DECIZIE nr. 623 din 25 octombrie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 6-8, în special art. 8 alin. (1), (3) şi (5), art. 10 şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său

EMITENT

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

    Valer Dorneanu - preşedinte

    Marian Enache - judecător

    Petre Lăzăroiu - judecător

    Mircea Ştefan Minea - judecător

    Daniel Marius Morar - judecător

    Mona-Maria Piviniceru - judecător

    Livia Doina Stanciu - judecător

    Simona-Maya Teodoroiu - judecător

    Varga Attila - judecător

    Fabian Niculae - magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 6-8, în special art. 8 alin. (1), (3) şi (5), art. 10 şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său, excepţie ridicată de Unicreditbank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 9.406/303/2016 al Judecătoriei Sectorului 6 din Bucureşti şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.140D/2016, de Societatea B.R.D. - Societe Generale din Bucureşti şi, respectiv, de Societatea B.R.D. - Societe Generale din Bucureşti - Sucursala Timişoara în Dosarul nr. 2.745/285/2016 al Judecătoriei Rădăuţi, în Dosarul nr. 888/310/2016 al Judecătoriei Sinaia, în Dosarul nr. 8.179/193/2016 al Judecătoriei Botoşani - Secţia civilă, în Dosarul nr. 867/220/2016 al Judecătoriei Deta, în Dosarul nr. 17.053/245/2016 al Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă şi în Dosarul nr. 5.639/315/2016 al Judecătoriei Târgovişte şi care formează obiectele dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.155D/2016, nr. 1.190D/2016, nr. 1.198D/2016, nr. 1.384D/2016, nr. 1.471D/2016 şi nr. 1.509D/2016, de Societatea Alpha Bank România - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 2.789/285/2016 al Judecătoriei Rădăuţi şi în Dosarul nr. 9.910/180/2016 al Judecătoriei Bacău - Secţia civilă care formează obiectele dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.156D/2016 şi nr. 1.616D/2016, de Banca Comercială Română - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 1.415/295/2016 al Judecătoriei Sânnicolau Mare şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.266D/2016, precum şi de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. în Dosarul nr. 838/310/2016 al Judecătoriei Sinaia, în Dosarul nr. 1.699/229/2016 al Judecătoriei Feteşti, în Dosarul nr. 6.156/1.748/2016 al Judecătoriei Cornetu, în Dosarul nr. 3.192/202/2016 al Judecătoriei Călăraşi, în Dosarul nr. 9.039/318/2016 al Judecătoriei Târgu Jiu - Secţia civilă, în dosarele nr. 2.846/312/2016 şi nr. 2.815/312/2016 ale Judecătoriei Slobozia, în Dosarul nr. 1.839/229/2016 al Judecătoriei Feteşti, în Dosarul nr. 13.116/4/2016 al Judecătoriei Sectorului 4 din Bucureşti - Secţia civilă, în Dosarul nr. 10.083/180/2016 al Judecătoriei Bacău - Secţia civilă, în Dosarul nr. 14.640/301/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 din Bucureşti - Secţia civilă, în dosarele nr. 16.339/300/2016 şi nr. 18.565/300/2016 ale Judecătoriei Sectorului 2 din Bucureşti şi în Dosarul nr. 12.101/197/2016 al Judecătoriei Braşov, în Dosarul nr. 7.604/288/2016 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea - Secţia civilă şi care formează obiectele dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.174D/2016, nr. 1.223D/2016, nr. 1.242D/2016, nr. 1.320D/2016, nr. 1.373D/2016, nr. 1.374D/2016, nr. 1.378D/2016, nr. 1.383D/2016, nr. 1.396D/2016, nr. 1.461D/2016, nr. 1.550D/2016, nr. 1.626D/2016, nr. 1.634D/2016, nr. 1.635D/2016 şi nr. 1.685D/2016. 2. Dezbaterile au avut loc la data de 11 octombrie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu, şi în prezenţa reprezentanţilor autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv pentru partea Unicredit - S.A. din Bucureşti domnul avocat Ion Dragne şi doamna avocat Delia Boşman din Baroul Bucureşti, pentru părţile Societatea B.R.D. - Societe Generale din Bucureşti şi, respectiv, Societatea B.R.D. - Societe Generale din Bucureşti - Sucursala Timişoara, domnii avocaţi Valeriu Stoica şi Dragoş Bogdan din Baroul Bucureşti, pentru Societatea Alpha Bank România - S.A. din Bucureşti şi Banca Comercială Română - S.A. din Bucureşti, doamnele avocat Ana Diculescu-Şova şi Roxana Vornicu din Baroul Bucureşti, iar pentru Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti, domnul avocat Stan Târnoveanu, din cadrul Baroului Bucureşti, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 25 octombrie 2016, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

3. Prin Încheierea din 14 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 9.406/303/2016, Judecătoria Sectorului 6 din Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 8 alin. (1), (3) şi (5), art. 10 alin. (1) şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Unicreditbank - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la darea în plată şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.140D/2016.

4. Prin Încheierea din 13 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.745/285/2016, Judecătoria Rădăuţi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea B.R.D. - Societe Generale din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la darea în plată şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.155D/2016.

5. Prin Încheierea din 13 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.789/285/2016, Judecătoria Rădăuţi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 6-8 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său, excepţie ridicată de Societatea Alpha Bank România - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la darea în plată şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.156D/2016.

6. Prin Încheierea din 17 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 838/310/2016, Judecătoria Sinaia a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2), art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său, excepţie ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la darea în plată şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.174D/2016.

7. Prin Încheierea din 22 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 888/310/2016, Judecătoria Sinaia a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea B.R.D. - Societe Generale din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la darea în plată şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.190D/2016.

8. Prin Încheierea din 23 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 8.179/193/2016, Judecătoria Botoşani - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea B.R.D. - Societe Generale din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la darea în plată şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.198D/2016.

9. Prin Încheierea din 23 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.699/229/2016, Judecătoria Feteşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2), art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la darea în plată şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.223D/2016.

10. Prin Încheierea din 27 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 6.156/1.748/2016, Judecătoria Cornetu a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2), art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la darea în plată şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.242D/2016.

11. Prin Încheierea din 30 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.415/295/2016, Judecătoria Sânnicolau Mare a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 6-8 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său, excepţie ridicată de Banca Comercială Română din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la darea în plată şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.266D/2016.

12. Prin Încheierea nr. 62 din 14 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.192/202/2016, Judecătoria Călăraşi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2), art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect o contestaţie la darea în plată şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.320D/2016.

13. Prin Încheierea din 11 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 9.039/318/2016, Judecătoria Târgu Jiu - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2), art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect o contestaţie la darea în plată şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.373D/2016.

14. Prin încheierile din 24 iunie 2016, pronunţate în dosarele nr. 2.846/312/2016 şi nr. 2.815/312/2016, Judecătoria Slobozia a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2), art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti în cauze având ca obiect soluţionarea unor contestaţii la darea în plată şi care formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.374D/2016 şi nr. 1.378D/2016.

15. Prin Încheierea din 6 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.839/229/2016, Judecătoria Feteşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2), art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la darea în plată şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.383D/2016.

16. Prin Încheierea din 13 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 867/220/2016, Judecătoria Deta a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea B.R.D. - Societe Generale din Bucureşti - Sucursala Timişoara într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la darea în plată şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.384D/2016.

17. Prin Încheierea din 15 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 13.116/4/2016, Judecătoria Sectorului 4 din Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2), art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti întro cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la darea în plată şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.396D/2016.

18. Prin Încheierea din 26 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 10.083/180/2016, Judecătoria Bacău - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2), art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la darea în plată şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.461D/2016.

19. Prin Încheierea din 20 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 17.053/245/2016, Judecătoria Iaşi - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea B.R.D. - Societe Generale din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la darea în plată şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.471D/2016.

20. Prin Încheierea din 2 august 2016, pronunţată în Dosarul nr. 5.639/315/2016, Judecătoria Târgovişte a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea B.R.D. - Societe Generale din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la darea în plată şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.509D/2016.

21. Prin Încheierea din 4 august 2016, pronunţată în Dosarul nr. 14.640/301/2016, Judecătoria Sectorului 3 din Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2), art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti întro cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la darea în plată şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.550D/2016.

22. Prin Încheierea din 24 august 2016, pronunţată în Dosarul nr. 9.910/180/2016, Judecătoria Bacău - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 6-8 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Alpha Bank România - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la darea în plată şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.616D/2016.

23. Prin Sentinţa civilă nr. 4.079 din 10 august 2016, pronunţată în Dosarul nr. 7.604/288/2016, Judecătoria Râmnicu Vâlcea - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în ansamblul ei, precum şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2), art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 ale acesteia, excepţie ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la darea în plată şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.626D/2016.

24. Prin Încheierea din 31 august 2016, pronunţată în Dosarul nr. 16.339/300/2016, Judecătoria Sectorului 2 din Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2), art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la darea în plată şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.634D/2016.

25. Prin Încheierea din 31 august 2016, pronunţată în Dosarul nr. 18.565/300/2016, Judecătoria Sectorului 2 din Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2), art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la darea în plată şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.635D/2016.

26. Prin Încheierea din 22 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 12.101/197/2016, Judecătoria Braşov a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 alin. (2), art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la darea în plată şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.685D/2016.

27. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarele acesteia susţin, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât Legea nr. 77/2016 a fost adoptată ca o lege ordinară. Or, în condiţiile în care se instituie un regim derogatoriu de la regimul general al proprietăţii [care este reglementat, potrivit art. 73 alin. (3) lit. m) din Constituţie, prin lege organică], această derogare trebuie operată tot printr-o lege organică. În acest context, se menţionează şi dispoziţiile art. 53 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de acelaşi nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv evenimentul respectiv, dar şi prin alte acte normative ulterioare care, în principal, reglementează o anumită problematică, iar ca măsură conexă dispun asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor două acte normative interferente. Se mai menţionează, cu titlu de exemplu, art. 8 alin. (1) din lege prin care se reglementează posibilitatea pentru instanţa de judecata de a obliga creditorul să devină în mod forţat titular al dreptului de proprietate asupra imobilului.

28. De asemenea, la momentul încheierii contractului de credit, părţile au prevăzut ansamblul drepturilor şi al obligaţiilor care se nasc în baza contractului de credit, dar şi modalităţile de executare şi încetare ale acestuia, acestea completându-se, în măsura compatibilităţii lor, cu legislaţia în vigoare de la acel moment, în virtutea principiului tempus regit actum. Prin efectul acestei legi, este ameninţată securitatea circuitului civil, întrucât sunt modificate/suprimate retroactiv efectele unui contract de credit încheiat sub imperiul legii care era în vigoare la momentul respectiv. Mai mult, este îngrădit accesul liber la o activitate economică şi este afectată libertatea comerţului, iar prin pierderea de către bancă a dreptului de creanţă deţinut în baza contractului încheiat, precum şi transmiterea forţată a imobilului ipotecat în patrimoniu, împreună cu garanţiile şi sarcinile constituite de alţi creditori, instituţia de credit se transformă din creditor într-un garant al debitorului.

