiile Legii-cadru nr. 330/2009, precum şi cu respectarea prevederilor bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul 2011".

Sub aspectul dispoziţiilor prevăzute de art. 53 din Constituţie, se consideră că măsurile propuse prin legea dedusă controlului de constituţionalitate nu sunt proporţionale cu situaţia ce determină restrângerea exerciţiului unor drepturi şi totodată aduc atingere dreptului la pensie, astfel cum este acesta reglementat prin art. 47 alin. (2) din Legea fundamentală.

De asemenea, legea criticată încalcă şi dispoziţiile art. 124 alin. (3) din Constituţie, care statuează că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, întrucât în accepţiunea textului citat independenţa financiară a judecătorului reprezintă o componentă esenţială a independenţei puterii judecătoreşti. Remuneraţia judecătorilor reprezintă o compensaţie a absenţei unor drepturi fundamentale, precum şi a incompatibilităţilor cărora aceştia li se supun pe parcursul întregii cariere profesionale. Regimul strict al absenţei unor drepturi, incompatibilităţi şi interdicţii stabilite prin legea fundamentală, precum şi responsabilităţile şi riscurile deosebite ale profesiei de judecător justifică acordarea unei salarizări corespunzătoare, în acord cu reglementările internaţionale. Din această perspectivă, diminuarea salariilor judecătorilor prin Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar apare ca o încălcare a dispoziţiilor art. 124 alin. (3) din Constituţie.

Guvernul a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere, înregistrat la Curtea Constituţională sub nr. 8.265 din 23 iunie 2010, din care rezultă că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În argumentarea punctului său de vedere, Guvernul recunoaşte caracterul de drept fundamental al dreptului la muncă (inclusiv componenta sa, dreptul la salariu), la pensie ori la şomaj, însă aceste drepturi nu sunt absolute, exerciţiul acestora putând fi restrâns în condiţiile art. 53 din Constituţie. Se apreciază că, în privinţa restrângerii drepturilor fundamentale, art. 53 din Constituţie impune o mai mare rigoare decât prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi. În consecinţă, în situaţia în care condiţiile din Constituţia României sunt mai stricte în privinţa restrângerii drepturilor fundamentale, acestea urmează să fie aplicate cu prioritate raportat la prevederile Convenţiei menţionate. De asemenea, se susţine că, în mod implicit, şi prevederile Convenţiei sunt respectate prin restrângerile de drepturi operate.

Se susţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, autorităţile naţionale dispun de o anumită putere discreţionară în a aprecia noţiunea de interes general al comunităţii, în acest sens fiind citată Cauza Beyeler împotriva Italiei, 2000. Privarea de un bun, prevăzută la art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curţii Europene a Drepturilor Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit. De asemenea, se arată că restrângerea dreptului de proprietate este contrară Convenţiei numai dacă este discriminatorie şi insuficient motivată.

Or, în cauza de faţă se observă că restrângerea exerciţiului drepturilor menţionate este prevăzută de lege, este luată pe o perioadă determinată (până la data de 31 decembrie 2010) şi este justificată de salvarea securităţii naţionale. Cu privire la noţiunea de securitate naţională, se arată că acesta este un concept constituţional şi este definit prin art. 1 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, iar potrivit acestei definiţii un element esenţial al securităţii/siguranţei naţionale îl constituie starea de echilibru şi de stabilitate economică.

Posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi prevăzută de art. 53 din Constituţie este o prerogativă constituţională distinctă de instituirea unor măsuri excepţionale (starea de urgenţă sau de asediu) reglementate de prevederile art. 93 din Constituţie. Astfel, restrângerea exerciţiului unor drepturi nu implică aplicarea de principiu a dispoziţiilor art. 93 din Constituţie, în timp ce, în urma aplicării acestui din urmă text constituţional, pot fi dispuse măsuri de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau libertăţi.

Se arată că dispoziţiile legale criticate vizează restrângerea exerciţiului dreptului, şi nu a substanţei dreptului (la muncă, la pensie sau la şomaj), din moment ce acesta continuă să fie recunoscut şi respectat în deplinătatea sa. Totodată, se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, legea nu garantează un anumit cuantum al dreptului patrimonial, ci doar plata acestuia ca drept câştigat.

