DECIZIE nr. 624 din 26 octombrie 2016

referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011

EMITENT

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

    Valer Dorneanu - preşedinte

    Marian Enache - judecător

    Petre Lăzăroiu - judecător

    Mircea Ştefan Minea - judecător

    Daniel Marius Morar - judecător

    Mona-Maria Pivniceru - judecător

    Livia Doina Stanciu - judecător

    Simona-Maya Teodoroiu - judecător

    Varga Attila - judecător

    Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-şef

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, obiecţie formulată de un număr de 26 de senatori aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

2. Cu Adresa nr. 4.122/13 octombrie 2016, Secretarul general al Senatului a transmis Curţii Constituţionale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 9.441 din 13 octombrie 2016 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.119A/2016.

3. Cu Adresa nr. 5/6.453/13 octombrie 2016, Guvernul a transmis Curţii Constituţionale sesizarea privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 9.444 din 13 octombrie 2016 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.120A/2016.

4. Având în vedere identitatea de obiect a sesizărilor de neconstituţionalitate formulate, pentru o bună administrare a actului de justiţie constituţională, Plenul Curţii Constituţionale dispune conexarea celor două cauze în vederea pronunţării unei singure decizii.

5. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, în Dosarul nr. 2.119A/2016, autorii obiecţiei susţin că la data de 11 octombrie 2016, Senatul a adoptat raportul de respingere a cererii de reexaminare, situaţie reflectată în stenograma şedinţei de plen. Această procedură de adoptare este neregulamentară şi încalcă jurisprudenţa constituţională (deciziile nr. 30 şi 31 din 27 ianuarie 2016) referitoare la procedura parlamentară în cazul cererii de reexaminare a legii la cererea Preşedintelui României. Astfel, preşedintele de şedinţă avea obligaţia să supună votului prima dată raportul de respingere a cererii de reexaminare şi ulterior, după adoptarea acestuia, legea în forma trimisă la promulgare. Supunând votului, în acelaşi timp, raportul şi legea, practic votul exprimat are caracter echivoc, nefiind clar pentru ce s-au pronunţat prin vot senatorii, fapt ce este de natură a încălca prevederile art. 77 alin. (3) din Constituţie care fac referire explicită la "legea adoptată după reexaminare". În aceste condiţii, autorii sesizării deduc că erau necesare două voturi, unul asupra raportului şi altul asupra legii, susţinându-se că Senatul nu poate adopta legi în afara cadrului constituţional şi, pe cale de consecinţă, procedura aplicată adoptării Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 este neconstituţională.

6. Al doilea motiv de neconstituţionalitate supus examenului Curţii Constituţionale este încălcarea principiului bicameralismului consacrat prin jurisprudenţa constituţională, în sensul că amendamentele depuse la Senat modifică conţinutul reglementării şi generează o configuraţie semnificativ deosebită a actului normativ faţă de forma adoptată în prima Cameră sesizată, respectiv în Camera Deputaţilor. Cu referire la principiul bicameralismului, autorii sesizării arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului (a se vedea, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, sau Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012). Aceste criterii esenţiale cumulative sunt, pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii deosebite, semnificativ diferite, între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Or, analiza amendamentelor depuse la Senat evidenţiază faptul că reglementarea a căpătat alt conţinut juridic faţă de cel rezultat din dezbaterea primei camere sesizate. Au fost introduse 18 amendamente noi [art. 158 alin. (3^1), art. 158 alin. (4), art. 158 alin. (4^2)-alin. (4^3), art. 158 alin. (5), art. 158 alin. (7), art. 166 alin. (2), art. 168 alin. (4^1)-alin. (4^2), art. 168 alin. (5^1)-alin. (5^4), art. 168 alin. (6) şi alin. (7), art. 168 alin. (7^2), art. 168 alin. (8), art. 168 alin. (9), art. 168 alin. (10), art. 217 alin. (3^1), art. 300 alin. (1) lit. b), art. 300 alin. (4^1), art. 300 alin. (5), art. 318] care nu au fost înregistrate şi discutate în Camera Deputaţilor. Aceste amendamente modifică competenţa, în tot sau în parte, a unor instituţii din domeniul educaţiei naţionale (ARACIS, CNATDCU), diminuându-le capacitatea decizională, ceea ce modifică în mod semnificativ conţinutul juridic avut în vedere de prima cameră sesizată asupra reglementării supuse analizei de neconstituţionalitate.

7. Din perspectiva respectării principiului bicameralismului nu poate fi primit argumentul că, în procedura de reexaminare, Camera Deputaţilor, în calitate de primă cameră sesizată, ar fi putut să modifice, să completeze sau să elimine prevederile incluse în amendamentele Senatului dacă ar fi dorit acest fapt, deoarece în procedura declanşată la cererea preşedintelui României intervenţia legiuitorului este limitată numai la aspectele sesizate de preşedinte, ca neconforme, prin cererea de reexaminare. Pe cale de consecinţă, în această procedură, Camera Deputaţilor nu putea şi nu avea competenţa de a proceda la o dezbatere în fond asupra completărilor aduse legii prin amendamentele depuse la Senat. O atare competenţă se putea exercita doar în situaţia în care la prima examinare, înainte de a trimite legea la promulgare, Senatul sesiza Camera Deputaţilor pentru a discuta noile texte introduse, pe calea procedurală a amendamentelor.

8. În considerarea argumentelor expuse, autorii obiecţiei solicită admiterea sesizării şi constatarea neconstituţionalităţii Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, legea criticată fiind în contradicţie cu prevederile art. 61 alin. (2), art. 76 alin. (2) şi art. 77 alin. (3) din Constituţia României.

9. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, în Dosarul nr. 2.120A/2016, Guvernul susţine încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie." Prin prisma acestei reguli constituţionale se desprinde interpretarea potrivit căreia activitatea de legiferare se realizează în limitele şi în concordanţă cu Legea fundamentală, dar aceasta trebuie să se facă în condiţii de calitate a legislaţiei. Pentru ca legea să fie respectată, aceasta trebuie cunoscută şi înţeleasă de subiecţii de drept, iar pentru a fi înţeleasă, trebuie să fie suficient de precisă, şi previzibilă, în scopul de a oferi securitate juridică destinatarilor săi.

10. În doctrina de specialitate s-a reţinut că o normă este previzibilă atunci când oferă o anume garanţie contra atingerilor arbitrare ce i-ar putea fi aduse de către puterea publică. Sub acest aspect, principiul securităţii juridice se corelează cu un alt principiu, dezvoltat în dreptul european, şi anume principiul încrederii legitime. Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, principiul încrederii legitime impune ca legislaţia să fie clară şi predictibilă, unitară şi coerentă; de asemenea, impune limitarea posibilităţilor de modificare arbitrară a normelor juridice (adică pe baza unor criterii de oportunitate conjuncturală), stabilitatea regulilor instituite prin acestea.