29. Prevederile legale criticate limitează posibilitatea instituţiei de credit de contestare a condiţiilor de admisibilitate a acţiunii debitorului, cum ar fi: starea curentă a bunului dat în plată, culpa debitorului în diminuarea valorii imobilului ipotecat sau starea de necesitate învederată de debitor pentru parcurgerea procedurii de dare în plată. Banca nu are la dispoziţie un mijloc procesual prin care să poată solicita instanţei de judecată echilibrarea riscurilor, în sensul verificării valorii de plată a garanţiei la momentul dării în plată, în raport de valoarea la care a fost evaluată, dar şi de a solicita diminuarea riscului pe care instituţia de credit şi-l asumă prin darea în plată, în sensul despăgubirii acesteia la un nivel care să asigure echilibrarea unui eventual dezechilibru, în condiţii de transparenţă şi care presupune obligaţia consumatorului să probeze existenţa acestuia. În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate se mai menţionează punctul de vedere exprimat de Ministerul Justiţiei şi de Consiliul Superior al Magistraturii.

30. Se mai arată că dispoziţiile legale criticate au un conţinut echivoc, lipsit de precizie, fără corelare cu întreg ansamblul normativ, nerespectând cerinţele privind claritatea legii. Astfel, în primul rând, legea dării în plată nu clarifică mai multe aspecte privitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor sale; legea nu defineşte noţiunea de locuinţă, nu stabileşte în sarcina cui vor fi cheltuielile de executare silită sau nu stabileşte cu claritate domeniul de aplicare prin utilizarea sintagmei "contract de credit".

31. În al doilea rând, legea este imprecisă prin faptul că prevede o derogare de la dispoziţiile Codului civil, fără a preciza care sunt dispoziţiile legale vizate de această excepţie. Astfel, delimitarea între normele de drept comun ce vor rămâne aplicabile şi cele de la care legea dării în plată derogă este neclară şi imprevizibilă. Or, în condiţiile în care Codul civil reprezintă norma generală, excepţiile prevăzute de legea specială trebuie să fie expres şi limitativ statuate. Altfel, rezultatul pe care îl produce lipsa de coerenţă a textului legii criticate este naşterea unui "drept civil paralel", în condiţiile în care este de la sine înţeles că Legea nr. 77/2016 nu poate exista "singură" în circuitul civil, ci doar prin coroborare cu alte acte normative.

32. În al treilea rând, în art. 2 din Legea dării în plată se prevede faptul că această lege "se coroborează" cu dispoziţiile mai multor acte normative; însă, legea nu prevede în ce fel se va face această operaţiune de coroborare, în condiţiile în care din punct de vedere material dispoziţiile legii dării în plată tind mai mult spre o modificare, iar uneori (cum ar fi cazul Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare) spre o înlăturare de la aplicare şi schimbare totală a reglementării; de asemenea, legea derogă de la dispoziţiile Codului de procedură civilă în ceea ce priveşte regimul juridic al executării silite, al competenţei instanţelor judecătoreşti şi altele; nu în ultimul rând, aceasta nu se referă în niciun fel la "coroborarea" cu dispoziţiile Legii nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a dispoziţiile Codului civil; ultima ratio, Legea dării în plată lasă o largă marjă de interpretare aspectelor tranzitorii deoarece nu face nicio referire la regimul aplicabil contractelor încheiate sub imperiul Codului civil din 1864. De asemenea, nu a fost avută în vedere corelarea cu prevederile Legii nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice. Toate aceste exemple de inadvertenţe care ţin de relaţia dintre Legea nr. 77/2016 şi restul cadrului normativ pun în evidenţă caracterul imprecis al normei.

33. În al patrulea rând, există o inadvertenţă între scopul declarat de legiuitor (care se poate extrage din Expunerea de motive) şi textul Legii dării în plată; de exemplu, neconcordanţa apare cel mai puternic între scopul reglementării şi mijloacele legislative utilizate: pe de o parte, reglementarea doreşte să protejeze debitorii aflaţi într-o situaţie de dificultate financiară, iar, pe de altă parte, când sunt enumerate în art. 4 condiţiile pentru aplicarea dării în plată cu efect liberatoriu, nu se regăseşte nicio prevedere care să limiteze aplicarea dispoziţiilor legale doar la debitorii aflaţi într-o situaţie dificilă din punct de vedere financiar. De asemenea, nu se reglementează situaţia în care imobilul este afectat de sarcini: drepturi reale (uzufruct, abitaţie etc.) sau chiar alte garanţii constituite în favoarea aceluiaşi creditor sau a altuia pentru imobil şi nici cea în care nu a achitat datoriile de întreţinere (către asociaţiile de proprietari, spre exemplu); toate aceste situaţii ar face imposibilă o vânzare liber consimţită a imobilului. Nu se reglementează un termen în care debitorul să poată introduce acţiunea prevăzută la art. 8 din lege, ceea ce poate da naştere la numeroase abuzuri. Legea nr. 77/2016 reglementează doar termenul minim în care debitorul poate solicita prezenţa reprezentantului băncii la notar, însă nu şi termenul maxim, ceea ce poate conduce la abuzuri. De asemenea, legea nu prevede momentul în care se vor relua plăţile ca urmare a încetării cauzei de suspendare provocate de trimiterea de către debitori a notificării intenţiei dării în plată, respectiv a celor două acţiuni reglementate la art. 7 şi 8 din lege.

34. Autoarele excepţiei de neconstituţionalitate consideră că prevederile legale criticate retroactivează, menţionând jurisprudenţa relevantă în materie a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, din analiza prevederilor Legii nr. 77/2016, identifică cel puţin două ipoteze care creează situaţii juridice ce dau naştere unor cazuri de aplicare retroactivă a legii. Prima ipoteză se întemeiază, în principal, pe dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 77/2016 coroborate, desigur, cu ansamblul reglementării: se are în vedere ipoteza în care contractul este în vigoare, clientul îşi execută conform graficului agreat cu banca obligaţiile de plată a ratelor, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016 îşi exercită noul drept (aplicarea legii contractelor în curs).

35. A doua ipoteză se întemeiază, în principal, pe dispoziţiile art. 8 alin. (1): "În situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor (...)" şi ale art. 8 alin. (5): "Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma de executare silită care se continuă contra debitorului." din Legea nr. 77/2016 (aplicarea legii cazurilor care se află în procedura de executare silită).

36. Cu privire la această ipoteză, din punctul de vedere al succesiunii în timp a raporturilor juridice se poate conchide că legiuitorul a reglementat expres ipoteza în care creditorul a executat silit imobilul ipotecat, iar executarea se continuă pentru debitul rămas neachitat de către client. Legea nr. 77/2016 oferă debitorului dreptul de a solicita instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit. Ipoteza prezentată oferă o perspectivă puternică asupra caracterului retroactiv al Legii nr. 77/2016. Astfel, vânzării imobilului, începută şi încheiată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016, noul act normativ îi adaugă un efect care nu era prevăzut la data la care vânzarea a fost realizată, şi anume stingerea obligaţiei principale. Legea dării în plată ataşează un nou efect unui eveniment trecut (vânzarea imobilului): astfel, la momentul la care s-a realizat vânzarea imobilului, această situaţie juridică nu dădea naştere unui drept la stingerea obligaţiei; prin urmare, este imposibil ca legea să reglementeze, în realitate, un efect viitor al unei situaţii juridice născute anterior, tocmai pentru că regimul juridic aplicabil situaţiei juridice trecute nu dădea naştere unui asemenea efect. Prin urmare, Legea nr. 77/2016 nu se aplică unui efect viitor al unei situaţii juridice născute anterior, ci înseşi situaţiei juridice trecute ataşându-i un veritabil nou efect. Faptul că principiul neretroactivităţii legii civile a fost statuat prin voinţa legiuitorului constituant în chiar textul Constituţiei, nu îi permite legiuitorului ordinar să îi modifice voinţa manifestată chiar prin norme imperative, pentru a modifica situaţii juridice din trecut.

37. Prin analizarea dispoziţiilor Legii nr. 77/2016 se ajunge la concluzia că aceasta modifică însăşi natura contractului de credit bancar care a fost încheiat între bancă şi client. Legea nr. 77/2016 nu stabileşte doar o modalitate de stingere a obligaţiilor, ci modifică esenţial raportul juridic ce derivă din contract prin chiar schimbarea întregului regim juridic care era aplicabil la momentul încheierii contractului.

38. Se mai susţine că Legea dării în plată, prin modul în care operează şi efectele pe care aceasta le produce, aduce o ingerinţă nepermisă dreptului de proprietate pe care banca îl are asupra creanţelor izvorâte din contractele de credit. Astfel, pe de o parte, atunci când dreptul de creanţă este înlocuit cu un alt bun împotriva voinţei titularului dreptului - în situaţia autoarei, obiectul prestaţiei debitorului care corespunde dreptului de creanţă al băncii este modificat dintr-o sumă de bani, într-un bun imobil - se manifestă o intervenţie a legiuitorului nepermisă de cadrul constituţional şi, pe de altă parte, având în vedere că valoarea bunului imobil este mai mică decât cuantumul creanţei datorate de client băncii, diminuarea patrimoniului băncii este vădită.

39. Se precizează că, anterior adoptării Legii nr. 77/2016, nu exista nicio obligaţie legală ca valoarea ipotecii să fie egală/superioară/comparabilă cu cea a creditului, băncile având libertatea de a crea un coş de garanţii de diferite naturi, în care ipoteca imobiliară putea să fie doar una dintre cele convenite contractual. Cu atât mai mult, aplicarea necircumstanţiată a legii conduce la efecte arbitrarii şi discriminatorii între bănci.

40. Legea nr. 77/2016 restrânge dreptul de proprietate şi libertatea contractuală a creditorilor fără a exista vreuna din justificările/premisele cuprinse la art. 53 din Constituţie. În prezent, nimic nu împiedică părţile unui contract de credit ca, la momentul intrării în raporturi contractuale, să agreeze că darea în plată va fi una dintre modalităţile de executare a obligaţiei principale a debitorului, respectiv de restituire a banilor împrumutaţi. Codul civil prevede instituţia dării în plată, rămânând doar ca un atare remediu să fie preluat în viitor în contractele dintre părţi în spiritul directivelor europene privind protecţia consumatorilor. În plus, faţă de darea în plată, dreptul comun (dreptul civil), dar şi dreptul special (dreptul de protecţie al consumatorilor) prevăd şi remedii alternative pentru ipotezele în care dezechilibre contractuale intervenite pentru cauze intrinseci sau extrinseci contractului au dus la pierderea utilităţii acestuia faţă de una dintre părţi. Un astfel de remediu este, de pildă, instituţia impreviziunii din dreptul civil, însă, acesteia i se adaugă şi multiplele remedii speciale consumeriste (renegocierea, reformularea contractelor prin introducerea unei clauze speciale cu conţinut adecvat stingerii obligaţiei privind darea în plată etc).