Măsurile de restrângere luate sunt nediscriminatorii, reducerile salariale aplicându-se tuturor salariaţilor din instituţiile şi autorităţile publice, indiferent de regimul de finanţare, iar reducerea pensiilor se aplică tuturor pensionarilor, indiferent de natura pensiei, urmând ca nivelul de trai al pensionarilor să fie păstrat prin menţinerea nivelului pensiei minime garantate. Măsurile propuse sunt obiective, rezonabile şi proporţionale cu amploarea şi impactul consecinţelor crizei economice cu care se confruntă România. Totodată, se arată că, în absenţa acestor măsuri, statul ar urma să fie lipsit de sursele de finanţare necesare supravieţuirii sale ca stat de drept şi democratic.

În fine, se susţine că măsurile preconizate sunt absolut necesare într-o societate democratică, ţinând cont că, prin aplicarea acestora, se realizează economii la bugetul de stat în valoare de 7.814,9 milioane lei. În sensul celor menţionate, Guvernul invocă şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009.

Totodată, Guvernul a mai comunicat, prin Adresa înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 8.260 din 23 iunie 2010, un tabel referitor la impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung (pe 5 ani).

Preşedintele Camerei Deputaţilor nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, cererile de intervenţie formulate şi celelalte documente depuse la dosar, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.

Obiecţia de neconstituţionalitate se referă la dispoziţiile Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care, în esenţă, prevăd următoarele:

I. Diminuarea cu 25% a următoarelor cheltuieli bugetare:

1. cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare - dar fără a coborî sub plafonul minim de 600 RON -, precum şi al altor drepturi de natură salarială din sectorul bugetar;

2. valoarea drepturilor/cheltuielilor cu asistenţa medicală, medicamentele şi protezele;

3. suma forfetară destinată plăţii drepturilor băneşti ale persoanelor angajate la birourile parlamentare ale deputaţilor şi senatorilor;

4. măsurile prevăzute la pct. 1-3 se aplică şi personalului Băncii Naţionale a României, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private şi Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor;

5. cuantumul sprijinului statului pentru personalul clerical;

6. indemnizaţiile lunare prevăzute la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 45/2009;

7. cuantumul indemnizaţiilor acordate membrilor Academiei Române, membrilor Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, membrilor Academiei de Ştiinţe Medicale din România şi membrilor Academiei de Ştiinţe Tehnice din România.

II. Diminuarea cu 15% a următoarelor cheltuieli bugetare:

1. indemnizaţia de şomaj, prestaţiile sociale din partea statului ce vizează plata unor sume pentru încurajarea şomerilor de a se angaja;

2. pensiile, precum şi indemnizaţia de însoţitor pentru pensionarii de invaliditate gradul I;

3. obligaţiile statului rezultate din contractele colective de muncă ca urmare a disponibilizărilor prin concedieri colective;

4. indemnizaţia pentru creşterea copilului, fără a scădea însă sub pragul de 600 RON;

5. cuantumul indemnizaţiilor acordate urmaşilor membrilor Academiei Române, membrilor Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România;

6. ajutorul lunar acordat soţului supravieţuitor;

7. indemnizaţia de merit prevăzută de Legea nr. 118/2002;

8. indemnizaţiile prevăzute de Legea nr. 341/2004.

III. Fixarea cuantumului pensiei sociale minime la 350 RON

IV. Eliminarea ajutoarelor sau a indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere sau la trecerea în rezervă

V. Biletele de odihnă pentru anul 2010 nu se vor mai contracta de către Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale.

VI. Se abrogă, prin art. 16 din lege, o serie de prevederi legale care vizează cheltuieli bugetare de personal, dar şi alte prestaţii sociale din partea statului.

VII. Potrivit art. 17 alin. (1) din lege, măsurile de diminuare a cheltuielilor se aplică până la 31 decembrie 2010. De asemenea, alin. (2) al aceluiaşi text legal prevede că:

"(2) Începând cu data de 1 ianuarie 2011 se vor aplica politici sociale şi de personal care să asigure încadrarea în nivelul cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicării măsurilor de reducere a acestora adoptate în cursul anului 2010, în condiţiile Legii-cadru nr. 330/2009, precum şi cu respectarea prevederilor legii bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul 2011."

Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cele ale art. 41 referitoare la munca şi protecţia socială a muncii, art. 47 alin. (2) referitoare la dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege, la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 124 alin. (3) referitor la independenţa justiţiei, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului cu referire la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

I. Cererile de intervenţie în nume propriu formulate de domnii Iuliu Popescu Regnard şi Alexandru Petculescu sunt inadmisibile, întrucât instituţia intervenţiei prevăzută de art. 49 şi următoarele din Codul de procedură civilă nu este compatibilă cu procedura de judecată din faţa Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009). Potrivit art. 14 din Legea nr. 47/1992, numai Curtea Constituţională se poate pronunţa asupra compatibilităţii regulilor din procedura civilă cu procedura din faţa sa; or, în procedura prevăzută de art. 146 lit. a) din Constituţie o atare intervenţie este inadmisibilă, fiind contrară regulilor procedurale stabilite prin Legea nr. 47/1992.

II. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate ce vizează neconstituţionalitatea diminuării cuantumului salariului personalului bugetar, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată pentru argumentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Cu referire la critica de neconstituţionalitate care vizează pretinsa încălcare a art. 41 din Constituţie, instanţa de contencios constituţional reţine că, în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, a stabilit expressis verbis că dreptul la muncă este un drept complex care include şi dreptul la salariu.

Astfel, salariul este o componentă a dreptului la muncă şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat şi angajator se concretizează în obligaţii de ambele părţi, iar una dintre obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată.

Întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncă, se constată că diminuarea să se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie.

Pentru ca restrângerea menţionată să poată fi justificată trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, şi anume:

- să fie prevăzută prin lege;

- să se impună restrângerea sa;

- restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav;

- să fie necesară într-o societate democratică;

- să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o;

- să fie aplicată în mod nediscriminatoriu;

- să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Astfel, Curtea reţine că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă, este prevăzută prin legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare.

De asemenea, soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din legea criticată a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului. Este evident că securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de "securitate naţională" din textul art. 53, ci şi alte aspecte din viaţa statului - precum cele economice, financiare, sociale - care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului.

În acest sens, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a statuat că situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.

De asemenea, prin deciziile nr. 188 şi nr. 190 din 2 martie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, respectiv nr. 224 din 9 aprilie 2010, şi Decizia nr. 712 din 25 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22 iunie 2010, deciziile nr. 711 şi nr. 713 din 25 mai 2010, Decizia nr. 823 din 22 iunie 2010, nepublicate încă, Curtea a analizat constituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, care suspenda executarea unor hotărâri judecătoreşti şi eşalona plata sumelor de bani rezultate din acestea, pornind tocmai de la premisa situaţiei de criză economică avută în vedere prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009.

În consecinţă, Curtea va trebui să stabilească dacă se menţine în continuare existenţa unei ameninţări la adresa stabilităţii economice a ţării, deci, implicit, la adresa securităţii naţionale.

Astfel, Curtea constată că în expunerea de motive a legii criticate se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, "activitatea economică a României rămâne slabă şi, contrar aşteptărilor iniţiale, cel mai probabil, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010. [...] Până la sfârşitul anului 2010, se aşteaptă ca inflaţia să scadă în continuare la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe şi implementării unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a cererii interne a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% iniţial".

Se mai arată că "din misiunea de evaluare efectuată de serviciile Comisiei împreună cu experţii FMI şi ai Băncii Mondiale în perioada 26 aprilie-10 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce priveşte condiţiile specifice ataşate tranşei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro în cadrul programului de asistenţă financiară, a rezultat faptul că, în condiţiile politicilor curente, ţinta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinită, din cauza unor deteriorări ale condiţiilor economice, a unor dificultăţi în colectarea veniturilor şi derapajelor pe partea de cheltuieli.

Guvernul României şi-a asumat angajamentul de a lua măsuri compensatorii suplimentare ce trebuie adoptate şi implementate înainte de eliberarea de către Comisie a celei de-a treia tranşe din împrumutul UE. [...] De asemenea, se precizează faptul că, în cazul în care aceste acţiuni nu sunt implementate până în iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea anticipată, vor fi implementate acţiuni suplimentare de majorare a veniturilor la buget, inclusiv măsuri de majorare a cotelor de impunere, pentru a se elimina orice diferenţă bugetară anticipată".

