DECIZIE nr. 748 din 4 noiembrie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, precum şi ale art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 24 alin. (1), (1^2) şi (1^4) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997

EMITENT

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

    Augustin Zegrean - preşedinte

    Valer Dorneanu - judecător

    Petre Lăzăroiu - judecător

    Mircea Ştefan Minea - judecător

    Daniel Marius Morar - judecător

    Mona-Maria Pivniceru - judecător

    Puskas Valentin Zoltan - judecător

    Simona-Maya Teodoroiu - judecător

    Tudorel Toader - judecător

    Benke Karoly - magistrat-asistent-şef

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, precum şi ale art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 24 alin. (1), (1^2) şi (1^4) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, excepţie ridicată de Academia Română în Dosarul nr. 1.461/240/2009 al Judecătoriei Haţeg - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.195D/2014.

2. Dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 26 mai 2015, în prezenţa reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, avocat Ioan Vlaic din Baroul Bucureşti, cu delegaţie depusă la dosar, şi a reprezentantului părţilor Kendeffy Maria şi Pongracz Elisabeth, avocat Majai Laszlo din Baroul Harghita, cu delegaţie depusă la dosar, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, lipsind celelalte părţi. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 9 iunie 2015, dată la care, având în vedere necesitatea lămuririi suplimentare a unor aspecte, în temeiul dispoziţiilor art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 47 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, Curtea a dispus redeschiderea dezbaterilor şi repunerea pe rol a cauzei pentru data de 16 iulie 2015. Dezbaterile de la această dată au avut loc în prezenţa reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, avocat Ioan Vlaic din Baroul Bucureşti, cu delegaţie depusă la dosar, şi a reprezentantului părţilor Kendeffy Maria şi Pongracz Elisabeth, avocat Majai Laszlo din Baroul Harghita, cu delegaţie depusă la dosar, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer, lipsind celelalte părţi. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când având în vedere cerea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, ţinând cont de prevederile art. 1 din Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 9/2015 privind programul de activitate jurisdicţională a Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării asupra cauzei pentru data de 6 octombrie 2015, dată la care, constatând că nu este întrunită majoritatea prevăzută de art. 6 teza a doua şi art. 51 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 47/1992, în temeiul art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 şi art. 56 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, Curtea a dispus redeschiderea dezbaterilor şi repunerea pe rol a cauzei pentru data de 27 octombrie 2015. Dezbaterile de la această dată au avut loc în prezenţa reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, avocat Ioan Vlaic din Baroul Bucureşti, cu delegaţie depusă la dosar, şi a reprezentantului părţilor Kendeffy Maria şi Pongracz Elisabeth, avocat Majai Laszlo din Baroul Harghita, cu delegaţie depusă la dosar, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, lipsind celelalte părţi. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării asupra cauzei pentru data de 4 noiembrie 2015, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Încheierea din 15 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.461/240/2009, Judecătoria Haţeg - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, precum şi ale art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 24 alin. (1), (1^2) şi (1^4) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, excepţie ridicată de Academia Română întro cauză având ca obiect soluţionarea cererii prin care autoarea excepţiei a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută, desfiinţarea parţială şi modificarea unor titluri de proprietate emise pe numele părţilor pârâte în dosar.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate aduc atingere prevederilor art. 16 alin. (2) şi art. 136 alin. (2)-(4) din Constituţie, deoarece dispun reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente, fără a distinge dacă vechile amplasamente au intrat în mod legal în domeniul public al statului român, devenind bunuri inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Astfel, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 prevede posibilitatea comasării terenurilor care urmează să fie retrocedate într-un singur amplasament, doar în urma acordului dintre Comisia de aplicare a legilor fondului funciar şi proprietari, fără să existe un control prealabil care să verifice situaţia juridică a terenurilor supuse comasării, cât şi a faptului dacă acele terenuri se suprapun ori nu peste domeniul public al statului. Mai mult, alin. (2) al art. 2 din Legea nr. 1/2000 prevede că "rămân fără nicio altă confirmare" acele drepturi dobândite cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, pentru care au fost eliberate adeverinţe de proprietate, proces-verbal de punere în posesie sau titlu de proprietate.

