DECIZIE nr. 80 din 16 februarie 2014

asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei României

EMITENT

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Marieta Safta - prim-magistrat-asistent

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-şef

Benke Karoly - magistrat-asistent-şef

Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

1. Pe rol se află examinarea din oficiu a propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, cauză ce formează obiectul Dosarului nr. 95A/2014 al Curţii Constituţionale.

2. Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, semnată de un număr de 108 senatori şi un număr de 236 de deputaţi, a fost transmisă de preşedintele Senatului prin Adresa nr. 191 din 7 februarie 2014, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 520 din 7 februarie 2014.

3. Senatorii semnatari ai propunerii legislative de revizuire a Constituţiei sunt următorii: 56 senatori aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat - Ilie Sârbu, Ecaterina Andronescu, Viorel Arcaş, Niculae Bădălău, Leonardo Badea, Trifon Belacurencu, Neculai Bereanu, Florian-Dorel Bodog, Octavian-Liviu Bumbu, Ionel-Daniel Butunoi, Valentin-Gigel Calcan, Ioan Chelaru, Viorel Chiriac, Laurenţiu-Florian Coca, Florin Constantinescu, Alexandru Cordoş, Gabriela Creţu, Cătălin Croitoru, Ovidiu-Liviu Donţu, Damian Drăghici, Cristian-Sorin Dumitrescu, Aurel Duruţ, Doina-Elena Federovici, Mihai-Viorel Fifor, Petru Filip, Gabriela Firea, Petru-Alexandru Frătean, Mircea-Dan Geoană, Toni Greblă, Sorin-Constantin Lazăr, Alexandru Mazăre, Petru-Şerban Mihăilescu, Augustin-Constantin Mitu, Victor Mocanu, Nicolae Moga, Nicolae Mohanu, Gabriel Mutu, Şerban Nicolae, Vasile-Cosmin Nicula, Ştefan-Radu Oprea, Marian Pavel, Gheorghe Pop, Liviu-Marian Pop, Florian Popa, Ion Rotaru, Gheorghe Saghian, Daniel Savu, Georgică Severin, Doina Silistru, Timotei Stuparu, Matei Suciu, Constantin Tămagă, Dan Tătaru, Ion Toma, Darius-Bogdan Vâlcov, Şerban-Constantin Valeca; 44 senatori aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal - George-Crin-Laurenţiu Antonescu, Teodor Atanasiu, Daniel-Constantin Barbu, Cătălin Boboc, Cristian-Petru Bodea, Valeriu-Victor Boeriu, Marin Burlea, Tudor-Alexandru Chiuariu, Victor Ciorbea, Marin-Adrănel Cotescu, Ioan Cristina, Ioan Deneş, Dorin-Mircea Dobra, Corneliu Dobriţoiu, Iulian Dumitrescu, Petru Ehegartner, Sebastian Grapă, Viorel Grigoraş, Puiu Haşotti, Lucian Iliescu, Sorin Ilieşiu, Dragoş Luchian, Ion Luchian, Mora Akos-Daniel, Octavian Motoc, Nicolae Nasta, Nicolae Neagu, Marius Neculoiu, Marius-Petre Nicoară, Remus-Daniel Niţu, Marius-Lucian Obreja, Mario-Ovidiu Oprea, Liviu-Titus Paşca, Dorin Păran, Ion Popa, Mihaela Popa, Dumitru-Dian Popescu, Iosif Secăşan, Nelu Tătaru, Ştefan-Liviu Tomoiagă, Doina-Anca Tudor, Năzare-Eugen Ţapu, Varujan Vosganian şi Ionuţ-Elie Zisu; 8 senatori aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Conservator - Vasile Nistor, Cristian-Dănuţ Mihai, Eugen Durbacă, Dumitru Pelican, Mihai Neagu, Mircea-Marius Banias, Cristiana-Irina Anghel şi Mihai Niţă.