11. Prevederile legii care fac obiect al acestei sesizări instituie, însă, un regim legal într-o formă care încalcă mai multe prevederi din Legea fundamentală şi din alte legi aflate în vigoare, respectiv Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Aceste prevederi cuprind norme neclare ce pot genera incoerenţă în aplicare, precum şi confuzie instituţională între diferitele structuri implicate în proces, astfel: articolul unic pct. 2 [referitor la art. 158 alin. (3^1) din Legea nr. 1/2011] instituie, prin norme cu caracter supletiv, posibilitatea înfiinţării unui Colegiu Naţional al Instituţiilor Organizatoare de Studii Universitare de Doctorat (CNIOSUD), fără însă a se reglementa modalitatea de organizare şi funcţionare a acestei structuri, fiind necesar ca pentru aceste elemente să fie stabilite norme la nivel primar în Legea nr. 1/2011 sau, alternativ, să existe o delegare legislativă în vederea emiterii unui act normativ subsecvent; articolul unic pct. 5 [referitor la art. 158 alin. (5) din Legea nr. 1/2011] prevede că în baza rezultatelor evaluării şcolii doctorale, ARACIS sau o altă agenţie de asigurare a calităţii, înregistrată în Registrul European pentru Asigurarea Calităţii în Învăţământul Superior (EQAR), propune Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice acordarea sau, după caz, retragerea acreditării în vederea organizării de studii universitare de doctorat. Însă, sub aspectul aplicabilităţii normei, aceasta poate conduce la blocaje provocate de verdicte contradictorii între ARACIS şi agenţia externă; articolul unic pct. 6 [referitor la art. 158 alin. (7) din Legea nr. 1/2011] modifică organizarea şcolilor doctorale. Astfel, şcolile doctorale din cadrul IOSUD (instituţie organizatoare de studii universitare de doctorat) se organizează prin hotărârea senatului universitar/Prezidiului Academiei Române. Se reglementează astfel o nouă structură, respectiv Senatul universitar al IOSUD, căreia îi sunt atribuite prerogative semnificative, fără însă a se preciza natura juridică a acestui organism, componenţa, procedura de selectare a membrilor şi de desemnare a conducerii, procedura de luare a deciziilor în cadrul Senatului, actele juridice pe care le poate adopta, precum şi raporturile sale cu structurile de conducere din cadrul universităţilor. În absenţa unor astfel de reglementări, se creează incertitudine cu privire la aplicarea unitară a prevederilor acestei legi şi riscă să fie încălcat principiul securităţii juridice. Similar, prin articolul unic pct. 9-11 [referitor la art. 168 alin. (4^1) şi (4^2), art. 168 alin. 5 şi art. 168 alin. (5^1)-(5^5) din Legea nr. 1/2011] se introduc prevederi referitoare la Senatul universitar al IOSUD şi se instituie la nivelul fiecărei IOSUD comisii cu rol ştiinţific; articolul unic pct. 11 [referitor la art. 168 alin. (5^1)-(5^5) din Legea nr. 1/2011] prevede că rectorul eliberează diploma de doctor în baza hotărârii senatului universitar/ Prezidiului Academiei Române de acordare a titlului de doctor. Or, în cadrul Academiei Române nu există funcţia de rector. În plus, în cazul în care IOSUD este format din consorţii universitare sau prin parteneriate între instituţii de învăţământ superior şi unităţi de cercetare-dezvoltare, nu este clar ce senat universitar ar decide acordarea titlului de doctor.

12. Pe de altă parte, susţin autorii sesizării, dispoziţiile art. 168 din Legea nr. 1/2011, având în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (6) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, nu pot încălca principiul irevocabilităţii actului administrativ. Dispoziţiile legii contenciosului administrativ consacră faptul că actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice, urmând ca autoritatea emitentă să solicite instanţei anularea acestuia. Principiul revocabilităţii actelor administrative este, alături de principiul legalităţii, un principiu de bază al regimului juridic al actelor administrative, având consacrare constituţională (art. 21 şi 52 din Constituţie) şi suport legal [art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 etc.]. Doctrina şi jurisprudenţa au statuat că, în principiu, toate actele administrative pot fi revocate, cele normative oricând, iar cele individuale cu unele excepţii, iar printre actele administrative individuale exceptate se regăsesc şi actele administrative care au generat drepturi subiective garantate de lege sub aspectul stabilităţii (de exemplu actele prin care se atribuie un statut individual - certificate, permise, diplome etc.). Prin urmare, Guvernul apreciază că prevederile potrivit cărora "actul administrativ constatator al titlului ştiinţific se anulează de la data emiterii actului de revocare şi produce efecte doar pentru viitor", precum şi cele conform cărora "IOSUD anulează diploma în baza ordinului ministrului de retragere a titlului de doctor/atestatului de abilitare" contravin principiilor constituţionale stipulate la art. 21, art. 52 alin. (1) şi (2) şi art. 126 din Constituţie.

13. Mai mult, soluţia juridică propusă este de natură să conducă la efecte contradictorii care să creeze dificultăţi mari de aplicare, prin utilizarea unor instituţii juridice contrarii. Având în vedere că instituţia revocării produce efecte pentru viitor, iar cea a anulării produce efecte şi pentru trecut, Guvernul apreciază că prin aceste prevederi se creează incertitudine cu privire la aplicarea unitară a prevederilor legii şi riscă să fie încălcat principiul securităţii juridice.

14. Intervenţia legislativă operată în cadrul art. 170 alin. (8) din Legea nr. 1/2011 (articolul unic pct. 17) prevede că în ceea ce priveşte cercetarea, formularea propunerii comisiei de etică a IOSUD de retragere a titlului de doctor/atestatul de conducător de doctorat acordate prin ordin al ministrului educaţiei şi anularea diplomei se pot realiza în baza legislaţiei în vigoare la data acordării titlului. Guvernul consideră că prevederile menţionate încalcă principiul neretroactivităţii legii prin aplicarea acestora asupra unor situaţii anterioare, care s-au născut şi au produs efecte juridice sub imperiul legii vechi. Caracterul supletiv al normei va conduce la soluţii diferite în practică, iar opţiunea pentru aplicarea legii în vigoare la data acordării titlului lipseşte de efecte art. 170 alin. (7) în forma din legea transmisă la promulgare.