5. Acest ultim text, alături de cel al art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 operează, în plus, şi o discriminare pozitivă în sensul favorizării persoanelor fizice şi juridice în detrimentul proprietăţii publice, întrucât condiţionează dovedirea dreptului de proprietate al statului de înscrierea acestuia în sistemul de evidenţă a proprietăţilor funciare. Or, precizează autoarea excepţiei, în România domeniul public este parţial înscris sau chiar neînscris în cărţile funciare, deoarece, ca efect al deselor schimbări legislative, nu există un sistem general de evidenţă al cadastrului funciar şi nici al amenajamentelor silvice. Totodată, participanţii la procesul de reconstituire a dreptului de proprietate pe vechile amplasamente pot să nu cunoască sau să ignore hotărârile Guvernului pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, în condiţiile în care lista acestor bunuri se publică în anexe transmise doar instituţiilor interesate.

6. Dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 prevăd, de asemenea, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere pe vechile amplasamente, ignorând art. 136 alin. (3) din Legea fundamentală, în virtutea cărora bunurile stabilite de legea organică fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. În acest sens, autoarea excepţiei menţionează pct. I. 5, 6 şi 7 din anexa la Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 4 şi pct. I.1. poziţia C din anexa I la Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional - secţiunea a III-a - zone protejate, unde sunt enumerate cu titlu de bunuri aparţinând domeniului public, terenurile care au aparţinut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945, parcurile naţionale, rezervaţiile naturale şi monumentele naturii, respectiv zona Retezat. Aceste bunuri sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, astfel că nu pot constitui obiect al reconstituirii dreptului de proprietate privată pe vechile amplasamente. Dispoziţiile de lege criticate permit, însă, posibilitatea ieşirii acestora din domeniul public, "fără să existe, în prealabil, o introducere a lor în circuitul civil, potrivit legii, după o prealabilă şi legală dezafectare din domeniul public". Având în vedere şi dispoziţiile art. 887 alin. (1) din Codul civil, potrivit cărora "Drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când provin din moştenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauza de utilitate publică, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege", rezultă, în opinia autoarei excepţiei, că singura modalitate pentru protejarea eficientă a terenurilor cu vegetaţie forestieră intrate în domeniul public al statului român este excluderea lor de la reconstituirea dreptului de proprietate a persoanelor fizice şi juridice pe vechile amplasamente asupra cărora statul român a dobândit, în modurile prevăzute de lege, dreptul de proprietate publică, terenuri situate în rezervaţiile naturale şi parcuri naţionale, respectiv în "Zone protejate de interes naţional şi monumentele naturii".

7. Aceleaşi dispoziţii ale art. 24 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 contravin art. 136 alin. (2)-(4) din Constituţie şi prin aceea că nu pot coexista în stare de indiviziune terenuri forestiere pe vechile amplasamente asupra cărora s-a reconstituit, total sau parţial, dreptul de proprietate al foştilor proprietari sau al moştenitorilor acestora, cu terenuri forestiere aparţinând domeniului public al statului român, pentru considerentul că atributele inalienabilităţii, imprescriptibilităţii şi insesizabilităţii, specifice acestora din urmă, nu pot fi extinse şi asupra terenurilor particularilor.