În consecinţă, Curtea constată că această ameninţare la adresa stabilităţii economice continuă să se menţină, astfel încât Guvernul este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia. Una dintre aceste măsuri este reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/indemnizaţiilor/soldelor cu 25%.

De asemenea, Curtea observă că autorii obiecţiei pornesc de la o ipoteză greşită, şi anume că pentru aplicarea restrângerii menţionate ar fi trebuit declarată starea de urgenţă, asediu sau necesitate, instituţii prevăzute la art. 93 din Constituţie. Or, chiar dacă instituirea stării de urgenţă sau de asediu poate avea drept consecinţă restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, sfera de aplicare a art. 53 nu se circumscrie numai situaţiilor prevăzute de art. 93 din Constituţie.

În consecinţă, Curtea constată că, în situaţia de speţă, art. 53 teza referitoare la securitatea naţională este aplicabil şi, în acelaşi timp, se constituie într-un temei pentru justificarea măsurilor preconizate.

Curtea reţine că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.

Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, Curtea constată că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Curtea constată totodată că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi mod.

Curtea reţine că legea criticată nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la art. 53 din Constituţie, analizate anterior, sunt respectate. Curtea observă, de asemenea, că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat. Astfel, este evident că restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.

În acest sens, Curtea constată că măsura criticată are o durată limitată în timp, şi anume până la data de 31 decembrie 2010. Cu privire la invocarea faptului că art. 17 alin. (2) din lege acordă o posibilitate nelimitată Guvernului sau Parlamentului de a aplica, după data de 31 decembrie 2010, diminuarea cu 25% a salariilor, Curtea constată că această critică nu este reală, întrucât astfel cum rezultă din textul de lege menţionat, începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare. Astfel, în urma aplicării măsurilor criticate se va menţine în plată acelaşi cuantum al salariilor/indemnizaţiilor şi al soldelor ca cel de dinaintea reducerilor operate prin legea criticată. Este o obligaţie de rezultat pe care şi-o impune legiuitorul pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor este de esenţa textului art. 53 din Constituţie.

Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea constată că măsura de diminuare a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei cu 25% constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituţie.

III. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia diminuarea cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei cu 25% contravine principiului independenţei judecătorului, Curtea constată că aceasta nu poate fi reţinută.

Astfel, Curtea observă că principiul independenţei judecătorului prezintă două aspecte, şi anume independenţa funcţională şi independenţa personală.

Independenţa funcţională presupune, pe de-o parte, ca organele care judecă să nu aparţină executivului sau legislativului, iar pe de altă parte, ca instanţele judecătoreşti să fie independente, să nu fie supuse ingerinţelor din partea puterii legislative, puterii executive sau justiţiabililor.

Independenţa personală vizează statutul care trebuie să i se asigure prin lege judecătorului. În principal, criteriile de apreciere a independenţei personale sunt: modul de recrutare a judecătorilor; durata numirii; inamovibilitatea; colegialitatea; fixarea salariului judecătorilor prin lege; libertatea de expresie a judecătorilor şi a dreptului de a forma organizaţii profesionale, menite să apere interesele lor profesionale; incompatibilităţile; interdicţiile; pregătirea continuă; motivarea hotărârilor; răspunderea judecătorilor.

Aşa fiind, principiul independenţei instanţelor judecătoreşti nu poate fi legat doar de cuantumul remuneraţiei judecătorilor stabilit prin legislaţie. Este necesară o evaluare complexă şi sistemică în ceea ce priveşte conformitatea cu acest principiu.

Curtea reţine că există mai mulţi factori care concură în acelaşi timp şi în proporţii diferite la realizarea independenţei justiţiei şi a magistraţilor şi niciunul dintre aceştia nu trebuie nici nesocotit, nici absolutizat.

Remunerarea judecătorilor nu este singurul factor care asigură independenţă sistemului judiciar şi micşorarea acesteia, cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 53 din Constituţie, pe o perioadă de timp determinată, nu creează o ameninţare la adresa independenţei sistemului judiciar. În plus, scăderea salariilor a fost introdusă cu privire la toate categoriile de personal bugetar.