15. În ceea ce priveşte renunţarea voluntară la titlul de doctor, Guvernul arată că prin menţinerea efectelor unor drepturi născute ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite, ca urmare a simplei retrageri a titlului de doctor în urma "renunţării" titularului, se creează o situaţie de discriminare în cadrul categoriei persoanelor selectate pentru realizarea anumitor lucrări de cercetare ori pentru ocuparea anumitor posturi pentru care cerinţa de calificare era deţinerea titlului de doctor, între persoanele care au dobândit în mod licit acest titlu şi persoanele care l-au obţinut ilicit. Urmarea firească a "renunţării" ar trebui să fie declanşarea unei cercetări în urma căreia să se constate situaţia juridică a motivelor de renunţare şi, în măsura în care acestea constituie fapte ilicite, să se iniţieze demersurile pentru anularea titlului pe calea instanţei administrative, împreună cu toate actele subsecvente care au survenit ulterior, pentru înlăturarea tuturor efectelor produse, potrivit principiului repunerii în situaţia anterioară emiterii actului anulat. Folosirea fără drept şi fără indicarea sursei a operei create anterior de un alt autor reprezintă, fără îndoială, o încălcare a dreptului de autor al autorului a cărui operă intelectuală este astfel introdusă în lucrarea ulterioară. Or, dreptul de autor este un drept de proprietate, astfel că folosirea fără autorizare şi fără indicarea sursei a operei unei persoane încalcă dreptul de proprietate al acesteia. Prin raportare la aceste elemente, reglementarea care face obiect al sesizării de neconstituţionalitate este contrară art. 44 alin. (1) din Constituţie. Efectul care va fi provocat de posibilitatea ca autorul unui plagiat să renunţe singur la rezultatul acţiunilor sale va fi contrar interesului protejării dreptului de proprietate al autorului operei. Este ca şi cum s-ar permite autorului unui furt oarecare să scape nepedepsit prin simplul fapt al abandonării bunurilor furate. O astfel de situaţie nu repară atingerea dreptului de proprietate al autorului iniţial, în condiţiile în care plagiatul poate avea şi consecinţe în plan material, de exemplu prin faptul că opera care preia fără drept pasaje din lucrarea altui autor va fi comercializată, cu consecinţa unor vânzări mai reduse pentru opera iniţială. Posibilitatea ca autorul unei încălcări a unui drept de proprietate intelectuală să scape nesancţionat este şi inacceptabilă din punct de vedere social, încurajând astfel de fapte şi neasigurând efectul preventiv care rezultă din retragerea titlului de doctor ca şi sancţiune pentru fapta săvârşită. Or, în condiţiile în care legea care face obiect al sesizării de neconstituţionalitate prevede retragerea titlului de doctor ca sancţiune pentru nerespectarea standardelor prevăzute pentru elaborarea ei, inclusiv pentru plagiat, sancţiunea nu îşi va atinge vreodată efectul dacă o eventuală acţiune întreprinsă pentru sancţionarea unui plagiat va fi lăsată fără obiect prin renunţarea celui care a plagiat la titlul obţinut prin astfel de metode.

16. În mod similar şi pentru considerentele menţionate mai sus, acordarea dreptului de a decide cu privire la retragerea unui titlu de doctor obţinut prin plagiat universităţii organizatoare a doctoratului nu asigură pe deplin exigenţele protejării dreptului de proprietate intelectuală al autorului a cărui operă a fost plagiată. Motivul esenţial este că o astfel de instituţie a eşuat deja în obligaţia sa de supervizare ştiinţifică a realizării tezei care a stat la baza emiterii titlului de doctor, astfel încât nu este de dorit ca tot ea să aibă cuvântul decisiv într-o nouă analiză a conformităţii operei respective. Universitatea organizatoare este transformată într-un judecător al propriei cauze, ceea ce este inacceptabil.

17. Guvernul mai arată că, potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, acestea sunt persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial, care urmăresc desfăşurarea unor activităţi de interes general sau în interesul unor colectivităţi ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial. Potrivit dispoziţiilor art. 38-45, pentru ca o asociaţie sau fundaţie să desfăşoare o activitate în domenii de interes public general sau al unor colectivităţi, aceasta poate fi recunoscută prin hotărâre a Guvernului ca fiind de utilitate publică. În acest context, articolul unic pct. 4 [referitor la art. 158 alin. (4^2) din Legea nr. 1/2011] prevede că metodologia de evaluare în vederea acreditării şcolilor doctorale să fie avizată de către Consiliul Naţional al Rectorilor. În condiţiile în care acest consiliu este organizat ca asociaţie (fiind înfiinţat în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000), şi nu ca instituţie/organism de utilitate publică, Guvernul consideră că reglementarea este contrară normelor constituţionale cuprinse în art. 102 alin. (1) şi (3) coroborate cu art. 116. Consiliul Naţional al Rectorilor este doar organism de consultare, potrivit art. 14 din Legea nr. 1/2011, de unde rezultă că avizul acestuia ar trebui să fie strict consultativ, şi nu unul conform.

18. În plus faţă de argumentele de neconstituţionalitate intrinsecă, Guvernul formulează şi critici de neconstituţionalitate extrinsecă care vizează Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, în ansamblul său, prin raportare la dispoziţiile art. 75 alin. (3) şi art. 77 alin. (3) din Constituţie. În fapt, se arată în sesizare, cu toate că în şedinţa Camerei Deputaţilor din data de 20 septembrie 2016, această lege nu a întrunit numărul necesar de voturi pentru adoptare, aceasta a fost transmisă Senatului, în calitate de cameră decizională spre dezbatere. Astfel, rezultă că legea nu a fost supusă votului în Camera Deputaţilor, ceea ce ar fi impus reintroducerea pe ordinea de zi a şedinţei de plen.

19. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizările au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, respectiv Avocatului Poporului, pentru a transmite punctul lor de vedere.

20. Guvernul a transmis cu Adresa nr. 5/6.455/2016, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 10.025 din 25 octombrie 2016, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate care face obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.119A/2016 este întemeiată, legea criticată fiind adoptată cu încălcarea principiului bicameralismului, consacrat de art. 61 din Constituţie, şi a procedurii parlamentare de reexaminare a legii, ca urmare a cererii formulate de Preşedintele României, prevăzute de art. 77 alin. (3) din Constituţie.

21. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate.

22. În vederea soluţionării prezentelor sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acesteia. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia "Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori." Astfel, se constată că actul supus controlului este o lege adoptată de Parlamentul României, sesizarea fiind formulată de un număr de 26 de senatori (în Dosarul nr. 2.119A/2016) şi de Guvernul României, sub semnătura prim-ministrului (în Dosarul nr. 2.120A/2016), care, potrivit dispoziţiilor legale, întrunesc calitatea de titulari ai sesizării, în termenul prevăzut de lege, respectiv înainte de promulgarea actului normativ criticat.

23. Obiectul sesizărilor de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, ordonanţă de urgenţă publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016.