41. Autoarele excepţiei de neconstituţionalitate afirmă că "de protecţia oferită de art. 44 din Constituţie prin corelare cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se bucură toate drepturile reale principale şi accesorii". Astfel, susţin că Legea dării în plată aduce o atingere dreptului de ipotecă, deoarece lipseşte în mod indirect de efecte acest drept; oricând va dori să execute ipoteca, banca va putea fi obligată să preia bunul. Deşi aparent nu avem de-a face cu o situaţie prejudiciabilă pentru bancă, în realitate, efectul este vădit injust. În situaţia în care creditul este garantat cu o ipotecă de rangul I asupra bunului imobil, iar banca este obligată de către client să preia bunul în plată, dreptul la ipotecă se stinge implicit. Astfel, există posibilitatea ca un alt creditor al clientului care avea o ipotecă de rang II să urce în rang şi să solicite să îşi satisfacă creanţa sa prin valorificarea bunului aflat acum în patrimoniul băncii.

42. Ingerinţa în dreptul de proprietate nu trebuie să urmărească doar un scop legitim conform interesului general, ci să şi păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere pentru realizarea lui. Necesitatea asigurării unui just echilibru între exigenţele intereselor generale ale comunităţii şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului se concretizează în necesitatea existenţei unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijlocele folosite şi scopul urmărit.

43. Se arată că între dreptul de proprietate şi libertatea economică există o corelare în scopul de a accentua faptul că banca nu poate fi obligată să devină proprietară a unui bun împotriva voinţei sale. Proprietatea este un drept, iar faptul că exercitarea acestui drept impune respectarea anumitor obligaţii este subsecvent dreptului. Transformarea dreptului într-o obligaţie de a prelua în proprietate un alt bun afectează libertatea economică prin forţarea băncilor de a deveni proprietare ale unor bunuri imobile; de altfel, în legislaţia română nu se pot identifica acele cazuri în care un subiect de drept privat să fie obligat să devină proprietar împotriva voinţei sale.

44. Practic, Legea nr. 77/2016 transformă creditul ipotecar într-un leasing imobiliar. De asemenea, băncile vor fi obligate să suporte cheltuieli aferente unei cu totul alte pieţe decât cea trasată de obiectul de activitate, spre exemplu: cheltuieli cu asigurarea şi paza imobilelor, administrarea lor în vederea revânzării, cheltuieli cu angajarea unor specialişti din alte domenii decât cel bancar.

45. Se invocă prevederile art. 6, 13 şi 20 din Legea nr. 24/2000, arătându-se că Legea nr. 77/2016 nu instituie reguli necesare, nu a fost însoţită de studii de impact şi prin măsurile sale neproporţionale nu corespunde politicilor publice ale Uniunii în domeniul protecţiei consumatorilor şi încalcă drepturile creditorilor protejate convenţional şi constituţional. Prin lipsa de fundamentare, prin refuzul legiuitorului de a lua în considerare reacţiile tuturor actorilor interesaţi şi instituţiilor relevante, autoritatea legislativă a transformat regulile de legistică mai sus citate în norme futile şi abstracte ce pot fi încălcate ori de câte ori există voinţa politică pentru a le încălca. Aceste încălcări nu pot rămâne nesancţionate. Dispoziţiile constituţionale nu au caracter declarativ, ci constituie norme obligatorii, fără de care nu se poate concepe existenta statului de drept, prevăzut la art. 1 alin. (3) din Constituţie.

46. Se mai arată că Banca Centrală Europeană a dat aviz negativ Legii nr. 77/2016 şi prin aceasta România şi-a încălcat obligaţia de a respecta avizele Băncii Centrale Europene în domeniile în care aceasta are competenţă, obligaţie care se desprinde din lectura dispoziţiilor art. 127 alin. (4) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) din cuprinsul Deciziei Consiliului 98/415/CE din 29 iunie 1998 privind consultarea Băncii Centrale Europene de către autorităţile naţionale cu privire la proiectele de reglementare. De altfel, astfel cum rezultă din introducerea avizului mai sus menţionat, Banca Centrală Europeană a decis să emită din proprie iniţiativă un aviz cu privire la proiectul de reglementare, întrucât nu a fost consultată oficial de către legiuitorul român. Se mai menţionează poziţia negativă la adresa legii a unor comisari europeni, precum şi Raportul Comisiei de ţară privind România pentru anul 2016 [RO Bruxelles, 26.02.2016, SWD (2016) 91 final].

47. Unicul text al Directivei 2014/17/UE care se referă la posibilitatea stingerii obligaţiei izvorâte din contractele de credit prin darea în plată a bunului imobil este cel prevăzut la art. 28, Arierate şi executare silită. Însă, spre deosebire de textul naţional, norma de drept al Uniunii este proporţională şi prezintă un caracter adecvat pentru atingerea scopului directivei. Este proporţională pentru că reglementează nu doar dreptul debitorilor de a stinge datoria prin darea în plată a bunului, dar şi compensaţiile juste şi echitabile la care este îndrituit creditorul într-o atare ipoteză.

48. Caracterul retroactiv al legii nu poate fi justificat prin indicarea directivei ca act normativ cu forţă superioară, în condiţiile în care directiva însăşi nu retroactivează, deoarece, conform art. 43, aceasta urmează să se aplice doar contractelor încheiate ulterior intrării sale în vigoare. Tensiunea neclarificată existentă încă între autonomia ordinii juridice a Uniunii Europene, pe de o parte, şi pretenţiile statelor membre privind propriile prevederi constituţionale nu ar permite un conflict între ordini juridice atât de flagrante.

49. Legea nr. 77/2016 încalcă dreptul creditorilor ipotecari diligenţi la diferenţă, contravenind art. 16 din Constituţie. Astfel, în cazul în care debitorul mai are alte bunuri libere de sarcini, legea creează o situaţie preferenţială pentru ceilalţi creditori, discriminând creditorii diligenţi care şi-au constituit o garanţie. În urma ştergerii datoriei ipotecare, doar ceilalţi creditori (care nu au calitatea de instituţie de credit, instituţie financiară nebancară sau cesionar al acestora ce beneficiază de ipotecă) vor rămâne cu un drept de urmărire asupra celorlalte bunuri din patrimoniul debitorului, şi doar categoria de creditori garantaţi cu ipotecă va fi discriminată prin restrângerea drepturilor la recuperarea creditului.

50. Măsurile legislative adoptate nu respectă principiul proporţionalităţii, iar semnificaţia principală a proporţionalităţii se exprimă prin două concepte: rezonabil şi echitabil. Măsura legislativă criticată nu este nici rezonabilă şi nu poate fi nici echitabilă, deoarece restrânge/îngrădeşte dreptul de proprietate, libertatea economică a instituţiilor financiare bancare şi nebancare creditoare. Restrângerea nu este justificată de un scop legitim de salvgardare a intereselor publice şi nu este conformă standardului de protecţie oferit de stat în calitatea sa de garant al dreptului.

51. Art. 4 din lege lasă loc hazardului moral al debitorului, întrucât permite modificarea discreţionară a preţului contractului de către debitor şi constituie un stimulent pentru ca debitorii să nu îşi execute obligaţiile contractuale de plată a datoriilor. Măsura ar fi fost legală şi proporţională dacă legiuitorul ar fi corelat-o cu prevederile Legii nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanei fizice, adică dacă ar fi fost limitată la cazurile sociale/contractele aflate în litigiu care să justifice ingerinţa excepţională a legiuitorului în contract.

52. Art. 4 şi 7 din Legea nr. 77/2016 nu asigură garanţiile constituţionale ale dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare deoarece dau dreptul debitorilor instituţiilor bancare şi financiar nebancare să schimbe obiectul, preţul şi riscul contractului după bunul lor plac şi în lipsa verificărilor prealabile privind îndeplinirea condiţiilor obiective şi subiective pentru aplicarea protecţiei. Scopul Directivei 2014/17/UE a cărei implementare se pretinde că se realizează prin Legea dării în plată, astfel cum rezultă din expunerea de motive a proiectului legislativ, nu este nici pe departe limitarea libertăţii contractuale a părţilor contractului şi nici instaurarea unei prezumţii absolute că dezechilibrele contractuale pot apărea doar în defavoarea consumatorilor. Libertatea comerţului apare totodată ca o cerinţă fundamentală a economiei de piaţă şi pentru garantarea acesteia statul are obligaţia de a garanta şi dreptul la profit. Prin instituirea unei obligaţii în sarcina creditorilor de a se conforma dreptului debitorilor exercitat în baza legii în mod unilateral şi neîngrădit de a schimba preţul unui contract deja executat sau în curs de executare, statul aduce ingerinţe nejustificate libertăţii creditorilor la activitate economică şi liberă iniţiativă.

53. Judecătoria Rădăuţi apreciază în opinia exprimată în dosarele nr. 1.155D/2016 şi 1.156D/2016 că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Aceasta arată că Legea nr. 77/2016 reglementează prin dispoziţiile, scopul şi efectele sale, un mecanism de intervenţie forţată, exterioară, care modifică raporturi contractuale preexistente prin schimbarea obiectului obligaţiei şi a regimului juridic al contractului. Concret, împotriva ordinii de drept şi a securităţii juridice, legea reglementează dreptul debitorilor de a rambursa creditul anticipat şi de a nova obiectul obligaţiei, în lipsa verificărilor prealabile cu privire la existenţa interesului legitim justificator şi în lipsa unei compensaţii juste şi echitabile pentru creditori.

54. Instanţa arată că "Art. 3, 6 şi 8 din Legea nr. 77/2016 au următorul efect: în urma stingerii creanţei ca urmare a dării în plată, prin această procedură, creditorul ipotecar diligent, care şi-a constituit o garanţie, dobândeşte o situaţie juridică inferioară altor creditori (creditorii chirografari), care, deşi nu au o garanţie, pot urmări bunuri mobile şi imobile prezente şi viitoare ale debitorilor până la satisfacerea întregii creanţe". Pentru un tratament echitabil al creditorilor (ipotecari şi chirografari) în toate situaţiile cu multitudine de creditori este necesar ca urmărirea bunurilor debitorului să fie realizată în mod coordonat, în cadrul procedurii concursuale a insolvenţei reglementată în Legea nr. 151/2015 care prevede mecanisme de reorganizare, lichidare şi prioritate la plată menite a aplica un tratament echitabil, şi mai ales menite a garanta protecţia dreptului la diferenţă a creditorilor preferenţiali. Legea nr. 77/2016 încalcă, prin urmare, dreptul creditorilor ipotecari diligenţi la diferenţă şi, prin aceasta, contravine art. 16 din Constituţie.