8. În sfârşit, în privinţa art. 24 alin. (1^2) şi (1^4) din Legea nr. 1/2000, autoarea excepţiei precizează că, prin Decizia nr. 652 din 28 aprilie 2009, Curtea Constituţională a constatat că acestea sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte dreptul foştilor proprietari de a opta pentru atribuirea unei suprafeţe echivalente din fondul forestier proprietate de stat. Ca efect al art. 147 alin. (1) din Constituţie şi în lipsa intervenţiei legislative, acestor texte le-au încetat, în prezent, efectele juridice. Chiar şi aşa, autoarea excepţiei consideră că neconstituţionalitatea lor poate fi examinată de Curtea Constituţională inclusiv în raport cu normele fundamentale ale art. 136 alin. (2)-(4), având în vedere că, prin Decizia nr. 652 din 28 aprilie 2009, a fost analizată conformitatea acestora faţă de art. 4 alin. (2), art. 16 şi art. 44 din Legea fundamentală. Aşa fiind, susţine că dispoziţiile art. 24 alin. (1^2) şi (1^4) din Legea nr. 1/2000 încalcă textele constituţionale invocate, deoarece, în lipsa oricărei distincţii, permit restituirea către foştii proprietari sau moştenitorii acestora inclusiv a acelor terenuri aflate în domeniul public al statului care aparţin rezervaţiilor naturale şi parcurilor naţionale, respectiv "Zonelor protejate de interes naţional şi monumentelor naturii".

9. Judecătoria Haţeg - Secţia civilă, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia cu privire la temeinicia excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse la dosar, susţinerile reprezentanţilor părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, precum şi ale art. 2 alin. (1) şi (2), art. 24 alin. (1), (1^2) şi (1^4) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, astfel cum au fost modificate, respectiv completate prin art. I pct. 2, 22, şi, respectiv, 23 din titlul VI al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. Dispoziţiile legale criticate au următorul conţinut:

- Art. 35 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991: "Terenurile proprietatea statului sunt acele suprafeţe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi înregistrate ca atare în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice."

- Art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 1/2000: "(1) În aplicarea prevederilor prezentei legi reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane. Comisiile de aplicare a legilor fondului funciar, de comun acord cu proprietarii, pot comasa terenurile care urmează să fie retrocedate într-un singur amplasament.

- Art. 24 alin. (1), (1^2) şi (1^4) din Legea nr. 1/2000: "(1) Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere, pentru diferenţa dintre suprafaţa primită prin aplicarea legilor fondului funciar şi cea avută în proprietate, persoanelor fizice şi juridice sau, după caz, moştenitorilor acestora, se face pe vechile amplasamente.

(...)

(1^2) Terenurile din ariile naturale protejate, constituite şi declarate astfel potrivit legii, arboretele constituite ca unităţi-sursă pentru producerea materialelor forestiere de reproducere, plantajele, culturile de plante-mamă pentru producţia de butaşi, înscrise în catalogul naţional al materialelor de bază, se restituie foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, cu obligaţia de a le păstra destinaţia şi de a le asigura administrarea prin structuri silvice autorizate. Fostul proprietar poate opta pentru atribuirea unei suprafeţe echivalente din fondul forestier proprietate de stat.

(...)

(1^4) În cazul în care pe vechiul amplasament se află păduri încadrate în grupa I funcţională conform prevederilor Legii nr. 26/1996 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare, fostul proprietar sau moştenitorii acestuia trebuie să respecte destinaţia acestora şi să permită lucrările de intervenţie necesare sau pot opta pentru restituirea unui alt teren, situat în apropierea vechiului amplasament."

14. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi şi art. 136 privind proprietatea.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, lege preconstituţională, stabilesc două condiţii cumulative ce trebuie întrunite pentru ca terenurile, parte a fondului funciar al României, să facă obiectul proprietăţii statului, respectiv să fi intrat în patrimoniul statului în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi să fi fost înregistrate ca atare în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice.