24. Autorii sesizărilor susţin că actul normativ criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, art. 15 care consacră principiul neretroactivităţii legii civile, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, art. 52 alin. (1) şi (2) care consacră dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 61 alin. (2) referitor la principiul bicameralismului, art. 76 alin. (2) privind adoptarea legilor ordinare, art. 75 alin. (3) privind adoptarea legii de prima Cameră sesizată, art. 77 alin. (3) referitor la procedura de soluţionare a cererii de reexaminare formulată de Preşedintele României, precum şi ale art. 126 privind organizarea instanţelor judecătoreşti.

25. Proiectul de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 a fost depus şi înregistrat la Camera Deputaţilor, în calitate de primă cameră sesizată, la data de 14 martie 2016. Proiectul de lege este dezbătut şi adoptat, cu completări, în Plenul Camerei Deputaţilor, în data de 6 aprilie 2016, când este trimis spre Camera decizională, Senatul României. În data de 9 mai 2016, Senatul adoptă, cu modificări şi completări faţă de forma adoptată de Camera Deputaţilor, Legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 şi o trimite spre promulgare Preşedintelui României în data de 12 mai 2016. În temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţie, în data de 6 iunie 2016, Preşedintele a formulat cerere de reexaminare a legii. În data de 13 septembrie 2016, Camera Deputaţilor ia în dezbatere raportul privind cererea de reexaminare întocmit de Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport, admite 30 de amendamente şi respinge 29 de amendamente. Legea rămâne pentru votul final, care are loc în şedinţa din 20 septembrie 2016, când, cu 124 de voturi pentru, 55 împotrivă şi o abţinere, legea nu obţine majoritatea absolută prevăzută de art. 76 alin. (1) din Constituţie privind adoptarea legilor organice. La aceeaşi dată, legea este înaintată Senatului, care, în şedinţa din 10 octombrie 2016, ia în dezbatere raportul de respingere a cererii de reexaminare, întocmit de Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport, şi Legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 pe care le aprobă cu 90 de voturi pentru, 12 voturi împotrivă şi 6 abţineri. Legea este trimisă spre promulgare în data de 13 octombrie 2016, iar în termenul legal, un număr de 26 de senatori şi Guvernul României au sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea prezentei obiecţii de neconstituţionalitate.

26. Analiza criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă. Procedura de soluţionare a cererilor de reexaminare formulate de Preşedintele României. Examinând criticile de neconstituţionalitate, Curtea reţine că printre atribuţiile Preşedintelui României în cadrul raporturilor pe care acesta le are cu Parlamentul şi care vizează legiferarea este cererea de reexaminare a unei legi înainte de promulgare. Potrivit art. 77 alin. (2) din Constituţie, "înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii". Din examinarea dispoziţiilor constituţionale rezultă că Preşedintele, în cadrul procedurii de promulgare, are obligaţia de a analiza conţinutul normativ al legii şi de a constata dacă au fost respectate prevederile regulamentare, constituţionale sau convenţionale la care România este parte sau dacă interesul public, realităţile sociale, economice sau politice justifică reglementarea adoptată de Parlament şi supusă promulgării. Prin urmare, analiza Preşedintelui poate viza, pe de o parte, aspecte de legalitate, deficienţe ale legii legate de procedura de adoptare sau de conţinutul său prin raportare la acte normative interne sau internaţionale în vigoare, fiind necesară corelarea cu ansamblul reglementărilor interne şi armonizarea legislaţiei naţionale cu legislaţia europeană şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi, pe de altă parte, aspecte de oportunitate care privesc efectele economice, sociale, de mediu, legislative şi bugetare pe care le produc reglementările adoptate, legiuitorul fiind obligat să fundamenteze temeinic soluţiile pe care le cuprinde legea, pe baza unor documente de politici publice aprobate de Parlament sau de Guvern. Reexaminarea poate fi cerută o singură dată, pentru orice motiv - de formă/procedură sau de fond/conţinut, cu privire la legea în integralitatea sa ori pentru o parte dintre normele sale. Ca urmare a formulării cererii de reexaminare, legea este retrimisă în Parlament, care este obligat să reia procedura de legiferare şi să dezbată în plenul celor două Camere solicitările adresate de Preşedinte.

27. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale (a se vedea în acest sens Decizia nr. 355 din 4 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2007 sau Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 2 februarie 2015) este în sensul că limitele sesizării Parlamentului pentru reexaminarea legii sunt definite de cererea de reexaminare. Având în vedere solicitările cuprinse în cererea Preşedintelui României, în temeiul prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora este unica autoritate legiuitoare a ţării, Parlamentul poate adopta orice soluţie pe care o consideră oportună şi necesară. Astfel, în urma reexaminării legii, Parlamentul poate admite în întregime sau parţial solicitarea, modificând în totalitate sau o parte din textele de lege cuprinse în cererea de reexaminare, precum şi dispoziţiile legii care se impun a fi recorelate, sau poate să respingă cererea de reexaminare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 991 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 6 octombrie 2008 sau Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 14 martie 2013).

28. Din perspectiva procedurii parlamentare a soluţionării cererilor de reexaminare, Curtea reţine că dispoziţiile art. 77 alin. (3) din Constituţie fac menţiune expresă despre "legea adoptată după reexaminare". În acest context, prin Decizia nr. 1.596 din 14 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 27 decembrie 2011, Decizia nr. 1.597 din 14 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 27 decembrie 2011, şi Decizia nr. 1.598 din 14 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 27 decembrie 2011, Curtea a constatat că aceste norme constituţionale impun supunerea la votul final în plenul fiecărei Camere a legii, astfel că Parlamentul, în cadrul procedurii de reexaminare, trebuie să îşi exprime votul asupra actului normativ reexaminat, iar nu asupra cererii de reexaminare sau asupra rapoartelor comisiilor parlamentare întocmite potrivit dispoziţiilor regulamentelor celor două Camere. Mai mult, cu privire la aspectele referitoare la procedura pe care legiuitorul este obligat să o urmeze în temeiul prevederilor constituţionale, prin Decizia nr. 30 din 27 ianuarie 2016, având a se pronunţa cu privire la propunerea de modificare a dispoziţiilor art. 137 din Regulamentul Camerei Deputaţilor care vizează procedura reexaminării, Curtea a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor care abrogau procedura votului final pe legea în ansamblul său.

29. Aplicând aceste consideraţii principiale în examenul de constituţionalitate pe care îl realizează în prezenta cauză, Curtea reţine că în şedinţa din 10 octombrie 2016 Senatul a luat în dezbatere raportul de respingere a cererii de reexaminare întocmit de Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport şi, ulterior, în procedura de vot final, Camera decizională a votat atât raportul comisiei, cât şi legea care face obiectul criticilor de neconstituţionalitate, care a fost adoptată cu 90 de voturi pentru, 12 voturi împotrivă şi 6 abţineri. Prin urmare, întrucât legea a fost supusă votului final, Curtea constată că Senatul a respectat procedura constituţională şi regulamentară de adoptare a Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 sub aspectul prevederilor art. 77 alin. (3) din Constituţie. Împrejurarea că alături de aceasta a fost supus votului final şi raportul întocmit de comisia competentă prin care se propunea respingerea cererii de reexaminare formulate de Preşedintele României nu poate fi convertită într-un viciu de neconstituţionalitate de natură a afecta legea astfel adoptată.