55. Art. 4 din Lege care stabileşte şi condiţiile în care dreptul debitorului de a da în plată poate fi contestat ca fiind exercitat în afara limitelor legale permite modificarea discreţionară a preţului contractului de către debitor şi constituie un stimulent pentru ca debitorii să nu îşi execute obligaţiile contractuale de plată a datoriilor.

56. Măsura ar fi fost legală şi proporţională dacă ar fi fost limitată la cazurile sociale/contractele conflictuale care să justifice ingerinţa excepţională a legiuitorului în contract. Domeniul extins de aplicare al legii şi condiţiile de admisibilitate a cererii de dare în plată reglementate la art. 4 din lege vin, de altfel, în contradicţie cu propria Expunere de motive a legii, acolo unde se menţionează că: "Restabilirea echilibrului contractual înseamnă că în situaţia unei crize a contractului, părţile împart riscul. (...) Principiul răspunderii nelimitate reglementat de art. 2.324 alin. (2) din Codul civil nu este în concordanţă cu legislaţia protecţiei consumatorilor, fiind contrazis şi de situaţia reală de supraîndatorare a debitorului, care, pentru imposibilitate de plată, astfel cum este aceasta definită de art. 1.634 din Codul civil, trebuie liberat de datorii. Prevederile art. 3 şi 4 din Legea nr. 77/2016 nu limitează exercitarea dreptului de a da în plată a debitorului la situaţii de imposibilitate de executare şi criză a contractului, ci permit hazardul moral şi discreţionar al debitorilor, aflaţi în situaţii economico-financiare excepţionale sau nu."

57. Judecătoria Sânnicolau Mare şi Judecătoria Cornetu apreciază în opiniile exprimate în dosarele Curţii nr. 1.266D/2016, respectiv nr. 1.242D/2016 că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

58. Judecătoria Călăraşi apreciază în opinia exprimată în Dosarul Curţii nr. 1.320D/2016 că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, fiind încălcate dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 44 alin. (2), art. 53 şi art. 135 alin. (2). Instanţa arată că legiuitorul intervine într-un contract civil fără a-i da creditorului posibilitatea de a-şi manifesta acordul cu privire la modalitatea alternativă de stingere a datoriei şi îl obligă să primească în plată imobilul ipotecat cu efectul liberării debitorului, fără a ţine cont de dezechilibrul pe care i l-ar produce şi creând o discrepanţă între situaţia creditorilor chirografari şi a celor ipotecari. Instanţa susţine că o lege adoptată în vederea aplicării sale în viitor se aplică, contrar dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2), şi situaţiilor trecute.

59. Dreptul de proprietate al băncii este încălcat, întrucât nu i se dă posibilitatea să îşi recupereze contravaloarea investiţiei realizate prin mijloace financiare. În plus, se arată că restrângerea exerciţiului dreptului fundamental la proprietate nu este în mod concret justificată prin necesitatea apărării drepturilor şi libertăţilor altor persoane, întrucât Legea nr. 77/2016 nu le cere consumatorilor să facă dovada că nu îşi mai pot executa obligaţiile contractuale. Măsura restrângerii exerciţiului dreptului de proprietate este disproporţionată întrucât băncile nu pot contesta manifestarea de voinţă a debitorului de a da bunul în plată, chiar dacă nu există diferenţe între soldul debitului şi valoarea bunului ipotecat şi nici nu este dovedită o imposibilitate reală de plată.

60. Legea instituie o discriminare în rândul debitorilor câtă vreme se stabileşte un plafon valoric de 250.000 euro, a cărui depăşire face imposibilă prevalarea de dispoziţiile Legii nr. 77/2016. Or, această discriminare este nejustificată, întrucât fenomenul devalorizării imobilelor îi afectează pe aceştia în mod nediferenţiat.

61. Judecătoria Târgu Jiu - Secţia civilă apreciază în opinia exprimată în Dosarul Curţii nr. 1.373D/2016 că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând jurisprudenţa Curţii, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi dispoziţiile art. 6 alin. (6) din Codul civil şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

62. Judecătoria Slobozia apreciază în opiniile exprimate în dosarele Curţii nr. 1.374D/2016 şi nr. 1.378D/2016 că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată în parte. Instanţa subliniază că dispoziţiile criticate nu lasă loc de interpretări, instituind în sarcina subiectelor de drept respectarea tuturor obligaţiilor prevăzute de actul normativ criticat. În plus, Legea nr. 77/2016 nu încalcă principiul neretroactivităţii legii civile, întrucât vizează facta pendentia, fără a afecta situaţii juridice epuizate anterior intrării sale în vigoare.

63. Instanţa apreciază că se încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 44 alin. (2). Legea nr. 77/2016 afectează speranţa legitimă a creditorului, beneficiar al unei creanţe certe, lichide şi exigibile, de a dobândi un bun, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât, în schimbul sumei de bani pe care este îndreptăţit să o primească, este nevoit să accepte spre plată un imobil a cărui valoare poate fi inferioară creanţei băneşti şi să suporte, astfel, riscuri ce nu au putut fi prevăzute la momentul încheierii contractului de credit.

64. Judecătoria Sectorului 4 din Bucureşti, apreciază în opinia exprimată în Dosarul Curţii nr. 1.396D/2016 că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional. Se arată că nu sunt încălcate exigenţele privind previzibilitatea şi accesibilitatea legii, câtă vreme consumatorii şi instituţiile de credit por prevedea în mod rezonabil ce condiţii trebuie să îndeplinească şi în ce situaţii este aplicabil actul normativ. Se mai arată că restrângerea exerciţiului dreptului de proprietate al instituţiilor de credit este proporţională prin raportare la scopul urmărit, respectiv ocrotirea intereselor consumatorilor care se află în situaţia de excepţie de a nu mai putea onora obligaţiile contractuale, ţinând cont de faptul că instituţia de credit dobândeşte proprietatea asupra imobilului în contul creditului acordat.

65. În sfârşit, instanţa apreciază că dispoziţiile legale criticate nu retroactivează întrucât nu intervin asupra efectelor trecute ale situaţiilor juridice născute înainte de intrarea acestora în vigoare şi pentru că reglementează exclusiv efectele viitoare ale unor asemenea situaţii.

66. Judecătoria Bacău - Secţia civilă apreciază în opinia exprimată în Dosarul Curţii nr. 1.461D/2016 că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Instanţa consideră că art. 11 din Legea nr. 77/2016 încalcă principiul neretroactivităţii legii civile. Contractul, ca izvor de obligaţii civile, fie şi în cazul în care executarea acestuia se întinde în timp, nu reprezintă o situaţie juridică, în sensul avut în vedere de art. 6 alin. (6) din Codul civil.

67. Legea criticată încalcă dreptul fundamental la proprietate, aşa cum este acesta garantat de art. 44 alin. (1)-(2) din Constituţie. Dreptul pur şi simplu al băncii este transformat într-un drept afectat de incertitudinea alegerii pe care o va realiza unilateral debitorul. În plus, reglementarea este contrară Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48/CE şi 2013/36/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 1.093/2010 care reglementează posibilitatea ca operaţiunea juridică a dării în plată să se realizeze prin acordul părţilor. Este evocat şi principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi obligat să devină titularul unui drept de proprietate, în special unul având ca obiect un imobil.

68. Judecătoria Iaşi - Secţia civilă apreciază în opinia exprimată în Dosarul nr. 1.471D/2016 că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată arătând că Legea nr. 193/2000 cuprinde prevederi similare privind aplicabilitatea legii la contractele în derulare, iar această lege a fost adoptată ca urmare a normelor Uniunii Europene şi nu a fost declarată ca neconstituţională de către Curtea Constituţională.

69. Judecătoria Târgovişte apreciază în opinia exprimată în Dosarul Curţii nr. 1.509D/2016 în sensul caracterului parţial întemeiat al excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, în ceea ce priveşte procedura de adoptarea a legii, instanţa reţine că legea a fost adoptată de Parlamentul României, în condiţiile art. 77 alin. (2), cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României. Referitor la cerinţele de previzibilitate ale legii, instanţa reţine că excepţia este neîntemeiată, întrucât aspectele prezentate de contestatoare în susţinerea excepţiei ţin de aplicarea şi interpretarea legii, inclusiv de coroborarea dispoziţiilor din acest act normativ cu normele de drept comun.

70. În schimb, instanţa apreciază că Legea nr. 77/2016, conţine dispoziţii contrare prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, cel puţin în ceea ce priveşte art. 11, încălcându-se astfel principiul neretroactivităţii legii. Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie legea civilă poate să dispună numai pentru viitor. Or, legea stabileşte modalităţi noi de stingere a obligaţiilor contractuale, prin intermediul unei legi care a intrat în vigoare după momentul încheierii contractului.

71. În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la proprietate, încălcarea libertăţii economice şi a trăsăturilor fundamentale ale economiei naţionale, instanţa opinează în sensul că excepţia invocată este neîntemeiată, întrucât textul contestat nu contravine normelor constituţionale invocate în susţinerea ei. Astfel, stabilirea posibilităţii de stingere a obligaţiilor rezultate din contractele de credit prin darea în plată, chiar împotriva voinţei creditorului, nu constituie o atingere a dreptului de proprietate, atâta vreme cât în schimbul creanţei stinse creditorul primeşte un bun pe care la momentul încheierii contractului de credit l-a considerat o garanţie suficientă, această operaţiune neputând fi în niciun caz echivalată cu o expropriere.

72. De asemenea, normele în cauză nu conţin elemente de imprevizibilitate şi inaccesibilitate, altele decât cele inerente contractului de credit în general, care, mai ales în cazul unui termen îndelungat de derulare, presupune asumarea unor schimbări importante ale condiţiilor economico-financiare iniţiale. Totodată, instanţa apreciază că normele în cauză nu constituie o restrângere a drepturilor creditorului, întrucât, de vreme ce acesta are posibilităţi net superioare debitorului de a previziona modificarea condiţiilor economico-financiare, poate realiza o arhitectură a contractului de credit corespunzătoare, respectiv poate solicita la încheierea contractului garanţii îndestulătoare, inclusiv prin raportare la modificările previzionate. Faptul că, drept urmare a acestei reglementări, o parte din riscul contractului este preluat de creditorul bancă constituie o opţiune a legiuitorului permisă acestuia de normele constituţionale care nu aşază banca pe o poziţie superioară altor persoane.