16. În privinţa primei condiţii enunţate, Curtea observă că aceasta este o expresie a jurisprudenţei sale constante, potrivit căreia "a considera, într-o dispoziţie a legii, că şi imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul dreptului său de proprietate ar fi să se recunoască acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietăţii persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituţia din 1991 nu îl cunoaşte şi care, de aceea, nu poate fi acceptat" (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995, sau Decizia nr. 136 din 21 octombrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998). În privinţa celei de-a două condiţii menţionate de textul de lege analizat, Curtea reţine că aceasta are în vedere, de asemenea, regimul juridic în vigoare la data intrării în patrimoniul statului a terenului respectiv. Astfel, în regimul de carte funciară reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, publicat în Monitorul Oficial nr. 95 din 27 aprilie 1938, dreptul de proprietate se dobândea numai dacă acesta era înscris în cartea funciară (art. 17 alin. 1); însă, dreptul de proprietate se dobândea "fără înscriere în cartea funciară, din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită şi expropriere" (art. 26 din decretul-lege). Anterior decretului-lege menţionat, în teritoriile României în care se aplica regimul de carte funciară, dreptul de proprietate se dobândea, de asemenea, numai dacă acesta era înscris în cartea funciară; în acea perioadă de timp, exproprierile realizate prin Legea pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi Legea pentru reformă agrară din Bucovina, publicate în Monitorul Oficial nr. 93 din 30 iulie 1921 trebuiau şi acestea înscrise în cartea funciară. În acest sens sunt dispoziţiile art. 66 din Legea pentru reformă agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi art. 48 din Legea pentru reformă agrară din Bucovina. Totuşi, aceste înscrieri nu erau realizate pentru a se constitui dreptul de proprietate al statului, ci pentru a se realiza publicitatea şi opozabilitatea operaţiunii realizate. În caz contrar, s-ar fi ajuns ca neîndeplinirea, din varii motive, a operaţiunii tehnice, în acest caz, de înscriere în cartea funciară să nege însăşi modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate - exproprierea. Or, în măsura în care exproprierea a fost realizată cu respectarea prevederilor Legilor din 1921, sub aspectul dispunerii ei şi a acordării de despăgubiri corespunzătoare, nu se poate susţine că, prin neînscrierea dreptului de proprietate astfel dobândit de către statul român în cartea funciară, acesta din urmă a pierdut dreptul de proprietate, iar cel expropriat a încasat despăgubirea plătită de statul român şi a rămas şi titular al dreptului de proprietate asupra terenului expropriat. Aşadar, Curtea apreciază că statul a dobândit dreptul de proprietate asupra acelor terenuri prin efectul legii, înscrierea în cartea funciară neavând efecte constitutive de drepturi, ci de opozabilitate. Aceleaşi considerente sunt aplicabile mutatis mutandis cu privire la înregistrarea dreptului de proprietate al statului în amenajamentele silvice.

17. Revenind la terenurile ce sunt obiectul proprietăţii statului în sensul art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, Curtea reţine că, până la 1 ianuarie 1990, dobândirea dreptului de proprietate prin expropriere nu era supusă condiţiei înscrierii în cartea funciară şi, practic, în privinţa acestui mod de dobândire a proprietăţii, cea de-a doua condiţie cuprinsă în textul analizat nu poate fi acceptată, întrucât Legea nr. 18/1991 nu poate impune o atare condiţie cu privire la bunurile deja aflate în proprietatea statului. Condiţionarea cuprinsă în teza finală a textului analizat aplicată bunurilor intrate în proprietatea statului prin expropriere ar califica noua reglementare, care are un caracter constatatoriu al unor situaţii de drept, drept una constitutivă de drepturi. Acceptând o asemenea interpretare, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, s-ar crea o nouă situaţie juridică: pe de o parte, negarea dreptului de proprietate al statului asupra terenurilor dobândite prin expropriere şi neînscrise în cartea funciară, iar, pe de altă parte, recunoaşterea implicită a dreptului de proprietate privată al persoanei expropriate.

18. Or, Curtea reţine că nerecunoaşterea efectelor exproprierii realizate, respectiv dobândirea dreptului de proprietate a statului asupra terenurilor în cauză, echivalează cu încălcarea art. 136 alin. (2) din Constituţie. Aşadar, prin condiţionarea recunoaşterii efectului exproprierii de înregistrarea acesteia în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general se încalcă art. 136 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale".

19. De asemenea, Curtea reţine şi încălcarea art. 126 alin. (2) din Constituţie, în sensul că legea nu poate limita competenţa instanţelor judecătoreşti, şi anume a plenitudinii lor de jurisdicţie cu privire la stabilirea titularului dreptului de proprietate, într-un mod care să nesocotească esenţa exproprierii realizate, şi, pe cale de consecinţă, să conducă la încălcarea prevederilor Constituţiei, în speţă, a dreptului de proprietate al statului astfel cum acesta este prevăzut la art. 136 alin. (2) din Constituţie.