30. Principiul bicameralismului. Aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, "potrivit art. 61 din Constituţia României, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, iar structura sa este bicamerală, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Principiul bicameralismului, astfel consacrat, se reflectă însă nu numai în dualismul instituţional în cadrul Parlamentului, ci şi în cel funcţional, deoarece art. 75 din Legea fundamentală stabileşte competenţe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie de Cameră decizională. Totodată, ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Art. 75 din Legea fundamentală a introdus, după revizuirea şi republicarea acesteia în octombrie 2003, soluţia obligativităţii sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră, de reflecţie, a Senatului sau, după caz, a Camerei Deputaţilor şi, pe cale de consecinţă, reglementarea rolului de Cameră decizională, pentru anumite materii, a Senatului şi, pentru alte materii, a Camerei Deputaţilor, tocmai pentru a nu exclude o Cameră sau alta din mecanismul legiferării".

31. De asemenea, dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008).

32. Pe cale jurisprudenţială (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011), Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ.

33. Pe de altă parte, stabilind limitele principiului bicameralismului, prin Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Curtea a observat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect "deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate [...] în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar posibilitatea de a o aproba sau de a o respinge". Sub aceste aspecte, "este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor; prin urmare, lipsirea Camerei decizionale de competenţa sa de a modifica sau completa legea astfel cum a fost adoptată de Camera de reflecţie, deci de a contribui la procesul de elaborare a legilor, ar echivala cu limitarea rolului său constituţional şi cu acordarea unui rol preponderent Camerei de reflecţie în raport cu cea decizională în procesul de elaborare a legilor. Într-o atare situaţie, Camera de reflecţie ar elimina posibilitatea Camerei decizionale de a conlucra la elaborarea actelor normative, aceasta din urmă putându-şi doar exprima prin vot poziţia cu privire la propunerea sau proiectul de lege deja adoptat de Camera de reflecţie, ceea ce este de neconceput".

34. În consecinţă, Curtea reţine că art. 75 alin. (3) din Constituţie, atunci când foloseşte sintagma "decide definitiv" cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Însă, în acest caz, Camera decizională nu poate modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator.

35. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, are un articol unic, potrivit căruia: "Art. 146^1: Diploma de doctor încetează să mai producă efecte juridice din momentul comunicării dispoziţiei de retragere a titlului." Proiectul de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, iniţiat de Guvernul României şi transmis Parlamentului, prevedea un articol unic: "Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011." Proiectul de lege este adoptat de Camera Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată, cu modificări şi completări, iar Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 este adoptată de Senatul României, în calitate de Cameră decizională, cu o serie de alte modificări şi completări, care fac obiectul controlului de constituţionalitate în prezenta cauză.

36. Din analiza comparativă a conţinutului normativ al actelor adoptate în prima Cameră sesizată (Camera Deputaţilor), respectiv în Camera decizională (Senatul), Curtea observă că, pe de o parte, prima Cameră sesizată (Camera Deputaţilor, în şedinţa plenului din 6 aprilie 2016) aduce completări în 4 puncte legii iniţiate de Guvern, modificând 6 articole ale Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, respectiv art. 146^1 (pct. 1), art. 168, art. 170 şi art. 219 (pct. 2), art. 324 (pct. 3) şi art. 325 (pct. 4). Modificările vizează momentul de la care se produc efectele juridice ale retragerii unui titlu academic, elaborarea, evaluarea şi susţinerea tezei de doctorat, acordarea titlului de doctor, renunţarea la titlul de doctor, competenţa de soluţionare a sesizărilor cu privire la nereguli în acordarea titlului de doctor, sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării standardelor de calitate sau de etică profesională, atribuţiile CNATDCU (Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare) privind verificarea respectării cerinţelor procedurale de acordare a titlului de doctor şi monitorizarea şcolilor doctorale din România, interdicţii cu privire la ocuparea posturilor didactice şi de cercetare.

37. Curtea observă că, pe de altă parte, Camera decizională (Senatul, în şedinţa plenului din 9 mai 2016) aduce completări în 23 de puncte legii iniţiate de Guvern, modificând 8 articole ale Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, respectiv: art. 158 (pct. 1-6), art. 166 (pct. 7), art. 168 (pct. 8-16), art. 170 (pct. 17), art. 217 (pct. 18), art. 300 (pct. 19-21), art. 318 (pct. 22) şi art. 325 (pct. 23). Modificările vizează organizarea şcolilor doctorale, înfiinţarea IOSUD (instituţie organizatoare de studii universitare de doctorat), înfiinţarea CNIOSUD (colegiu naţional al instituţiilor organizatoare de studii universitare de doctorat), evaluarea şi acreditarea IOSUD, transferarea de competenţe de la Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice/CNATDCU către IOSUD/senatul universitar/ Prezidiul Academiei Române, şi anume: acordarea calităţii de conducător de doctorat, acordarea titlului de doctor, emiterea actului de revocare prin care se ia act de renunţarea la titlul de doctor, publicarea tezei de doctorat pe site-ul IOSUD, abrogarea competenţei CNATDCU de a valida dosarul cu documentele originale aferente şi teza de abilitare, respectiv de a invalida argumentat teza de doctorat, sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării standardelor de calitate sau de etică profesională, stabilirea de către senatul universitar şi, respectiv, încasarea de către IOSUD a taxelor pentru organizarea procesului de evaluare a tezelor de abilitare, transferul de competenţă privind numirea comisiei de specialitate în faţa căreia se susţine public teza de abilitate de la CNATDCU către senatul universitar/Prezidiul Academiei Române, sancţiunile aplicabile personalului didactic şi de cercetare pentru încălcarea eticii universitare sau pentru abateri de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică, interdicţii cu privire la ocuparea posturilor didactice şi de cercetare.