73. Judecătoria Sectorului 3 din Bucureşti - Secţia civilă apreciază în opinia exprimată în Dosarul Curţii nr. 1.550D/2016 că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional. Se arată că nu sunt încălcate exigenţele privind previzibilitatea şi accesibilitatea legii, câtă vreme consumatorii şi instituţiile de credit pot prevedea în mod rezonabil ce condiţii trebuie să îndeplinească şi în ce situaţii este aplicabil actul normativ. Faptul că valabilitatea procedurii de dare în plată nu este condiţionată de exprimarea acordului creditorului nu reflectă o lipsă de previzibilitate a acesteia, ci exprimarea unei opţiuni a legiuitorului în materia protecţiei consumatorilor. Nici derogarea, prin art. 3 al Legii nr. 77/2016, de la dreptul comun în materia dării plată nu poate fi înţeleasă ca o încălcare a principiului imprevizibilităţii şi accesibilităţii legii.

74. Se mai arată că restrângerea exerciţiului dreptului de proprietate al instituţiilor de credit este proporţională prin raportare la scopul urmărit, respectiv ocrotirea intereselor consumatorilor care se află în situaţia de excepţie de a nu mai putea onora obligaţiile contractuale, ţinând cont de faptul că instituţia de credit dobândeşte proprietatea asupra imobilului în contul creditului acordat.

75. În sfârşit, instanţa apreciază că dispoziţiile legale criticate nu retroactivează, întrucât nu intervin asupra efectelor trecute ale situaţiilor juridice născute înainte de intrarea acestora în vigoare şi pentru că reglementează exclusiv efectele viitoare ale unor asemenea situaţii.

76. Judecătoria Bacău - Secţia civilă apreciază în opinia exprimată în Dosarul Curţii nr. 1.616D/2016 că Legea nr. 77/2016 este neconstituţională.

77. În materie contractuală, atât valabilitatea contractului, cât şi efectele, precum şi executarea şi încetarea acestuia sunt supuse legii în vigoare la data la care a fost încheiat, în aceste condiţii art. 11 fiind neconstituţional.

78. Cu privire la dreptul de proprietate, instanţa apreciază că Legea nr. 77/2016 nu poate fi considerată că aduce o simplă limitare a dreptului de proprietate asupra creanţei, dreptul de opţiune stabilit în favoarea debitorului golind de conţinut dreptul de creanţă al băncii. Dintr-un drept pur şi simplu (lato sensu), dreptul de creanţă al băncii se transformă într-un drept afectat de incertitudinea alegerii pe care o va realiza unilateral debitorul; dreptului de creanţă al băncii în forma iniţială îi corespundea obligaţia corelativă a clientului de a restitui suma de bani împrumutată; or, în condiţiile Legii nr. 77/2016, dreptului iniţial de creanţă îi corespunde o obligaţie corelativă alternativă: fie consumatorul achită creditul, fie oferă imobilul. Darea în plată este un mod de stingere a datoriei care presupune acordul de voinţă al părţilor.

79. Mecanismul dării în plată avut în vedere de Directiva 2014/17/UE, implementată prin Legea nr. 77/2016, este cel clasic, bazat pe libertatea de voinţă a părţilor şi nu vizează o dare în plată doar pe baza unui pretins drept al debitorului şi doar prin voinţa unilaterală a acestuia. Un principiu fundamental al dreptului prevede că nimeni nu poate fi obligat să devină titularul unui drept, mai cu seamă al unui drept de proprietate asupra unui bun imobil, iar un alt principiu fundamental în materia obligaţiilor este că debitorul nu se poate elibera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul, care are dreptul la executarea întocmai a obligaţiei, consimte la aceasta.

80. Instanţa apreciază că se încalcă dreptul de proprietate al băncilor în măsura în care instituie un mecanism forţat de dare în plată şi de stingere a datoriei, cu suspendarea de drept a tuturor efectelor contractului şi a tuturor procedurilor în curs, doar în temeiul unei notificări, ca act unilateral al debitorului, fără să existe nicio alternativă de adaptare judiciară a contractului şi fără ca aceste măsuri extrem de grave să fie condiţionate de lipsa veniturilor şi a bunurilor debitorului, adică de starea lui de insolvabilitate, cel puţin aşa cum este înţeleasă în dreptul comun.

81. Judecătoria Râmnicu Vâlcea - Secţia civilă apreciază în opinia exprimată în Dosarul Curţii nr. 1.626D/2016 că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că Legea nr. 77/2016 este, pe de o parte, o lege cu caracter social, iar, pe de altă parte, are în vedere echilibrarea riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile. Instanţa mai precizează că Legea nr. 77/2016 are în vedere şi interesul creditorilor, cărora li se transmite dreptul de proprietate asupra imobilelor ipotecate.

82. Judecătoria Sectorului 2 din Bucureşti apreciază în opinia exprimată în Dosarele Curţii nr. 1.634D-1.635D/2016 că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Potrivit instanţei, normele legale criticate sunt precise şi previzibile şi oferă securitate juridică destinatarilor săi. De asemenea, modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi. Legea criticată nu reglementează măsuri excesive, insuficient elaborate sau imposibil de realizat şi nu se aplică în mod aleatoriu.

83. Dreptul de proprietate al băncilor nu se încalcă câtă vreme acestea devin proprietare asupra imobilului dat în plată. Nici principiul proporţionalităţii nu este încălcat câtă vreme măsurile legislative criticate sunt adecvate faţă de situaţia de fapt, respectiv imposibilitatea de plată în care se află debitorii, precum şi faţă de scopul avut în vedere de legiuitor la restrângerea exerciţiului dreptului fundamental de proprietate. În sfârşit, se arată că băncile nu suportă o sarcină excesivă câtă vreme bunul dat în plată are, de regulă, o valoare mult mai mare decât cea a împrumutului acordat, banca evaluându-l la momentul acordării creditului la 150% faţă de împrumutul acordat.

84. Judecătoria Braşov apreciază în opinia exprimată în Dosarul Curţii nr. 1.685/2016 că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional. Se arată că nu sunt încălcate exigenţele privind previzibilitatea şi accesibilitatea legii, câtă vreme consumatorii şi instituţiile de credit por prevedea în mod rezonabil ce condiţii trebuie să îndeplinească şi în ce situaţii este aplicabil actul normativ.

85. Se mai arată că restrângerea exerciţiului dreptului de proprietate al instituţiilor de credit este proporţională prin raportare la scopul urmărit, respectiv ocrotirea intereselor consumatorilor care se află în situaţia de excepţie de a nu mai putea onora obligaţiile contractuale, ţinând cont de faptul că instituţia de credit dobândeşte proprietatea asupra imobilului în contul creditului acordat. În sfârşit, instanţa apreciază că dispoziţiile legale criticate nu retroactivează, întrucât nu intervin asupra efectelor trecute ale situaţiilor juridice născute înainte de intrarea acestora în vigoare şi pentru că reglementează exclusiv efectele viitoare ale unor asemenea situaţii.

86. Judecătoria Sectorului 6 din Bucureşti, Judecătoria Sinaia, Judecătoria Botoşani - Secţia civilă, Judecătoria Feteşti şi Judecătoria Deta, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu şi-au exprimat opinia cu privire la temeinicia excepţiei de neconstituţionalitate în Dosarele Curţii nr. 1.140D/2016, nr. 1.174D/2016, nr. 1.190D/2016, nr. 1.198D/2016, nr. 1.223D/2016, nr. 1.383D/2016 şi nr. 1.384D/2016.

87. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

88. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

89. În baza art. 47 alin. (4) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, a fost solicitat punctul de vedere al Băncii Naţionale a României, cu privire la dispoziţiile Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

90. Banca Naţională a României a transmis punctul său de vedere, înregistrat la Registratura jurisdicţională a Curţii Constituţionale cu nr. 9.008 din 4 octombrie 2016.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctul de vedere al Băncii Naţionale a României, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, susţinerile părţilor prezente, concluziile scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

91. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

92. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 6-8, în special art. 8 alin. (1), (3) şi (5), art. 10 şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi ale legii în ansamblul său. Dispoziţiile criticate punctual au următorul conţinut:

- Art. 1 alin. (3): "Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori."

- Art. 3: "Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord."

- Art. 4: "(1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

- Art. 5 alin. (2): "Notificarea prevăzută la alin. (1) trebuie să cuprindă şi stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul legal sau convenţional al instituţiei de credit să se prezinte la un notar public propus de debitor în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului, principal, dobânzi, penalităţi, izvorând din contractul de credit ipotecar, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi."

- Art. 6: "(1) De la data primirii notificării prevăzute la art. 5 se suspendă dreptul creditorului de a se îndrepta împotriva codebitorilor, precum şi împotriva garanţilor personali sau ipotecari.

- Art. 7: "(1) În termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege.

- Art. 8: "(1) În situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor.

- Art. 10: "(1) La momentul încheierii contractului translativ de proprietate, respectiv de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive, potrivit prevederilor art. 8 sau, după caz, ale art. 9, va fi stinsă orice datorie a debitorului faţă de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare.

- Art. 11: "În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată."

93. În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 44 privind dreptul de proprietate, art. 45 privind libertatea economică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 73 alin. (3) lit. m) privind adoptarea legilor organice, art. 135 privind economia, art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietăţii private. Din examinarea excepţiei de neconstituţionalitate se poate deduce, în mod rezonabil, că autoarele acesteia au înţeles să se raporteze şi la prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în faţa legii, art. 24 privind dreptul la apărare şi ale art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană.

94. Examinând Legea nr. 77/2016, Curtea constată că aceasta are drept obiect reglementarea acelor situaţii apărute în urma crizei economice din cauza căreia debitorii nu au mai fost capabili să îşi execute obligaţiile asumate prin contractele de credit. Astfel, potrivit Expunerii de motive a legii, adoptarea acesteia a fost determinată de ideea de echitate şi împărţirea riscurilor contractuale în executarea contractului de credit. Prin urmare, principala problemă care se ridică este aceea a concilierii principiului pacta sunt servanda cu prevederile legii criticate. Pentru a realiza această operaţiune, Curtea trebuie să determine conţinutul principiului menţionat. Potrivit acestui principiu fundamental al dreptului civil, odată încheiat valid, contractul trebuie să fie executat în deplină conformitate cu cuprinsul său, prevederile contractuale impunându-se (cu putere de lege) atât părţilor (şi, după caz, succesorilor în drepturi), cât şi instanţelor judecătoreşti şi organelor chemate să asigure executarea silită. Acest principiu îşi găsea temeiul în art. 969 din Codul civil din 1864, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ele putându-se revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege. El este în strânsă legătură cu teoria voluntaristă a autonomiei de voinţă, potrivit căreia individul liber creează dreptul, voinţa sa fiind suficientă pentru a explica efectele de drept ale unui act juridic. Voinţa este autonomă, deoarece ea singură şi independentă are forţa de a genera actul juridic, cu efectul că dreptul obiectiv doar confirmă forţa juridică a voinţei individuale. Cu alte cuvinte, efectele contractului constau în naşterea, modificarea sau stingerea de drepturi şi de obligaţii civile în condiţiile aplicării regulii pacta sunt servanda (forţa obligatorie a contractului). Astfel, părţile sunt obligate să execute întocmai şi cu bună-credinţă contractul încheiat în condiţiile legii aplicabile. În aceste condiţii, singura modalitate prin care efectele contractului astfel încheiat pot fi modificate o reprezintă tot acordul părţilor, ca o expresie a autonomiei lor de voinţă. Însă, regula pacta sunt servanda poate fi supusă unor atenuări impuse de situaţii ce intervin pe parcursul executării contractului, situaţii care nu au putut fi avute în vedere la încheierea acestuia şi care pun una dintre părţile din contract în situaţia de a nu-şi mai putea onora obligaţiile contractuale. În acest context, Curtea urmează să verifice dacă legea criticată amenajează autonomia de voinţă a părţilor în sensul soluţionării situaţiilor menţionate mai sus.