20. Având în vedere cele anterior expuse, pentru a da eficienţă efectelor produse prin expropriere, aşadar, pentru a da posibilitatea instanţelor judecătoreşti să stabilească titularul dreptului de proprietate, Curtea constată că dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 sunt constituţionale în măsura în care nu condiţionează dobândirea dreptului de proprietate publică prin expropriere de înscrierea acesteia în cartea funciară. În acest context, Curtea reţine că, în temeiul acestei soluţii, statul român va putea proba în contra menţiunilor cuprinse în cartea funciară dreptul său de proprietate dobândit prin expropriere, iar instanţa judecătorească va avea competenţa de a stabili titularul dreptului de proprietate.

21. În continuare, examinând prevederile art. 2 alin. (1), art. 24 alin. (1), (1^2) şi (1^4) din Legea nr. 1/2000, precum şi jurisprudenţa sa cu privire la acestea, Curtea constată că reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor cu destinaţie forestieră pe vechile amplasamente este o soluţie legislativă conformă cu art. 44 din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 751 din 1 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 17 august 2010, şi Decizia nr. 56 din 27 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 22 martie 2011). De la acest principiu, legiuitorul prin Legea nr. 247/2005, introducând alin. (1^2) la art. 24 din Legea nr. 1/2000, a reglementat o derogare în situaţia în care vechiul amplasament face parte dintr-o arie naturală protejată. În acest caz, proprietarul al cărui drept de proprietate privată a fost reconstituit poate opta fie pentru reconstituirea pe vechiul amplasament, fie pentru reconstituirea pe un nou amplasament aflat în vecinătate. O atare derogare a avut în vedere faptul că regimul juridic de protecţie al acestor terenuri poate determina sarcini împovărătoare cu privire la proprietarul al cărui drept este reconstituit, drept pentru care acesta nu s-ar mai putea bucura în plenitudinea lor de atributele dreptului de proprietate privată ce caracterizează terenurile cu destinaţie forestieră.

22. Reconstituirea dreptului de proprietate privată în privinţa terenurilor cu destinaţie forestieră pe vechile amplasamente în temeiul Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000 constituie o măsură reparatorie şi are în vedere terenurile preluate de stat în anul 1948, odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei din acelaşi an, aşadar, nu şi terenurile expropriate, spre exemplu, în temeiul Legii din 1921. Un argument în acest sens este şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998, care prevede că din domeniul public al statului fac parte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. Or, Curtea reţine că exproprierea realizată în conformitate cu cerinţele Legii din 1921 constituie în privinţa terenurilor cu destinaţie forestieră un mod de dobândire prevăzut de lege a unui bun de interes public.

23. În cauza de faţă, autorul excepţiei contestă constituţionalitatea dispoziţiilor legale care permit reconstituirea dreptului de proprietate privată în ariile naturale protejate, considerând că în privinţa terenurilor aflate în asemenea zone trebuie să opereze o interdicţie generală în privinţa reconstituirii dreptului de proprietate privată.

24. În privinţa ariei naturale protejate, Curtea observă că aceasta se defineşte, potrivit art. 4 pct. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 442 din 29 iunie 2007, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 49/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 13 aprilie 2011, ca o zonă terestră şi/sau acvatică în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică ori culturală deosebită, care are un regim special de protecţie şi conservare, stabilit conform prevederilor legale, iar aceasta nu face obiectul exclusiv al proprietăţii publice în temeiul art. 136 alin. (3) din Constituţie. În aceste condiţii, ariile naturale protejate pot face parte din domeniul public prin declaraţia legii, având în vedere că art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege.". Dacă în privinţa bunurilor proprietate publică reglementate ca atare prin Constituţie, trecerea lor în domeniul privat al statului nu este posibilă, cele stabilite ca atare prin declaraţia legii pot fi trecute în proprietatea privată a statului [a se vedea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998] dacă nu există vreo interdicţie legală expresă în acest sens.