De asemenea, Curtea constată că independenţa judecătorilor reprezintă o garanţie oferită cetăţenilor, astfel judecătorul trebuie să îşi desfăşoare activitatea zilnică bazându-se pe responsabilitatea etică a funcţiei importante pe care o deţine.

O absolutizare a drepturilor unei anumite categorii socioprofesionale trebuie privită şi în contextul principiului egalităţii, şi anume intangibilitatea sau creşterea beneficiilor acordate unui grup înseamnă în mod automat agravarea stării materiale a unui alt grup de persoane.

De asemenea, puterea judecătorească trebuie să se integreze în societate, iar nevoile sale trebuie să fie aprobate şi respectate de către societate. Puterea judecătorească însăşi, precum şi puterile executivă şi legislativă au un rol important în a asigura acest lucru. În condiţiile crizei economice, solidaritatea socială presupune că fiecare cetăţean îşi asumă o responsabilitate proporţională pentru eliminarea consecinţelor crizei şi că judecătorii acţionează în solidaritate cu locuitorii unei ţări. Astfel, dispoziţiile contestate sunt în conformitate cu principiul solidarităţii şi nu încalcă principiul independenţei judecătorilor.

Aşa fiind, Curtea constată că măsurile prevăzute de legea criticată nu au avut în vedere ştirbirea independenţei judecătorilor.

IV. Cu referire la critica de neconstituţionalitate privind reducerea cuantumului pensiilor, Curtea constată că aceasta este întemeiată pentru următoarele motive:

Pensia este o formă de prestaţie de asigurări sociale plătită lunar [art. 7 alin. (2) şi art. 90 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000] în baza legii, inerentă şi indisolubil legată de calitatea de pensionar, obţinută în baza unei decizii de pensionare, cu respectarea tuturor prevederilor legale impuse de legiuitor. Potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 19/2000, dreptul la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită, în condiţiile legii menţionate, prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale. Acesta se organizează şi funcţionează, printre altele, şi pe principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite [art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000]. Aceasta înseamnă că pensia, ca prestaţie din partea sistemului public de pensii, intră sub incidenţa principiului contributivităţii.

Art. 9 alin. (1) teza întâi din legea criticată reglementează diminuarea cu 15% a cuantumului brut al pensiilor cuvenite sau aflate în plată, de asemenea, art. 9 alin. (2) teza întâi din aceeaşi lege prevede că valoarea punctului de pensie utilizat pentru determinarea cuantumului brut al pensiilor ce vor fi stabilite sau acordate începând cu data intrării în vigoare a legii este de 622,9 lei. În consecinţă, în mod evident, prevederile anterior menţionate vizează pensiile contributive cuvenite sau aflate în plată şi cele ce vor fi stabilite sau acordate.

În Cauza Stec şi alţii împotriva Regatului Unit, 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie nu vizează un drept de a dobândi proprietatea în sistemul regimului de securitate socială. Este la libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau de a alege tipul sau cuantumul beneficiilor pe care le acordă în oricare dintre aceste regimuri. Singura condiţie impusă statului este aceea de a respecta art. 14 din Convenţie privind nediscriminarea. Dacă, în schimb, statul a adoptat o legislaţie care reglementează drepturi provenite din sistemul de asigurări sociale - indiferent dacă acestea rezultă sau nu din plata unor contribuţii -, acea legislaţie trebuie să fie considerată ca generând un interes patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie. Cu alte cuvinte, Curtea a abandonat distincţia dintre beneficiile de natură contributivă şi cele necontributive sub aspectul incidenţei art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie.

Distinct de exigenţele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Constituţia României prevede, în mod expres, la art. 47 alin. (2), dreptul la pensie ca drept fundamental. Textul constituţional nu califică dreptul la pensie doar din perspectiva unui interes patrimonial al persoanei, ci, consacrând în mod expres dreptul la pensie ca un drept fundamental, impune statului obligaţii constituţionale suplimentare, astfel încât să se asigure un nivel de ocrotire al acestui drept superior celui prevăzut de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale. În aceste condiţii devine aplicabil art. 60 din Convenţie, potrivit căruia "nicio dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această parte contractantă este parte".