95. În acest sens, Curtea reţine că sub imperiul Codului civil din 1864 atât doctrina, cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului. Această instituţie şi-a găsit aplicarea în sistemul de drept românesc încă din prima parte a secolului XX, după Primul Război Mondial, atunci când societatea s-a confruntat cu o importantă criză economică, fiind de asemenea utilizată de judecătorii români după 1989 şi în contextul schimbărilor importante ce au avut loc ca urmare a transformării regimului politic din România şi a liberalizării preţurilor. Astfel, sub regimul Codului civil din 1864 (aplicabil contractelor din dosarele de faţă) teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art. 970 care stipulau: "Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa." Aşadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăşi reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credinţă şi echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condiţiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică [art. 1.271].

96. În esenţă, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta. Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune. În acest context, Curtea reţine că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna-credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

97. Impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului. Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menţinută, pe când încetarea atunci când în cazul intervenirii noilor condiţii contractul îşi pierde utilitatea socială. În consecinţă, Curtea reţine că revine, în primul rând, părţilor obligaţia de a renegocia contractul, iar, în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate.

98. Din cele de mai sus rezultă că adaptarea contractului pe parcursul executării sale la noua realitate intervenită echivalează cu menţinerea utilităţii sociale a acestuia, mai precis permite executarea în continuare a contractului prin reechilibrarea prestaţiilor. Evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi pregătirii economice/juridice a cocontractanţilor [dihotomia profesionist/ consumator], a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit. Această evaluare de ansamblu permite stabilirea, pe de o parte, a limitei dintre cele două categorii de riscuri anterior menţionate şi, pe de altă parte, în funcţie de rezultatul la care se ajunge, luarea unei decizii cu privire la soarta contractului. Însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supraadăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului.

99. De asemenea, Curtea constată că regula pacta sunt servanda presupune luarea în considerare a unor elemente precum buna-credinţă şi echitatea, în condiţiile schimbării fundamentale a condiţiilor de executare a contractului. Ca principiu general, echitatea se manifestă sub două aspecte: obiectiv - denumind principiul exactei compensaţii cu implicarea egalităţii de tratament - şi subiectiv - însemnând luarea în considerare a unei situaţii particulare, de regulă, slăbiciunea unei părţi contractante. Rămânând la acelaşi nivel general, funcţiile echităţii sunt de interpretare şi de completare a normelor juridice, inclusiv a voinţei exprimate a părţilor. Din coroborarea dispoziţiilor art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864 rezultă două principii interdependenţe pe care se întemeiază contractul civil: puterea de lege/forţa obligatorie pe care acesta o are pentru părţile contractante, pe de o parte, şi buna-credinţă în executarea acestuia, pe de altă parte. Puterea de lege a contractului vizează nu numai ceea ce contractul prevede expres în clauzele sale, ci şi toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa (art. 970 alin. 2 din Codul civil din 1864). Cu alte cuvinte, echitatea, corolar al bunei-credinţe, guvernează contractul civil de la naşterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existenţa unei clauze exprese în cuprinsul contractului. Aşadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forţa obligatorie şi executarea cu bună-credinţă), principii care nu au existenţă de sine stătătoare, ci se condiţionează reciproc. Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situaţie imprevizibilă, însă niciuna dintre părţile contractante nu abdică de la obligaţiile care îi revin potrivit executării cu bună-credinţă a contractului. Aşadar, echitatea, alături de buna-credinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă între ele.

100. Prin urmare, potrivit arhitecturii constituţionale şi legale, în caz de neînţelegere între părţi, evaluarea existenţei situaţiei neprevăzute (condiţie obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor (condiţii subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare şi cade în sarcina instanţei judecătoreşti, organ care beneficiază de garanţia de independenţă şi imparţialitate şi care, pe această cale, dobândeşte un rol important în determinarea condiţiilor de executare a contractului. Consecinţa luării în considerare a criteriului bunei-credinţe constituie o lărgire a rolului judecătorului în contract, dar securitatea juridică nu va fi pusă în pericol, întrucât intervenţia judiciară este limitată de îndeplinirea condiţiilor specifice impreviziunii contractuale.

101. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea reţine că impreviziunea constituie doar o aparentă excepţie de la principiul autonomiei de voinţă a părţilor.

102. Chiar dacă Legea nr. 77/2016 nu se referă in terminis la impreviziune, intenţia legiuitorului de a face aplicarea instituţiei impreviziunii reiese din art. 11 teza întâi care face referire la echilibrarea riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din Expunerea de motive a legii care foloseşte expresia "criză a contractului". Aceste sintagme trebuie interpretate ca fiind o expresie particularizată la nivelul contractului de credit a teoriei impreviziunii, aşa cum a fost enunţată mai sus. Legiuitorul a avut în vedere reechilibrarea prestaţiilor în condiţiile în care, pe perioada executării contractului, a intervenit un risc supraadăugat riscului firesc ce însoţeşte un contract de credit şi în care niciuna dintre părţi nu este culpabilă de apariţia evenimentului.

103. Din analiza prevederilor legale rezultă, astfel, că instanţa, potrivit art. 4 alin. (1) din lege, verifică îndeplinirea cumulativă a anumitor condiţii (persoanele cărora se aplică prevederile legale, cuantumul sumei împrumutate, scopul contractării creditului, lipsa în privinţa consumatorului debitor a vreunei condamnări pronunţate printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea legii) şi că, într-o interpretare restrictivă a legii, nu ar avea dreptul la verificarea altor condiţii, cum ar fi condiţiile privind existenţa impreviziunii.

104. Curtea constată că toate contractele de credit din prezentele dosare în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 77/2016 au fost încheiate în perioada 2007-2009. Drept urmare, instanţa de contencios constituţional va trebui să facă distincţie între art. 11 teza întâi ("În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare") şi art. 11 teza a doua ("cât şi contractelor încheiate după această dată.") din Legea nr. 77/2016. De asemenea, Curtea reţine că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional "decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia." Cu alte cuvinte, având în vedere obiectul sesizărilor care privesc contracte de credit încheiate înainte de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată iniţial în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, respectiv în perioada 2007-2009, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât vizează contracte încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016. Aşadar, Curtea va examina excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi, însă prin raportare la cele ale art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016, întrucât acestea conturează sfera obligaţiilor al căror conţinut este contestat prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate.

105. De asemenea, în ceea ce priveşte prevederile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016 ["Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare"], având în vedere că aceleaşi contracte de credit au fost încheiate chiar înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, adică 1 octombrie 2011 (potrivit art. 220 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011) şi care nu pot fi aplicate contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, instanţa de contencios constituţional va respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a acestor prevederi.

106. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale criticate, Curtea constată că autoarele excepţiei de neconstituţionalitate formulează atât o critică de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă.

107. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate extrinsecă, care se referă la lege în ansamblul său, Curtea reţine că autoarele excepţiei de neconstituţionalitate susţin, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât Legea nr. 77/2016 a fost adoptată ca o lege ordinară. Or, în condiţiile în care se instituie un regim derogatoriu de la regimul general al proprietăţii [care este reglementat, potrivit art. 73 alin. (3) lit. m) din Constituţie, prin lege organică], această derogare trebuie operată tot printr-o lege organică. În acest context, se menţionează, cu titlu de exemplu, art. 8 alin. (1) din lege prin care se reglementează posibilitatea pentru instanţa de judecată de a obliga creditorul să devină titular al dreptului de proprietate asupra imobilului. Aşadar, critica de neconstituţionalitate formulată de autoarele excepţiei de neconstituţionalitate se raportează la problema reglementării printr-o lege ordinară, cum este Legea nr. 77/2016 a unor situaţii care vizează aspecte importante legate de dreptul de proprietate (precum transmiterea forţată a unui imobil în patrimoniul creditorului).

108. Curtea reţine că Legea nr. 77/2016 reglementează situaţii specifice care nu se referă la regimul general al proprietăţii, în sensul că vizează doar o modalitate de executare a unor obligaţii derivate din contractul de credit în ipoteza intervenirii impreviziunii. Chiar dacă aplicarea Legii nr. 77/2016 are drept efect un transfer de proprietate, acest lucru nu semnifică faptul că legea în sine reglementează regimul general al proprietăţii, sintagmă ce vizează cadrul general al proprietăţii în România, şi nu orice transfer al dreptului de proprietate ca urmare a aplicării unor instituţii de drept civil. În concordanţă cu jurisprudenţa sa (Decizia nr. 5 din 14 iulie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 22 iulie 1992), Curtea constată că regimul juridic general al proprietăţii, publică sau privată, vizează, ca esenţă, cele trei elemente ale dreptului de proprietate: posesia, folosinţa, dispoziţia, fiind preponderent un regim de drept privat. Regimul proprietăţii şi al dreptului de proprietate, şi încă la nivel general, reprezintă o realitate juridică care guvernează raporturile juridice de o valoare socială semnificativă ce reclamă reglementarea printr-o lege organică, pe când regulile specifice pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate reprezintă o altă realitate juridică, de o importanţă mai mică, putând fi stabilită prin legi ordinare sau, după caz, prin ordonanţe. De altfel, legiuitorul a mai adoptat reglementări care au un impact asupra dreptului de proprietate prin intermediul unor legi ordinare, cum ar fi Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015) care în art. 348 reglementează confiscările dispuse potrivit legii. Prin urmare, Curtea constată că această critică de neconstituţionalitate extrinsecă este neîntemeiată.

109. Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea constată că o primă critică se referă la claritatea, precizia şi previzibilitatea legii. Aspectele invocate în legătură cu art. 1 alin. (5) din Constituţie vizează, însă, mai degrabă chestiuni care ţin de interpretarea sau aplicarea legii de către instanţa judecătorească sau se referă la corelarea dintre prevederi legale din acte normative diferite. Astfel, se critică faptul că legea nu defineşte noţiunea de locuinţă, nu stabileşte în sarcina cui vor fi cheltuielile de executare silită sau nu stabileşte cu claritate domeniul de aplicare prin utilizarea sintagmei "contract de credit", nu se arată în ce măsură Codul civil este aplicabil în materia nou-reglementată, că există inadvertenţe între scopul declarat în expunerea de motive şi conţinutul propriu-zis al legii. Se mai critică faptul că se schimbă obiectul de activitate al băncii, că se denaturează piaţa bancară. De asemenea, autoarele excepţiei de neconstituţionalitate au arătat că Legea nr. 77/2016 este neclară şi că nu prevede ce se întâmplă atunci când există ipoteci de ranguri diferite constituite asupra imobilului ce urmează a fi dat în plată sau ce se întâmplă atunci când imobilul este deteriorat din neglijenţa debitorului. Se mai pune şi problema corelării cu dispoziţiile Codului de procedură civilă în ceea ce priveşte regularizarea cererilor de chemare în judecată. Curtea constată, însă, că aceste aspecte ţin de interpretarea şi aplicarea legii de către instanţa judecătorească, analiza lor excedând competenţei instanţei de contencios constituţional.

110. O altă critică vizează faptul că legea nu a fost însoţită de studii de impact. În ceea ce priveşte necesitatea studiului de impact prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie şi prin raportare la Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, Curtea reţine că art. 30 din această lege prevede următoarele: "(1) Proiectele de acte normative trebuie însoţite de următoarele documente de motivare: [...] d) studii de impact - în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită şi al proiectelor de legi de aprobare a ordonanţelor emise de Guvern în temeiul unei legi de abilitare şi supuse aprobării Parlamentului." Or, Curtea constată că Legea nr. 77/2016 nu se încadrează în această ipoteză, ea reglementând o soluţie normativă menită a rezolva o situaţie punctuală, respectiv impreviziunea în ipoteza intervenirii unei "crize a contractului" care nu se subsumează conţinutului normativ al art. 30 din Legea nr. 24/2000.

111. De asemenea, s-a arătat în criticile formulate că prevederile legale criticate nu sunt coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 26 iunie 2015, lege care încă nu a intrat în vigoare. Însă, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că nu se poate pronunţa asupra neconcordanţelor dintre diferite norme juridice, ci numai asupra înţelesului dispoziţiilor legale criticate în raport cu prevederile şi principiile constituţionale. De exemplu, prin Decizia nr. 495 din 16 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 19 ianuarie 2005, şi Decizia nr. 463 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 21 iunie 2011, Curtea a reţinut că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Prin urmare, o astfel de situaţie nu constituie un veritabil argument pe care să se întemeieze neconstituţionalitatea prevederilor criticate, ci o eventuală contrarietate între norme legale din acelaşi domeniu sau din domenii pe care autorii excepţiei de neconstituţionalitate le apreciază ca fiind similare. Or, coordonarea legislaţiei în vigoare, sub aspectele menţionate, este de competenţa autorităţii legiuitoare.

112. O altă critică se referă, prin prisma art. 16 din Constituţie, la faptul că instituţiile de credit ar dobândi, în urma aplicării acestei legi, o poziţie inferioară creditorilor chirografari care îşi pot satisface creanţele prin executarea silită a celorlalte bunuri ale debitorilor, altele decât imobilul/imobilele adus/aduse drept garanţie. În ceea ce priveşte încălcarea art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în faţa legii, Curtea reţine că prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, a statuat că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. De asemenea, art. 16 din Constituţie "vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui" (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). Or, acele categorii de creditori menţionate sunt în situaţii diferite. Instituţiile financiare, în calitate de creditori care şi-au garantat creanţele cu ipoteci asupra unor imobile, se află, totuşi, pe o poziţie diferită faţă de cea a creditorilor chirografari, având în vedere natura diferită a creanţelor lor (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 22 din 21 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2003).

113. Autoarele excepţiei de neconstituţionalitate se referă şi la nerespectarea principiului neretroactivităţii legii civile, argumentând că prin normele legale criticate se afectează obiectul contractelor de credit, prin schimbarea obligaţiei de plată a sumelor de bani datorate în aceea a predării imobilului cu care s-a garantat executarea contractului de credit. Cu alte cuvinte, se afirmă că prin dispoziţiile legale criticate se afectează în mod retroactiv substanţa contractului de credit, înlăturânduse regula potrivit căreia obligaţiile asumate trebuie respectate de către părţi (pacta sunt servanda). Însă, aşa cum s-a arătat mai sus, în paragraful 94 şi următoarele, regula pacta sunt servanda presupune luarea în considerare a unor elemente precum bunacredinţă şi echitatea atunci când are loc o schimbare fundamentală a condiţiilor de executare a contractului. Prevederile puse în principal în discuţie prin prisma încălcării art. 15 alin. (2) din Constituţie sunt cele ale art. 11 din Legea nr. 77/2016, potrivit cărora: "În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată." Aşa cum s-a arătat la paragraful 104 din prezenta decizie, Curtea urmează să se raporteze doar la art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016. Din analiza prevederilor legale criticate rezultă faptul că ele se aplică şi contractelor aflate în curs de derulare. Expresia "în derulare" a fost folosită de legiuitor pentru a acoperi şi cazul prevăzut de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, respectiv faza executării silite începute înainte de intrarea în vigoare a legii.

114. Cu referire la această critică, Curtea reţine, de asemenea, că majoritatea contractelor de împrumut vizate de legea criticată au fost încheiate în perioada 2007-2009, acestor contracte fiindu-le aplicabil cadrul legal de la acea dată. Astfel, dreptul comun îl constituia Codul civil în vigoare la acea dată, iar reglementări suplimentare, specifice domeniului bancar, se regăseau în Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 14 decembrie 1999. Curtea observă, însă, că Legea nr. 77/2016 se aplică şi contractelor care au fost încheiate în baza altor prevederi legale decât cele ale Legii nr. 190/1999. Cu alte cuvinte, şi unele credite care nu au fost contractate în scopul achiziţionării unor imobile au fost garantate prin instituirea unor ipoteci asupra unor bunuri imobile.

115. Indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi art. 970. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează. Cu toate acestea, Curtea observă că legiuitorul a configurat cadrul legal reprezentat de Legea nr. 77/2016 luând în considerare o impreviziune aplicabilă ope legis pentru toate contractele de credit în derulare, deformând condiţiile aplicării impreviziunii.

116. Astfel, art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 prevede că dispoziţiile legii se aplică tuturor contractelor în curs de derulare, fără a lua în considerare situaţia debitorilor, precum şi specificul contractelor de credit încheiate şi fără a face o diferenţiere între debitorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, între cei care nu mai pot să plătească şi cei care nu mai vor să plătească. Cu alte cuvinte, deşi în expunerea de motive se face referire la persoanele fizice care nu dispun de mijloacele necesare achitării creditului către instituţia de credit, legea se aplică fără distincţie celor două categorii de debitori menţionaţi. Curtea reţine, însă, că darea în plată intervine numai dacă în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 părţile contractului nu ajung la un acord, respectiv dacă negocierea întemeiată pe art. 969 şi art. 970 din Codul civil eşuează. Însă, o astfel de instituţie a impreviziunii aplicabilă ope legis pentru toate contractele încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016 nu poate fi recunoscută, fiind în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, cele ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. În aceste condiţii, prevederile legale criticate nu sunt clare, permiţând interpretări contradictorii cu privire la posibilitatea instanţei judecătoreşti de a verifica îndeplinirea condiţiilor privind existenţa impreviziunii. Or, posibilitatea părţilor din contractele respective de a prezenta situaţia de fapt dintr-un dosar în faţa unei instanţe judecătoreşti este absolut necesară având în vedere că judecătorul trebuie să verifice această situaţie, astfel încât instituţia dării în plată să nu fie un instrument discreţionar pus la dispoziţia doar a unei părţi şi, astfel, să dezechilibreze raportul contractual. Numai în acest fel se poate asigura, în aceste cazuri, respectarea principiului egalităţii armelor în cadrul procesului civil.

117. Astfel, din analiza prevederilor legii criticate rezultă că legiuitorul înlătură posibilitatea controlului judecătoresc în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor specifice impreviziunii, respectiv condiţiile cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanţelor (existenţa situaţiei neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absenţa unei clauze de adaptare a contractului) şi condiţiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părţilor contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanţelor (caracterul licit al neexecutării obligaţiilor contractuale). Legiuitorul se limitează la a stabili condiţiile premisă ale incidenţei noului cadru normativ, care se pot constitui eventual în condiţii de admisibilitate a cererii introductive de instanţă, alături de dovada parcurgerii procedurii prealabile a notificării, fără a reglementa nicio condiţie specifică impreviziunii. Cu alte cuvinte, legiuitorul stabileşte o impreviziune aplicabilă ope legis, convertind situaţia premisă în efect consumat, fără evaluarea niciuneia dintre condiţiile obiective sau subiective care caracterizează impreviziunea contractuală. Consecinţa directă este modificarea contractului în baza legii, intervenţia judecătorului fiind una strict formală, limitată la verificarea condiţiilor de admisibilitate a cererii, a căror întrunire cumulativă are ca efect direct darea în plată. Aşa fiind, legea criticată înlătură controlul efectiv al instanţei cu privire la starea de fapt, respectiv cu privire la cauza şi efectele schimbării circumstanţelor de executare a contractului, dând prevalenţă unei presupuse stări de criză a contractului în privinţa debitorului. În mod implicit, legea rupe echilibrul contractului, instituind o prezumţie absolută a incapacităţii de executare a contractului de către debitor, şi elimină orice remediu judiciar prin atribuirea unui rol formal judecătorului cauzei, care este ţinut de litera legii.

118. Mai mult, în condiţiile în care trăsătura esenţială a statului de drept o constituie supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 15 noiembrie 2001, Decizia nr. 234 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 7 septembrie 2001, sau Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011), iar "Statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta" (Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 17 martie 2004), ceea ce înseamnă că acesta "implică, prioritar, respectarea legii, iar statul democratic este prin excelenţă un stat în care se manifestă domnia legii" (Decizia nr. 13 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999), soluţia adoptată de legiuitor în legea criticată nesocoteşte aceste valori consacrate jurisprudenţial de Curtea Constituţională.

119. Aşadar, singura interpretare care se subsumează cadrului constituţional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia. Curtea mai reiterează faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit.

120. În aceste condiţii, Curtea constată că prevederile art. 11 teza întâi raportate la cele ale art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească, în condiţiile manifestării opoziţiei creditorului, poate şi trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare. Astfel, din punct de vedere procedural, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestaţiei de către creditor sau a acţiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeaşi lege.

121. Instanţa judecătorească care, în condiţiile legii, este independentă în aprecierea sa va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016 (predarea imobilului şi ştergerea datoriilor principale şi accesorii). Cu alte cuvinte, în lipsa acordului părţilor şi în temeiul art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864, respectiv al Legii nr. 77/2016, instanţa judecătorească va pronunţa o hotărâre prin care va dispune fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa.