25. Curtea constată că o atare interdicţie, în privinţa terenurilor cu destinaţie forestieră situate în arii naturale protejate, a existat în perioada 2000-2005, având în vedere faptul că art. 24 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 1/2000, anterior modificării introduse prin Legea nr. 247/2005, prevedea că "(2) Se exceptează de la reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente, pentru persoanele fizice şi juridice, următoarele terenuri forestiere: [...] e) rezervaţiile ştiinţifice, pădurile - monumente ale naturii şi alte arii strict protejate, constituite şi declarate astfel potrivit legii;" şi începând cu anul 2007 până în prezent, deoarece alin. (3) al art. 5 din Legea nr. 18/1991, introdus prin Legea nr. 47/2007, prevede: "Terenurile pe care sunt amplasate reţele stradale şi parcuri publice, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii nu pot fi dezafectate din domeniul public decât în cazuri de excepţie pentru lucrări de interes naţional", ceea ce înseamnă că legiuitorul a permis trecerea în proprietatea privată a statului a bunurilor menţionate în perioada 1991-2000 şi 2005-2007.

26. Aşadar, Curtea reţine că opţiunea legiuitorului de a se reconstitui dreptul de proprietate privată asupra unor asemenea terenuri este posibilă, deoarece există o procedură legală în temeiul căreia ele pot fi trecute din proprietatea publică în cea privată a statului, neafectându-se, astfel, caracterul insesizabil al proprietăţii publice.

27. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate cenzura opţiunea legiuitorului ca în anumite perioade de timp să permită reconstituirea dreptului de proprietate privată în arii naturale protejate, cu atât mai mult cu cât, în aceste perioade de timp, a existat reglementat un mecanism legal care să permită trecerea bunurilor, mai exact a terenurilor cu destinaţie forestieră, din domeniul public în cel privat al statului. Curtea reţine, de asemenea, că excedează competenţei sale cenzurarea opţiunii legiuitorului în favoarea unei soluţii legislative sau a alteia, ambele deopotrivă constituţionale.

28. În schimb, Curtea subliniază faptul că bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate, sub nicio formă, însă legiuitorul a prevăzut, astfel cum s-a arătat anterior, un mecanism care să asigure posibilitatea statului de a stinge regimul de proprietate publică, respectiv prin trecerea bunului în cauză din proprietatea publică a statului în cea privată a acestuia. Aplicarea acestui mecanism cunoaşte două limitări, respectiv în situaţiile în care bunul face parte din proprietatea publică potrivit Constituţiei sau legea interzice expres trecerea anumitor bunuri în proprietatea privată a statului. În consecinţă, Curtea reţine că instanţele judecătoreşti sunt cele în măsură să verifice dacă reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale s-a realizat ulterior trecerii acestor bunuri în proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ teritoriale, după caz, cu respectarea procedurii menţionate, respectiv cu îndeplinirea cerinţelor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora trecerea din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se prevede altfel în condiţiile în care niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situaţie derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât cu respectarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

29. Având în vedere că stabilirea respectării competenţei şi a procedurii de dezafectare a terenurilor din domeniul public şi de trecere a acestora în domeniul privat reprezintă o chestiune de interpretare şi aplicare a legii de către instanţele judecătoreşti, Curtea nu poate cenzura astfel de critici, întrucât, dacă ar proceda ca atare, ar săvârşi o imixtiune în atribuţiile autorităţii judecătoreşti. De aceea, din această perspectivă, excepţia de neconstituţionalitate apare ca fiind inadmisibilă, soluţionarea sa excedând competenţei Curţii Constituţionale.

30. În continuare, cu privire la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, Curtea reţine că acesta face referire la titlurile de proprietate emise anterior intrării în vigoare a legii, fiind edictat în vederea asigurării respectării stabilităţii raporturilor juridice în materia proprietăţii. Întrucât titlurile de proprietate contestate în prezenta cauză au fost emise în anul 2006, dispoziţia legală criticată apare ca neavând legătură cu soluţionarea cauzei, motiv pentru care, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2000.