Curtea constată că dreptul la pensie este un drept preconstituit încă din perioada activă a vieţii individului, acesta fiind obligat prin lege să contribuie la bugetul asigurărilor sociale de stat procentual raportat la nivelul venitului realizat. Corelativ, se naşte obligaţia statului ca în perioada pasivă a vieţii individului să îi plătească o pensie al cărei cuantum să fie guvernat de principiul contributivităţii, cele două obligaţii fiind intrinsec şi indisolubil legate. Scopul pensiei este acela de a compensa în perioada pasivă a vieţii persoanei asigurate contribuţiile vărsate de către aceasta la bugetul asigurărilor sociale de stat în temeiul principiului contributivităţii şi de a asigura mijloacele de subzistenţă a celor ce au dobândit acest drept în condiţiile legii (perioadă contributivă, vârstă de pensionare etc.). Astfel, statul are obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile necesare realizării acestei finalităţi şi de a se abţine de la orice comportament de natură a limita dreptul la asigurări sociale.

Deşi sumele plătite cu titlu de contribuţie la asigurările sociale nu reprezintă un depozit la termen şi, prin urmare, nu pot da naştere vreunui drept de creanţă asupra statului sau asupra fondurilor de asigurări sociale (Decizia Curţii Constituţionale nr. 861 din 28 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 22 ianuarie 2007), acestea îndreptăţesc persoana care a realizat venituri şi care a plătit contribuţia sa la bugetul asigurărilor sociale de stat să beneficieze de o pensie care să reflecte nivelul veniturilor realizate în perioada activă a vieţii.

Cuantumul pensiei, stabilit potrivit principiului contributivităţii, se constituie într-un drept câştigat, astfel încât diminuarea acesteia nu poate fi acceptată nici măcar cu caracter temporar. Prin sumele plătite sub forma contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale, persoana în cauză practic şi-a câştigat dreptul de a primi o pensie în cuantumul rezultat prin aplicarea principiului contributivităţii; astfel, contributivitatea ca principiu este de esenţa dreptului la pensie, iar derogările, chiar şi temporare, referitoare la obligaţia statului de a plăti cuantumul pensiei, rezultat în urma aplicării acestui principiu, afectează substanţa dreptului la pensie.

Aceasta nu înseamnă că legea nu poate în viitor să reaşeze sistemul de calcul al pensiilor, bazându-se, însă, tot pe principiul contributivităţii, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la negarea evoluţiei în reglementarea juridică a acestui domeniu. De aceea, dacă prin reaşezarea sistemului de calcul al pensiei în sensul arătat mai sus rezultă un cuantum mai mic al acesteia, statul este obligat să adopte reglementări similare art. 180 alin. (7) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000, şi anume să menţină în plată cuantumul pensiei stabilit potrivit reglementărilor anterior în vigoare dacă acesta este mai avantajos. Aceasta este o măsură de protecţie a persoanelor care beneficiază de pensie în sensul art. 47 alin. (2) din Constituţie, constituind, de asemenea, o speranţă legitimă a asiguratului, întemeiată pe prevederile legale în vigoare cu privire la obţinerea şi încasarea unui anumit cuantum al pensiei.

De asemenea, Curtea constată şi anumite insuficienţe de redactare a textului art. 9 din lege. Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) din legea criticată, are loc o diminuare cu 15% a cuantumului pensiilor cuvenite sau aflate în plată, ceea ce coroborat cu art. 17 alin. (1) din lege duce la concluzia că o atare diminuare este temporară - până la 31 decembrie 2010. Însă, cu privire la pensiile ce vor fi stabilite sau acordate, a fost diminuată chiar valoarea punctului de pensie, astfel încât coroborarea acestui text legal cu art. 17 alin. (1) din lege nu mai apare ca fiind una clară, ceea ce înseamnă că pentru aceste pensii legiuitorul va trebui să adopte ulterior o lege pentru a le aduce după 1 ianuarie 2011 la nivelul pensiilor care erau în plată la momentul intrării în vigoare a legii criticate. Altfel, s-ar crea o diferenţă de tratament nepermisă între pensiile aflate în plată şi cele ce vor fi stabilite sau acordate. Mai mult, proporţional, valoarea punctului de pensie în ipoteza art. 9 alin. (1) din lege ar fi mai mică decât cea reglementată de art. 9 alin. (2) din aceeaşi lege, ceea ce este, de asemenea, inadmisibil.