122. În continuare, Curtea va analiza problema constituţionalităţii sintagmei "precum şi din devalorizarea bunurilor imobile" din art. 11 al Legii nr. 77/2016. Curtea constată că obiectul contractelor de credit îl reprezintă sume de bani, şi nu bunuri imobile. În condiţiile în care art. 11 teza întâi prevede ca un criteriu de sine stătător criteriul devalorizării bunurilor imobile ce fac obiectul garanţiei aduse de debitor, se ajunge la o încălcare a dreptului de proprietate privată asupra sumelor de bani ale împrumutătorului (instituţiei de credit), drept prevăzut de art. 44 din Constituţie. Curtea constată că un astfel de criteriu care a fost prevăzut alternativ cu cel al riscurilor ce izvorăsc din contractul de credit şi, deci, folosit de sine stătător este incompatibil cu aplicarea impreviziunii de către instanţa judecătorească, astfel cum a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864. Faptul că garanţia adusă se devalorizează nu are legătură cu executarea contractului de credit. Acest criteriu ar putea, în schimb, să fie folosit în coroborare cu principiul echităţii ca parte a teoriei impreviziunii astfel cum a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864. Astfel, instanţa judecătorească urmează să evalueze dezechilibrul prestaţiilor rezultate din contractul de credit şi prin recurgerea la acest criteriu atunci când contractul de credit a fost convenit în vederea achiziţionării unui imobil.

123. În ceea ce priveşte criticile referitoare la prevederile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, Curtea constată că se impun anumite precizări. Executarea unei obligaţii a debitorului poate avea loc, în principiu, în două moduri: de bunăvoie sau prin executare silită. Cauzele pentru care se ajunge la executare silită sunt aceleaşi ca cele care îl determină pe debitor să dea în plată imobilul cu care a garantat împrumutul. Legiuitorul a reglementat aceeaşi soluţie pentru situaţii identice. Darea în plată poate opera şi în faza executării silite, neputându-se reţine încălcarea autorităţii de lucru judecat al hotărârii instanţei judecătoreşti care a încuviinţat executarea silită, întrucât aceasta nu are ca obiect soluţionarea fondului. Chiar şi în această fază instanţa poate aprecia cu privire la îndeplinirea condiţiilor privind existenţa impreviziunii.

124. Aşadar, Curtea reţine că încuviinţarea executării silite nu presupune o judecată de fond, ci are semnificaţia "apelării la forţa de constrângere a statului în sensul punerii în executare silită a titlului executoriu, debitorul obligaţiei suportând, astfel, în mod direct, consecinţele acestei operaţiuni. Ea deschide posibilitatea îndeplinirii efective a obligaţiilor care incumbă în sarcina debitorului, iar creditorul, prin forţa de constrângere a statului, neutralizează libertatea de acţiune a debitorului, realizându-şi creanţa în dauna voinţei acestuia" (Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, paragraful 20). În prezent, conform art. 666 alin. (5) din Codul de procedură civilă, instanţa poate respinge cererea de încuviinţare a executării silite numai dacă: cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat; hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu; înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întruneşte toate condiţiile de formă cerute de lege sau alte cerinţe în cazurile anume prevăzute de lege; creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă; debitorul se bucură de imunitate de executare; titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot duce la îndeplinire prin executare silită; sau există alte impedimente prevăzute de lege.

125. Niciunul dintre aceste motive nu este afectat prin adoptarea legii criticate, întrucât legiuitorul nu contestă caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, ci limitează executarea acesteia la concurenţa bunului imobil ipotecat. Legiuitorul nu a negat vreunul dintre elementele definitorii ale contractului de credit (obiectul, preţul sau garanţiile asociate acestuia), ci a stabilit o modalitate de executare, în respectul art. 57 din Constituţie, a garanţiei asociate contractului de credit, astfel încât executarea silită a titlului executoriu, reprezentat de contractul de credit, să continue. Nici executarea de bunăvoie, nici cea silită a obligaţiilor rezultate din contractul de credit nu presupune ruinarea debitorului în cazul intervenirii unei impreviziuni în executarea acestuia.

126. Mai mult, Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că suspendarea executărilor silite în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 18 iunie 2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 8 decembrie 2011, nu este contrară dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 387 din 24 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 23 iunie 2011) şi nici principiului separaţiei puterilor în stat (Decizia nr. 1.042 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 647 din 9 septembrie 2011), iar un atare motiv de suspendare a executărilor silite se încadrează în "alte impedimente prevăzute de lege". Astfel, chiar ulterior încuviinţării executării silite pot interveni anumite situaţii pentru care executarea silită nu mai poate continua. Or, în cazul de faţă, nu numai că executarea silită continuă, dar creditorul îşi poate vedea realizată creanţa, în condiţiile impreviziunii, la nivelul bunului imobil pe care a înţeles că îl solicite drept garanţie pentru executarea obligaţiilor prevăzute în contractul de credit.

127. Toate cele de mai sus demonstrează că măsura legislativă criticată, cu precizările aduse de instanţa de contencios constituţional raportate la aplicarea teoriei impreviziunii, nu reprezintă o ingerinţă în realizarea actului de justiţie sau a dreptului la un proces echitabil, ci o aplicare justă, în spiritul bunei-credinţe şi a echităţii, a teoriei impreviziunii în faza executării silite.

128. Referitor la prevederile art. 11 teza întâi prin raportare la celelalte dispoziţii legale criticate, Curtea reţine că în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014, paragraful 19) a statuat că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (în acest sens, a se vedea şi Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Aşadar, textul art. 44 din Constituţie cuprinde expres în cadrul alin. (1) o dispoziţie specială în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. În aceste condiţii, Curtea reţine că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie; însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. Statul protejează dreptul de proprietate în condiţiile exercitării sale cu bună-credinţă (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 20 iulie 2016, paragrafele 59-60). Dreptul de proprietate al instituţiilor de credit nu cunoaşte nicio limitare în condiţiile impreviziunii, adaptarea/încetarea contractelor neînsemnând nici măcar limitarea dreptului de proprietate.

129. Cu privire la art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, prin Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, Curtea Constituţională a statuat că folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză, demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz. Prin prisma condiţionalităţii cumulative enunţate, rămâne la aprecierea Curţii Constituţionale aplicarea în cadrul controlului de constituţionalitate a hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau formularea de către ea însăşi a unor întrebări preliminare în vederea stabilirii conţinutului normei europene. O atare atitudine ţine de cooperarea dintre instanţa constituţională naţională şi cea europeană, precum şi de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuţie aspecte ce ţin de stabilirea unor ierarhii între aceste instanţe. În cauză, prevederile invocate ale Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48/CE şi2013/36/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 1.093/2010, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 60 din 28 februarie 2014, nu au, însă, legătură cu ipoteza normativă a legii criticate, ele referinduse la conversia creditelor în valută.

130. În aceste condiţii, Curtea constată că nu poate reţine încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, art. 16 privind egalitatea în faţa legii, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 45 privind libertatea economică, art. 73 alin. (3) lit. m) privind adoptarea legilor organice, art. 135 privind economia, art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietăţii private, iar dispoziţiile art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană din Constituţie nu au incidenţă în cauza de faţă.

131. Drept urmare, având în vedere considerentele de mai sus, Curtea va respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

132. Curtea reţine că atât dispozitivul, cât şi considerentele prezentei decizii sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (a se vedea, în acest sens, şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, sau Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014).

133. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Unicreditbank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 9.406/303/2016 al Judecătoriei Sectorului 6 din Bucureşti, de Societatea B.R.D. - Societe Generale din Bucureşti şi, respectiv, de Societatea B.R.D. - Societe Generale din Bucureşti - Sucursala Timişoara în Dosarul nr. 2.745/285/2016 al Judecătoriei Rădăuţi, în Dosarul nr. 888/310/2016 al Judecătoriei Sinaia, în Dosarul nr. 8.179/193/2016 al Judecătoriei Botoşani - Secţia civilă, în Dosarul nr. 867/220/2016 al Judecătoriei Deta, în Dosarul nr. 17.053/245/2016 al Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă şi în Dosarul nr. 5.639/315/2016 al Judecătoriei Târgovişte, de Societatea Alpha Bank România - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 2.789/285/2016 al Judecătoriei Rădăuţi şi în Dosarul nr. 9.910/180/2016 al Judecătoriei Bacău - Secţia civilă, de Banca Comercială Română - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 1.415/295/2016 al Judecătoriei Sânnicolau Mare, precum şi de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. în Dosarul nr. 838/310/2016 al Judecătoriei Sinaia, în Dosarul nr. 1.699/229/2016 al Judecătoriei Feteşti, în Dosarul nr. 6.156/1.748/2016 al Judecătoriei Cornetu, în Dosarul nr. 3.192/202/2016 al Judecătoriei Călăraşi, în Dosarul nr. 9.039/318/2016 al Judecătoriei Târgu Jiu - Secţia civilă, în dosarele nr. 2.846/312/2016 şi nr. 2.815/312/2016 ale Judecătoriei Slobozia, în Dosarul nr. 1.839/229/2016 al Judecătoriei Feteşti, în Dosarul nr. 13.116/4/2016 al Judecătoriei Sectorului 4 din Bucureşti - Secţia civilă, în Dosarul nr. 10.083/180/2016 al Judecătoriei Bacău - Secţia civilă, în Dosarul nr. 14.640/301/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 din Bucureşti - Secţia civilă, în dosarele nr. 16.339/300/2016 şi nr. 18.565/300/2016 ale Judecătoriei Sectorului 2 din Bucureşti, în Dosarul nr. 12.101/197/2016 al Judecătoriei Braşov şi în Dosarul nr. 7.604/288/2016 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea - Secţia civilă şi constată că sintagma "precum şi din devalorizarea bunurilor imobile" din art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite este neconstituţională.

2. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe şi constată că prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.

3. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi, precum şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de aceleaşi părţi în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe.

4. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de aceleaşi părţi în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe, şi constată că acestea sunt constituţionale, prin raportare la criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Rădăuţi, Judecătoriei Sinaia, Judecătoriei Botoşani - Secţia civilă, Judecătoriei Deta, Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă, Judecătoriei Târgovişte, Judecătoriei Bacău - Secţia civilă, Judecătoriei Sânnicolau Mare, Judecătoriei Cornetu, Judecătoriei Călăraşi, Judecătoriei Târgu Jiu - Secţia civilă, Judecătoriei Sectorului 2 din Bucureşti, Judecătoriei Sectorului 3 din Bucureşti - Secţia civilă, Judecătoriei Sectorului 4 din Bucureşti - Secţia civilă, Judecătoriei Sectorului 6 din Bucureşti, Judecătoriei Braşov, Judecătoriei Slobozia, Judecătoriei Feteşti şi Judecătoriei Râmnicu Vâlcea şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 25 octombrie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

----