31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, ale art. 2 alin. (1) şi ale art. 24 alin. (1), (1^2) şi (1^4) din Legea nr. 1/2000 şi cu unanimitate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2000,

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Academia Română în Dosarul nr. 1.461/240/2009 al Judecătoriei Haţeg - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 sunt constituţionale în măsura în care nu condiţionează dobândirea dreptului de proprietate publică prin expropriere, de înscrierea acesteia în cartea funciară.

2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 24 alin. (1), (1^2) şi (1^4) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, excepţie ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe judecătoreşti.

3. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, excepţie ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe judecătoreşti.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Haţeg - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din 4 noiembrie 2015.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

*

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluţia adoptată - cu majoritate de voturi - prin Decizia nr. 748 din 4 noiembrie 2015 consider că excepţia de neconstituţionalitate formulată cu privire la art. 35 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 trebuia respinsă ca inadmisibilă, întrucât a vizat, în principal, lămurirea unor probleme de fapt cu privire la situaţia juridică a unor terenuri preluate de statul român prin expropriere în condiţiile aplicării Legii pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, adoptate în anul 1921; or, soluţionarea unor asemenea chestiuni excedează sferei de competenţă a Curţii Constituţionale, astfel cum se va desprinde din cele ce vor fi arătate în continuare.

O primă problemă de fapt ridicată o reprezintă stabilirea efectelor pe care le-a produs aplicarea Legii din 1921, respectiv dacă exproprierea realizată la acel moment a avut drept efect transmiterea dreptului de proprietate prin chiar efectul legii sau aceasta trebuia dublată de înscrierea operaţiunii astfel realizate în cartea funduară. Or, Curtea Constituţională nu are competenţa de a stabili efectele pe care reglementările anterioare Constituţiei le-au produs la momentul adoptării lor, mai ales că prin natura lor ele şi-au epuizat efectele juridice la acel moment. Aşadar, Curtea nu avea competenţa de a se pronunţa nici rationae materiae şi nici rationae temporis. O atare competenţă aparţine în exclusivitate instanţelor judecătoreşti, acestea având plenitudine de jurisdicţie.

Stabilirea de către Curtea Constituţională cu efect ex post, respectiv pentru perioada 30 iulie 1921 până la intrarea în vigoare a Decretului-lege nr. 115/1938 - decret-lege care a intrat în vigoare la momente diferite în teritoriile ce au intrat sub jurisdicţia Regatului României începând cu 1921 -, că înscrierea în cartea funduară nu producea efecte constitutive de drepturi, ci de opozabilitate atunci când dreptul de proprietate al statului a fost dobândit prin expropriere este cel puţin discutabilă. În sens contrar constatării Curţii Constituţionale observăm că toată jurisprudenţa şi doctrina de la acea vreme considera că înscrierea în cartea funciară producea efecte constitutive de drepturi. "Cf. [Cartea funciară - sn] trebuie să arate totdeauna toate raporturile de fapt şi de drept ale imobilelor; să evidenţieze câştigarea, schimbarea şi stingerea tuturor drepturilor referitoare la imobile, căci altfel ceia ce nu se poate vedea în Cf. nu este oposabil terţilor de bună credinţă, nu este valabil faţă de aceştia şi se consideră neexistent din punct de vedere juridic. [...] Drepturile acestea se câştigă numai prin inscripţia efectuată în Cf. şi tot astfel numai prin radierea din aceste cărţi se pierd şi vor fi stinse. Tot asemenea şi sarcinile. Au deci nu numai putere probatorie, ci chiar constitutivă de drepturi" (I. Papp şi P. Balaşiu - Cartea Funduară, vol. I, Cluj, 1922). "Dreptul de proprietate, servitute sau ipotecă se naşte numai prin înscrierea în Cf. [...] Deci, încheind contractul de vindere-cumpărare asupra unui imobil, cumpărătorul nu dobândeşte drept de proprietate, nici chiar dacă plăteşte preţul de cumpărare şi ia imobilul în posesiunea sa. [...] Cu alte cuvinte, înscrierea dreptului în cf. are efect constitutiv, în vreme ce înscrierea datelor referitoare la imobilul (întinderea, cultura, situaţia) are numai efect declarativ [...] Din cele spuse rezultă noţiunea cărţii funduare: un registru public destinat la evidenţierea datelor referitoare la imobil şi la anumite inscripţiuni, prin care drepturile reale asupra imobilului iau naştere sau încetează" (Şt. Laday - Cărţi funduare, 1927, Cluj, p. 13-15). De asemenea, în jurisprudenţa ante 1921 s-a arătat că dreptul de proprietate al imobilului cumpărat se dobândeşte numai prin intabulare [Kuria (instanţa suprimă maghiară) - Hotărârea nr. 4.571/1916, apud Şt. Laday - Codul civil austriac în vigoare în Ardeal 1924-1926, vol. I, Cluj, p. 721].