38. Curtea constată, astfel, că legea, în redactarea pe care a adoptat-o Senatul, se îndepărtează în mod substanţial atât de textul adoptat în Camera Deputaţilor, cât şi de obiectivele urmărite de iniţiativa legislativă. Prin modificările aduse, Senatul reglementează cu privire la 5 articole din Legea nr. 1/2011, care nu au fost niciodată şi în nicio formă puse în dezbaterea Camerei Deputaţilor, ca prima Cameră sesizată. Observăm că aceste modificări sunt semnificative, de substanţă, vizând principalele competenţe ale organismelor implicate în procedurile de acordare a titlurilor ştiinţifice de doctor. Legea adoptată de Senat reconfigurează atribuţiile IOSUD-urilor, senatelor universitare şi ale Prezidiului Academiei Române, cărora le sunt conferite competenţe sporite în detrimentul Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi al CNATDCU (acordarea calităţii de conducător de doctorat, acordarea titlului de doctor). Cu titlu de exemplu, în procedura de soluţionare a sesizărilor cu privire la nerespectarea standardelor de etică profesională pentru titlul de doctor, comisia de etică a IOSUD dobândeşte competenţa de a efectua cercetarea prealabilă şi de a propune aplicarea sancţiunii privind retragerea titlului de doctor; propunerea se transmite Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, care solicită CNATDCU confirmarea sau infirmarea propunerii; în baza avizului conform al CNATDCU, ministrul educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice retrage prin ordin titlul de doctor, iar IOSUD anulează diploma. De asemenea, Senatul României reconfigurează sancţiunile aplicabile personalului didactic şi de cercetare pentru încălcarea eticii universitare sau pentru abateri de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică.

39. Pornind de la premisa că legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, Curtea statuează că autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră. Or, din examinarea dispoziţiilor deduse controlului de constituţionalitate, Curtea constată că majoritatea soluţiilor adoptate de Senat nu a făcut obiectul iniţiativei legislative şi nu a fost dezbătută în Camera Deputaţilor. Cu alte cuvinte, Senatul, adoptând Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, a sustras dezbaterii şi adoptării primei Camere sesizate modificări care vizau aspecte esenţiale în structura şi filosofia legii, contrar art. 61 din Constituţie. De asemenea, Curtea mai constată că legea adoptată de Senat se îndepărtează de la scopul avut în vedere de iniţiatorul său, şi anume crearea unui mecanism unitar şi coerent privind desfăşurarea învăţământului la nivelul doctorat, clarificarea şi etapizarea concretă a acţiunilor de emitere a diplomelor şi titlurilor la nivel universitar, precum şi stabilirea unor atribuţii privind procedurile şi etica la nivelul învăţământului universitar, astfel încât să se identifice cazurile de încălcare a standardelor de etică profesională, iar sancţiunile să poată fi aplicate unitar şi în conformitate cu prevederile legale.

40. Pentru toate aceste argumente, Curtea reţine că legea a fost adoptată de Senat cu încălcarea principiului bicameralismului, întrucât, pe de o parte, relevă existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, se abate de la obiectivul urmărit de iniţiatorul proiectului de lege şi respectat de prima Cameră sesizată. Aşadar, Curtea constată că Senatul nu a respectat procedura constituţională şi regulamentară de adoptare a Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, fapt ce determină neconstituţionalitatea acesteia, în integralitatea sa, prin raportare la dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Legea fundamentală.

41. În ceea ce priveşte critica formulată de Guvern, potrivit căreia, deşi în şedinţa Camerei Deputaţilor din data de 20 septembrie 2016, legea criticată nu a întrunit numărul necesar de voturi pentru adoptare şi a fost transmisă Senatului, în calitate de Cameră decizională spre dezbatere, în loc să fie reintrodusă pe ordinea de zi, împrejurare ce ar fi de natură a contraveni dispoziţiilor art. 75 alin. (3) şi art. 77 alin. (3) din Constituţie, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Din analiza coroborată a normelor constituţionale cuprinse în art. 75 rezultă că, într-adevăr, după adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv [alin. (3)], însă Constituţia stabileşte la art. 75 alin. (2) termenul în care prima Cameră sesizată are obligaţia de a se pronunţa asupra proiectului sau propunerii legislative (45 de zile, respectiv 60 de zile pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită), instituind prezumţia adoptării tacite în cazul în care acest termen a fost depăşit. Cu alte cuvinte, neluarea în dezbatere a legii în termenul prevăzut de Constituţie sau dezbaterea acesteia în plenul Camerei, neurmată de adoptarea ei prin vot, nu constituie un impediment în derularea procedurii legislative, norma constituţională reglementând o ficţiune juridică, ce înlătură posibilitatea unui blocaj al proiectului sau propunerii legislative în prima Cameră sesizată şi care are ca finalitate asigurarea unei proceduri fluente, succesive, expresie a principiului bicameralismului. Se evită, pe această cale, exercitarea unui veto în prima Cameră a Parlamentului şi se dă substanţă prevederilor art. 75 alin. (3), potrivit cărora a doua Cameră (Camera decizională) decide în mod definitiv.

42. Analiza criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă. Referitor la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015 (paragraful 28), că trăsătura esenţială a statului de drept o constituie supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării legii (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 15 noiembrie 2001, Decizia nr. 234 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 7 septembrie 2001, sau Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011) şi că "Statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta" (Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 17 martie 2004), ceea ce înseamnă că aceasta "implică, prioritar, respectarea legii, iar statul democratic este prin excelenţă un stat în care se manifestă domnia legii" (Decizia nr. 13 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999). În acest sens, prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225, Curtea a reţinut că una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative şi că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).

43. Cu privire la aceleaşi cerinţe de calitate a legii, garanţie a principiului legalităţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007, 24 mai 2007 şi 5 ianuarie 2010, pronunţate în cauzele Rotaru împotriva României (paragraful 52), Sissanis împotriva României (paragraful 66), Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (paragraful 34) şi Beyeler împotriva Italiei (paragraful 109), a reţinut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanţie a principiului legalităţii. În plus, a fost statuat faptul că nu poate fi considerată drept "lege" decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, întro măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.

44. Raportând aceste considerente de principiu la speţa dedusă judecăţii, Curtea constată că o parte dintre reglementările modificatoare ale Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 nu întrunesc condiţiile de claritate, precizie şi previzibilitate ale normelor legale.