Totodată, Curtea constată că dificultăţile bugetului asigurărilor sociale de stat nu pot fi opuse dreptului la pensie în sensul diminuării, chiar şi temporare, a cuantumului pensiei, dreptul constituţional la pensie neputând fi afectat de proasta gestionare a bugetului respectiv de către stat.

De asemenea, Curtea observă şi unele considerente de principiu referitoare la dreptul la pensie în jurisprudenţa altor curţi constituţionale. Astfel, Curtea Constituţională a Ungariei, prin Decizia nr. 455/B/1995, a stabilit că pensia calculată după regulile sistemului de asigurări sociale nu poate fi afectată, iar prin Decizia nr. 277/B/1997 a statuat că modificarea unilaterală a cuantumului pensiilor este neconstituţională, cu referire directă la imposibilitatea legiuitorului de a scădea pensiile mari pentru a creşte pensiile mici. Totodată, prin Decizia nr. 39/1999 (XII.21), aceeaşi instanţă constituţională a statuat că pensia (contributivă) este un drept câştigat şi cumpărat într-o atât de mare măsură încât modificarea cuantumului său nominal este neconstituţională. De altfel, considerente similare se regăsesc şi în Decizia Curţii Constituţionale din Letonia nr. 2009-43-01 din 21 decembrie 2009.

În consecinţă, având în vedere gradul ridicat de protecţie oferit prin Constituţie acestui drept, pentru motivele sus arătate, reducerea cuantumului pensiei contributive, indiferent de procent şi indiferent de perioadă, nu poate fi realizată. Rezultă că art. 53 din Constituţie nu poate fi invocat ca temei pentru restrângerea exerciţiului dreptului la pensie.

Totodată, Curtea constată că, potrivit art. 54 lit. a) din Legea nr. 19/2000, invaliditatea de gradul I este caracterizată "prin pierderea totală a capacităţii de muncă, a capacităţii de autoservire, de autoconducţie sau de orientare spaţială, invalidul necesitând îngrijire sau supraveghere permanentă din partea altei persoane". În consecinţă, diminuarea cu 15% a indemnizaţiilor de însoţitor pentru pensionarii de invaliditate gradul I, precum şi stabilirea unei valori a punctului de pensie inferioară celei existente, necesară la calculul cuantumului brut al indemnizaţiei de însoţitor, contravin art. 47 alin. (1) din Constituţie, statul neîndeplinindu-şi obligaţia de a lua măsuri adecvate de protecţie socială.

V. Curtea constată că prestaţiile sociale care au fost eliminate de textul art. 16 din legea criticată nu sunt prevăzute la nivel constituţional, astfel încât legiuitorul este liber să aprecieze asupra acordării sau neacordării acestora, în funcţie de posibilităţile bugetare ale statului. În consecinţă, eliminarea acestor prestaţii sociale nu contravine prevederilor constituţionale invocate.

VI. Cu privire la prestaţiile sociale ale căror cuantum a fost diminuat, Curtea constată următoarele:

- cuantumul prestaţiilor sociale prevăzute expres de textul constituţional al art. 47 (de exemplu, ajutorul de şomaj) poate fi diminuat cu respectarea condiţiilor impuse de art. 53 din Constituţie, cele constatate de către Curte la analiza constituţionalităţii restrângerii exerciţiului dreptului la muncă fiind mutatis mutandis aplicabile şi în acest caz;

- cuantumul prestaţiilor sociale care nu sunt prevăzute de textul constituţional al art. 47 (de exemplu cele cuprinse la art. 15 din legea criticată) poate fi dimensionat de către legiuitor în funcţie de posibilităţile bugetare existente la un moment dat; astfel, reducerea acestui cuantum nu contravine prevederilor constituţionale invocate.