Aşadar, Legea din 1921 nu avea cum să prevadă obligaţia înscrierii acestui mod de dobândire a proprietăţii doar pentru motive de opozabilitate, întrucât ea a fost edictată în cadrul normativ [Ordonanţele din 1 martie 1850, 18 aprilie 1853, 26 iunie 1855, 15 decembrie 1855 şi 5 februarie 1870, în vigoare până la 1943 pentru Ardealul de Sud şi 1945 pentru Ardealul de Nord, acesta din urmă fiind parte a Ungariei până în anul 1945, în urma Tratatului de la Viena din 30 august 1940] şi jurisprudenţial existent la acea vreme. În regimul de carte funciară era bine ştiut faptul că dobândirea dreptului de proprietate se făcea prin înscrierea în cartea funciară; în cazul neînscrierii în cartea funciară, dobânditorul nu justifica decât un eventual drept de creanţă. Este exclus ca legiuitorul român de la 1921 să fi gândit în termeni de opozabilitate în condiţiile în care acest efect al înscrierii în cartea funciară era inexistent la acea vreme.

O a doua problemă ridicată se referă la faptul că prin soluţia pronunţată, deşi se doreşte a fi una sub rezervă de interpretare, în realitate, textul de lege a fost completat, adăugându-se în proprietatea statutului şi terenurile cu privire la care statul nu deţinea un drept de proprietate potrivit normelor în vigoare la data exproprierii. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea nu are competenţa de a modifica sau completa normele legale supuse controlului de constituţionalitate.

O a treia problemă ţine de faptul că este relativizat în mod nepermis caracterul veridic al menţiunilor din cartea funciară. Principiul înscrierii, respectiv regula dobândirii, transmiterii şi stingerii drepturilor reale imobiliare exclusiv prin efectul înscrierii, a constituit încă de la introducerea sa o trăsătură esenţială a instituţiei cărţilor funciare în Ardeal. Regulamentul de carte funciară introdus în Ungaria în 1855 şi pus în vigoare din 1870 pe întreg teritoriul Ardealului l-a preluat din Codul civil austriac, alături de principiile publicităţii, specialităţii şi verităţii (A. Boar, Uzucapiunea, prescripţia, posesia şi publicitatea drepturilor, Lumina Lex, 1999). Aşadar, ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale, menţiunile cuprinse în cartea funciară exprimă doar o prezumţie relativă din moment ce oricând statul român o poate răsturna făcând dovada unei eventuale preluări de către acesta a terenului respectiv prin expropriere. Se ajunge, aşadar, la o lipsă de securitate a raporturilor juridice civile, aspect incompatibil art. 1 alin. (3) din Constituţie referitor la caracterul de stat de drept al României.

Pentru toate cele de mai sus expuse consider că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 trebuia respinsă ca inadmisibilă, problemele ridicate vizând esenţialmente chestiuni de interpretare şi aplicare a legii, precum de stabilire a stării de fapt, aspecte care, în mod vădit, excedează controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională.

----