45. Astfel, în ceea ce priveşte dispoziţiile cuprinse în articolul unic pct. 6, care vizează modificarea art. 158 alin. (7) din Legea nr. 1/2011, respectiv cadrul legal referitor la organizarea şcolilor doctorale, noua reglementare prevede că organizarea acestora în cadrul IOSUD se face prin hotărâre a senatului universitar. Potrivit dispoziţiilor art. 158 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, şcolile doctorale se pot organiza de către o universitate sau un consorţiu universitar ori de către consorţii sau parteneriate care se stabilesc legal între o universitate sau un consorţiu universitar şi unităţi de cercetare-dezvoltare. Universităţile, respectiv parteneriatele sau consorţiile organizatoare de una sau mai multe şcoli doctorale acreditate sau autorizate provizoriu constituie o instituţie organizatoare de studii universitare de doctorat, denumită IOSUD, recunoscută ca atare de Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice. Astfel, în condiţiile în care şcoala doctorală este organizată de o universitate, senatul universitar al acesteia, prin hotărâre, dispune cu privire la organizarea programului universitar de doctorat. Însă în condiţiile în care şcoala doctorală este organizată de un consorţiu universitar sau de un parteneriat între o universitate sau un consorţiu universitar şi unităţi de cercetare-dezvoltare, norma cu aplicabilitate generală care face vorbire de hotărârea senatului universitar devine neclară şi imprevizibilă. Cu alte cuvinte, noua lege reglementează o nouă structură, respectiv senatul universitar al IOSUD, căreia îi sunt atribuite prerogative semnificative, fără însă a se preciza natura juridică a acestui organism, componenţa, procedura de selectare a membrilor şi de desemnare a conducerii, procedura de luare a deciziilor în cadrul senatului, actele juridice pe care le poate adopta, precum şi raporturile sale cu structurile componente ale IOSUD, universităţi, consorţii universitare şi unităţi de cercetare-dezvoltare. În mod similar, prin articolul unic pct. 9-11, care vizează modificarea art. 168 din Legea nr. 1/2011, se introduc prevederi referitoare la competenţa senatului universitar al IOSUD de a aproba instituirea unor "comisii cu rol ştiinţific", ale căror componenţă şi criterii de selecţie a membrilor nu sunt stabilite prin lege. În absenţa unor astfel de reglementări, Curtea reţine că se creează incertitudine cu privire la aplicarea uniformă a prevederilor noii legi, existând riscul încălcării principiului legalităţii şi a principiului securităţii raporturilor juridice.

46. Aceleaşi argumente sunt valabile şi în ceea ce priveşte articolul unic pct. 11 referitor la completarea art. 168 din Legea nr. 1/2011, care prevede că rectorul eliberează diploma de doctor în baza hotărârii senatului universitar sau a Prezidiului Academiei Române de acordare a titlului de doctor. Or, pe de o parte, este incert care rector eliberează diploma în cazul unui IOSUD reprezentat de un consorţiu format din mai multe universităţi (fiecare cu propriul rector) şi, pe de altă parte, în cazul în care diploma de doctor este eliberată ca urmare a absolvirii şcolii doctorale organizate de Academia Română, Curtea observă că în cadrul acestei instituţii nu există funcţia de rector. Dispoziţiile nu numai că sunt eliptice şi confuze, dar, în situaţiile prezentate, ele sunt susceptibile a crea veritabile blocaje instituţionale în procedura acordării titlului de doctor.

47. Aşa fiind, în condiţiile în care una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative şi că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite trăsături calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea şi coerenţa, pentru a putea fi aplicat, Curtea constată că dispoziţiile articolului unic pct. 6, 9-11 nu întrunesc cerinţele de calitate menţionate, încălcând astfel prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.

48. Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv art. 168 alin. (7) din Legea nr. 1/2011, titlul de doctor se atribuie prin ordin al ministrului educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice, după validarea tezei de doctorat de către CNATDCU. Legea supusă controlului de constituţionalitate abrogă aceste dispoziţii, înlocuindu-le cu următoarele: "În baza hotărârii senatului universitar/Prezidiului Academiei Române de acordare a titlului de doctor, rectorul eliberează diploma de doctor". Având în vedere aceste dispoziţii, Curtea reţine că, în ambele ipoteze, titlul de doctor este un act cu caracter administrativ, calitate ce atrage incidenţa normelor privind contenciosul administrativ. Astfel, potrivit art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, "Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. În cazul admiterii acţiunii, instanţa se pronunţă, dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, şi asupra validităţii actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum şi asupra efectelor juridice produse de acestea."

49. Potrivit jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti şi a Curţii Constituţionale, prevederile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 constituie consacrarea legislativă a principiului revocabilităţii actelor administrative, conţinând norme de procedură ce instituie calea prin intermediul căreia pot fi supuse controlului de legalitate, la cererea autorităţii emitente, actele administrative care nu mai pot fi revocate, întrucât au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice. Potrivit acestui text legal, actele administrative care au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice nu mai pot fi revocate de autorităţile emitente, constatarea nulităţii sau anularea acestora putând fi dispusă numai de instanţa judecătorească competentă prin introducerea unei acţiuni în termen de un an de la data emiterii actului. Principiul revocabilităţii actelor administrative este, alături de principiul legalităţii, un principiu de bază al regimului juridic al actelor administrative, având consacrare constituţională implicită (art. 21 şi 52 din Constituţie) şi suport legal [art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004]. Jurisprudenţa a statuat că, în principiu, toate actele administrative pot fi revocate, cele normative oricând, iar cele individuale cu unele excepţii, iar printre actele administrative individuale exceptate se regăsesc şi actele administrative care au intrat în circuitul civil şi au generat drepturi subiective garantate de lege. Or, titlul ştiinţific de doctor este un act administrativ individual care, odată intrat în circuitul civil, produce efecte juridice în materia drepturilor personale, patrimoniale şi nepatrimoniale.

50. În acest context constituţional şi legal, dispoziţiile modificatoare ale art. 168 alin. (7^2) din Legea nr. 1/2011, potrivit cărora "actul administrativ constatator al titlului ştiinţific se anulează de la data emiterii actului de revocare şi produce efecte doar pentru viitor" constituie o încălcare a principiului irevocabilităţii actelor administrative individuale, cu consecinţe grave asupra drepturilor subiective născute ca urmare a intrării în circuitul civil a respectivului act. Posibilitatea revocării actului administrativ de către autoritatea emitentă încalcă principiul stabilităţii raporturilor juridice, introduce insecuritate în circuitul civil şi lasă la dispoziţia subiectivă a autorităţii emitente existenţa unor drepturi ale persoanei care a dobândit titlul ştiinţific.

51. Într-o atare situaţie, dacă există suspiciuni cu privire la nerespectarea procedurilor sau a standardelor de calitate sau de etică profesională, Curtea reţine că actul administrativ poate fi supus controlului unei entităţi independente faţă de entitatea care a emis titlul de doctor, cu competenţe specifice în acest domeniu, care poate lua măsuri sancţionatoare cu privire la retragerea titlului în cauză. Însă, dacă opţiunea legiuitorului este pentru revocarea sau anularea actului administrativ, aceasta nu poate opera decât în condiţiile stipulate de lege, respectiv măsura nu poate fi dispusă decât de o instanţă judecătorească, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 554/2004. De altfel, aceasta este şi soluţia consacrată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (a se vedea Decizia nr. 3.068 din 19 iunie 2012 sau Decizia nr. 4.288 din 23 octombrie 2012), potrivit căreia dispoziţiile Legii nr. 1/2011 nu constituie excepţii de la regula irevocabilităţii actelor administrative individuale, reglementată de dreptul comun în materie, respectiv de Legea nr. 554/2004.