VII. Curtea observă că prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, a stabilit că "dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie disting - cu privire la obligaţia de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei - între competenţa Parlamentului, pentru dispoziţiile din legi, pe de-o parte, şi cea a Guvernului, pentru dispoziţiile din ordonanţe ale acestuia, pe de altă parte. Ca atare, pe o perioadă de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei decizii, Guvernul nu poate adopta o ordonanţă de urgenţă pentru a pune de acord prevederile Legii [...] constatate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, dar poate iniţia un proiect de lege în acord cu cele stabilite prin prezenta decizie".

Raportat la situaţia de faţă, Curtea reţine că legea criticată a fost adoptată prin procedura angajării răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comună din data de 7 iunie 2010. Chiar dacă legea a fost adoptată prin această procedură, ea este şi va rămâne un act al Parlamentului atât în sens formal, cât şi material. Prin urmare, potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că este de competenţa exclusivă a Parlamentului reexaminarea dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale, pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale, iar reexaminarea se va realiza tot în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului.

Curtea, totodată, constată că, în aplicarea art. 147 alin. (2) din Constituţie, Parlamentul va reexamina numai dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale, pentru a le pune de acord cu prezenta decizie, şi, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii ca operaţiune de tehnică legislativă. Ad similis, a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.177 din 12 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 20 decembrie 2007.

VIII. În final, Curtea constată că, potrivit Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea reţine că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.

În consecinţă, aşa cum a statuat Curtea şi în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010), atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Constată că dispoziţiile art. 1-8 şi cele ale art. 10-17 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituţionale.

2. Constată că dispoziţiile art. 9 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi primului-ministru şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterile au avut loc la datele de 24 şi 25 iunie 2010 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistraţi-asistenţi,

Ramona Daniela Mariţiu

Benke Karoly

*

OPINIE SEPARATĂ

Prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 1-8 şi cele ale art. 10-17 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituţionale. Prin aceeaşi decizie Curtea Constituţională a decis că dispoziţiile art. 9 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt neconstituţionale.

Din conţinutul art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală, referitoare la înfăptuirea justiţiei, independenţa financiară a judecătorului reprezintă o componentă de esenţă a independenţei puterii judecătoreşti. Remuneraţia judecătorilor reprezintă o compensaţie, care ţine cont atât de responsabilităţile profesiei de judecător, cât şi de regimul strict al incompatibilităţilor stabilit prin Constituţie, precum şi prin Legea nr. 303/2004, republicată.

Curtea a constatat că diminuarea cuantumului salariului cu 25% nu contravine independenţei judecătorului. Curtea a făcut deosebirea dintre independenţa funcţională şi independenţa personală a judecătorului. În acelaşi timp Curtea a considerat că remunerarea judecătorilor nu este un fapt care asigură independenţa sistemului judiciar şi micşorarea acesteia cu respectarea art. 53 din Constituţie nu determină o ameninţare la adresa sistemului judiciar.

Prima noastră obiecţie se referă la modalitatea în care Curtea a analizat independenţa sistemului judiciar şi legătura dintre această independenţă şi remuneraţia judecătorului. Considerăm că remunerarea adecvată constituie o condiţie esenţială a independenţei judecătorului, aşa cum reiese şi din dispoziţiile art. 11 din Principiile de bază referitoare la independenţa magistraturii, adoptate prin rezoluţiile Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr. 40/146 din 13 decembrie 1985. Aceste principii, deşi prevăzute de rezoluţii ale Adunării Generale, care nu au în sine un caracter obligatoriu, au dobândit un caracter obligatoriu, fiind astăzi considerate norme juridice cu caracter cutumiar, în sensul art. 38 paragraful 2 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, care reglementează izvoarele dreptului internaţional. Caracterul cutumiar, obligatoriu al acestor norme este recunoscut în dreptul internaţional, cel mai recent prin comentariul art. 14 din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, convenţie semnată şi ratificată de România.

Referitor la invocarea art. 53 din Constituţie şi independenţa magistraţilor, interpretarea pe care o dăm provine din caracterul diferit al acestei reglementări în diverse dispoziţii constituţionale şi în Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. Considerăm că remuneraţia magistraţilor trebuie menţinută, pentru că existenţa unui stat de drept este fundamentală şi este legată în mod indisolubil de independenţa şi imparţialitatea justiţiei. Este cu atât mai important în această perioadă limitată să se menţină un stat de drept.

Judecător,

Iulia Antoanella Motoc

------