52. Mai mult, Curtea observă că legea modificatoare operează cu noţiuni autonome, al căror regim juridic diferă în mod evident. Astfel, soluţiile legislative adoptate sunt de natură să creeze dificultăţi de aplicare, întrucât conduc la efecte contradictorii prin utilizarea unor instituţii juridice contrarii în cazul prevederilor potrivit cărora "actul administrativ constatator al titlului ştiinţific se anulează de la data emiterii actului de revocare şi produce efecte doar pentru viitor" sau celor conform cărora "IOSUD anulează diploma" în baza "ordinului ministrului de retragere a titlului" de doctor/atestatului de abilitare. Astfel, potrivit dispoziţiilor legale, printr-un act de revocare "se anulează" un act administrativ constatator al titlului ştiinţific, iar anularea diplomei se realizează în baza unui act prin care se retrage titlul. Dincolo de imprecizia ipotezelor de incidenţă a legii, având în vedere că instituţia revocării/retragerii produce efecte pentru viitor, iar cea a anulării produce efecte şi pentru trecut, Curtea constată că aceste prevederi, confuze şi lipsite de rigoare juridică, generează incertitudine cu privire la aplicarea unitară a legii, împrejurare de natură să aducă atingere principiului securităţii juridice, principiu ce reclamă ca normele să fie clare, coerente şi neechivoce, iar pentru a fi corect interpretate şi aplicate, terminologia utilizată trebuie să fie certă şi suficient de previzibilă.

53. Prin urmare, Curtea constată că prevederile potrivit cărora "actul administrativ constatator al titlului ştiinţific se anulează de la data emiterii actului de revocare şi produce efecte doar pentru viitor", precum şi cele conform cărora "IOSUD anulează diploma" în baza ordinului ministrului de retragere a titlului de doctor/atestatului de abilitare, cuprinse în dispoziţiile articolului unic pct. 13 şi 17, contravin principiului legalităţii, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

54. O situaţie similară sub aspectul lipsei de rigoare în redactarea conţinutului normativ o constituie norma cuprinsă în articolul unic pct. 11 din legea criticată prin care se introduce un nou alineat (5^4) la art. 168 din Legea nr. 1/2011, potrivit căruia "Titularul unui titlu ştiinţific de doctor poate solicita, după caz, Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice ori IOSUD care i-a acordat titlul de doctor renunţarea la titlul în cauză.[...]" Curtea observă că, prin completările aduse la articolul unic pct. 11 şi 13 din legea criticată, odată cu renunţarea la titlul de doctor, legiuitorul nu stabileşte statutul lucrării de doctorat care a stat la baza acordării titlului şi nici efectele ce se vor produce în planul raporturilor juridice (de muncă), ca urmare a actului unilateral al renunţării. De asemenea, nici completările aduse prin articolul unic pct. 17 din legea criticată referitoare la retragerea titlului de doctor/anularea diplomei nu prevăd efectele juridice ale sancţiunii civile aplicate.

55. În acest context, Curtea reţine că deţinerea titlului de doctor poate constitui o condiţie pentru accederea într-o funcţie, pentru dobândirea unei calităţi profesionale, a unui statut profesional, iar, uneori, are implicaţii inclusiv sub aspect patrimonial, acolo unde legiuitorul a înţeles să gratifice persoana care posedă titlul de doctor cu sporuri salariale corespunzătoare acestei pregătiri ştiinţifice. Or, noile dispoziţii legale omit să stabilească în ce măsură sunt afectate raporturile juridice încheiate de persoana în cauză în calitate de doctor, limitându-se a dispune cu privire la efectele "actului de revocare prin care se anulează actul administrativ constatator al titlului ştiinţific", care se vor produce "doar pentru viitor". Nereglementarea efectelor actului unilateral de renunţare sau ale retragerii titlului de doctor, după caz, naşte riscul ca fostul deţinător al titlului de doctor să continue să beneficieze de acele drepturi dobândite în virtutea titlului, deşi nu mai întruneşte calitatea care a determinat acordarea acestora. Tratamentul juridic astfel reglementat legitimează atingerea adusă dreptului de proprietate intelectuală al autorului iniţial, în condiţiile în care plagiatul are consecinţe în plan patrimonial, pe de o parte, şi creează posibilitatea ca persoana care s-a abătut de la respectarea standardelor de etică profesională să se bucure în continuare de rezultatul fraudei sale, pe de altă parte. Or, Curtea apreciază că o atare finalitate a legii este inacceptabilă din punct de vedere juridic şi social, întrucât încurajează comportamente ilicite şi elimină caracterul punitiv şi preventiv al sancţiunii de retragere a titlului de doctor.

56. Pe de altă parte, Curtea constată că renunţarea voluntară la titlul de doctor lasă fără obiect dispoziţiile legale referitoare la activitatea organelor abilitate să analizeze suspiciunile cu privire la nerespectarea procedurilor sau a standardelor de calitate sau de etică profesională, întrucât manifestarea unilaterală de voinţă în sensul renunţării la titlu desistează activitatea de investigare a organelor care pot dispune sancţiunea retragerii titlului. Astfel, îndeplinirea unei condiţii pur potestative, respectiv solicitarea persoanei care deţine calitatea de doctor de a se lua act de renunţarea sa la titlu, împiedică declanşarea unei proceduri de investigare a modului în care a fost dobândit titlul sau, în situaţia în care o atare procedură este în curs, îi pune capăt în mod arbitrar. Apare cu evidenţă faptul că legea creează premisele ca persoane suspectate de obţinerea titlului de doctor prin fraudarea procedurilor legale să preîntâmpine aplicarea unei sancţiuni renunţând voluntar la titlu. Conduita ilicită de însuşire, integrală sau parţială, a unei lucrări ştiinţifice, creaţie a altei persoane, şi prezentată drept creaţie personală, ce determină efecte juridice atât în cadrul raporturilor de muncă, cât şi în cadrul raporturilor izvorâte din dreptul de proprietate intelectuală, va rămâne, aşadar, nesancţionată în virtutea dispoziţiilor legale care prevăd renunţarea voluntară la titlu. Astfel, în condiţiile în care legea prevede retragerea titlului de doctor ca sancţiune pentru nerespectarea standardelor prevăzute pentru elaborarea ei, inclusiv pentru plagiat, în cazul renunţării voluntare la titlul de doctor, noile dispoziţii nu fac altceva decât să încurajeze un comportament neonest, ilicit, într-un domeniu care ar trebui să fie caracterizat de rigoare, profesionalism şi probitate etică.

57. Având în vedere aceste argumente, Curtea constată că, prin nereglementarea expresă a efectelor pe care le generează renunţarea la titlul de doctor, prevederile articolului unic pct. 11, referitor la introducerea alin. (5^4) al art. 168, precum şi cele ale articolului unic pct. 17, referitor la retragerea titlului de doctor/anularea diplomei, nu întrunesc condiţiile privind claritatea şi previzibilitatea normei, consacrate de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

58. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Admite obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 este neconstituţională, în ansamblul său.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 26 octombrie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

----