4. Deputaţii semnatari ai propunerii de revizuire sunt următorii: 105 deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat: Victor-Viorel Ponta, Nicolae-Liviu Dragnea, Valeriu-Ştefan Zgonea, Marian Neacşu, Florin Iordache, Nicolae-Ciprian Nica, Gabriela-Maria Podaşcă, Sorin Constantin Stragea, Manuela Mitrea, Marian Ghiveciu, Florin-Costin Pâslaru, Lucreţia Roşca, Ana Birchall, Petru Gabriel Vlase, Mihai-Răzvan Sturzu, Emil Niţă, Constantin Rădulescu, Cătălin Marian Rădulescu, Neculai Răţoi, Vasile Mocanu, Ion Stan, Aurel Vlădoiu, Anghel Stanciu, Gheorghe Dănuţ Bogdan, Dorel Covaci, Vasile-Daniel Suciu, Mircea-Titus Dobre, Eduard-Stelian Martin, Carmen Ileana Moldovan, Simona Bucura-Oprescu, Tamara-Dorina Ciofu, Ion Eparu, Valeriu-Andrei Steriu, Alexandru Stănescu, Virgil Delureanu, Constantin-Stelian-Emil Moţ, Ioan Munteanu, Iuliu Nosa, Marian Enache, Gheorghe Emacu, Ion Răducanu, Cornel Itu, Mihai Tudose, Ninel Peia, Gavril Mîrza, Ioan Stan, Eugen Bejinariu, Daniel Florea, Cornel Cristian Resmeriţă, Ioan Sorin Roman, Elena Cătălina Ştefănescu, Vlad-Alexandru Cosma, Angel Tîlvăr, Ionuţ-Cristian Săvoiu, Ioan Vulpescu, Mihăiţă Găină, Ion Ochi, Vasile Popeangă, Mihai Weber, Scarlat Iriza, Petru Andea, Sorin Mihai Grindeanu, Gheorghe Ciobanu, Horia Grama, Iulian Iancu, Laurenţiu Nistor, Vasile-Ghiorghe Gliga, Corneliu-Florin Buicu, Ioan Dîrzu, Ion Călin, Sonia-Maria Drăghici, Viorel Marian Dragomir, Vasile Bleotu, Violeta Tudorie, Camelia Khraibani, Ionel Arsene, Marian Avram, Neviser Zaharcu, Ovidiu Cristian Iane, Florian Nicolae, Andrei Dolineaschi, Cristina Nichita, Ioan Axente, Andrei-Valentin Sava, Gheorghe Frăticiu, Gheorghe Roman, Sorin Avram Iacoban, Mădălin-Ştefan Voicu, Adrian-Alin Petrache, Flavius-Luigi Măduţa, Dorel-Gheorghe Căprar, Constantin Mazilu, Adrian Mocanu, Iulian-Claudiu Manda, Zisu Stanciu, Dan Ciocan, Cătălin Tiuch, Rodin Traicu, Cristina Ileana Dumitrache, Eugen Nicolicea, Mircea Duşa, Constantin Niţă, Ion-Marcel Ciolacu, Radu Babuş şi Mircea Gheorghe Drăghici; 98 deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal: Costel Alexe, Florin-Alexandru Alexe, Marin Almăjanu, Gabriel Andronache, Marin Anton, Roxana-Florentina Anuşca, Ştefan-Alexandru Băişanu, Vasile Berci, Dan Bordeianu, Octavian Bot, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihăiţă Calimente, Florică Ică Calotă, Steluţa-Gustica Cătăniciu, Mircea-Vasile Cazan, Florica Cherecheş, Ioan-Cristian Chirteş, Daniel Chiţoiu, Lucian-Manuel Ciubotaru, Florin Ciurariu, Erland Cocei, Gheorghe Costin, Corneliu-Mugurel Cozmanciuc, Grigore Crăciunescu, Horia Cristian, Ion Cupă, Ioan Cupşa, Anton Doboş, Victor-Paul Dobre, Traian Dobrinescu, Mircea Dolha, Nechita-Stelian Dolha, Mihai Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, Paul Dumbrăvanu, Constantin-Cosmin Enea, Relu Fenechiu, Constantin Galan, Graţiela-Leocadia Gavrilescu, Andrei-Dominic Gerea, Dumitru-Verginel Gireadă, Alina-Ştefania Gorghiu, Virgil Guran, Eleonora-Carmen Hărău, Eduard-Raul Hellvig, Titi Holban, Vasile Horga, Daniel Iane, Raluca-Cristina Ispir, Mihai Lupu, Victor-Gheorghe Manea, Viorica Marcu, Răzvan Horia Mironescu, Dan-Ştefan Motreanu, Romeo-Florin Nicoară, Alexandri Nicolae, Gheorghe-Eugen Nicolăescu, Theodor-Cătălin Nicolescu, Aurel Niculae, Gheorghe-Vlad Nistor, Ludovic Orban, Nechita-Adrian Oros, Ionel Palăr, Viorel Palaşcă, Dumitru Pardău, Ion Pârgaru, Cristina-Ancuţa Pocora, Octavian Marius Popa, Călin Potor, Petre Roman, Mircea Roşca, Nini Săpunaru, George Scarlat, Adrian-George Scutaru, Ovidiu-Ioan Silaghi, Dan-Coriolan Simedru, Costel Şoptică, Gigel-Sorinel Ştirbu, Mihai Stănişoară, Ionuţ Marian Stroe, Radu Stroe, Raluca Surdu, Iulian-Radu Surugiu, Gheorghe-Mirel Taloş, Ioan Tămâian, Sorin Teju, Ioan Viorel Teodorescu, Hubert Petru Ştefan Thuma, Laurenţiu Roşca Ţigăeru, Radu-Bogdan Ţîmpău, Dan-Laurenţiu Tocuţ, Elena-Ramona Uioreanu, Dorinel Ursărescu, Vasile Varga, Mihai-Alexandru Voicu, Daniel-Cătălin Zamfir şi Radu Zlati; 17 deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Conservator: Liviu-Bogdan Ciucă, Ioan Moldovan, Damian Florea, Constantin Avram, Cezar Cioată, Gheorghe Coman, Daniel Constantin, Ion Diniţă, Vasile-Cătălin Drăguşanu, Georgică Dumitru, Maria Grapini, Aurelian Ionescu, Vicenţiu Mircea Irimie, Cornelia Negruţ, Ovidiu Alexandru Raeţchi, Răzvan Rotaru şi Claudiu Andrei Tănăsescu; 16 deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al minorităţilor naţionale: Varujan Pambuccian, Varol Amet, Gheorghe Firczak, Ovidiu Victor Ganţ, Giureci Slobodan Ghera, Slavomir Gvozdenovici, Iusein Ibram, Miron Ignat, Ghervazen Longher, Oana Manolescu, Adrian-Miroslav Merka, Niculae Mircovici, Ionel Stancu, Aurel Vainer, Dragoş-Gabriel Zisopol şi Ion Marocico.

5. Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei are următoarea redactare:

"Articol unic. - Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 1, după alineatul (1) se introduce un alineat nou, alineatul (1^1), cu următorul cuprins:

"(1^1) România recunoaşte rolul istoric în constituirea şi modernizarea statului român al Bisericii Ortodoxe şi al celorlalte culte religioase recunoscute de lege, al Casei Regale şi al minorităţilor naţionale."

2. La articolul 2, după alineatul (2) se introduce un alineat nou, alineatul (2^1), cu următorul cuprins:

"(2^1) Demnitatea umană este sursa tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi este inviolabilă. Toate formele de autoritate publică trebuie să respecte şi să protejeze demnitatea umană."

3. Alineatul (3) al articolului 3 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe, judeţe şi regiuni. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii."

4. După alineatul (3) se introduce un alineat nou, alineatul (3^1), cu următorul cuprins:

"(3^1) Prin lege organică se pot recunoaşte zone tradiţionale ca subdiviziuni administrative ale regiunilor."

5. La articolul 4, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(2) România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi. Orice discriminare bazată pe sex, culoare, origine etnică sau socială, trăsătură genetică, limbă, credinţă ori religie, opinii politice sau de altă natură, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere, dizabilităţi, vârstă sau pe orice altă situaţie este interzisă."

6. La articolul 6, după alineatul (1) se introduce un alineat nou, alineatul (1^1), cu următorul cuprins:

"(1^1) Reprezentanţii legali ai minorităţilor naţionale pot înfiinţa, potrivit statutului minorităţilor naţionale adoptat prin lege, organe proprii de decizie şi executive, cu competenţe privind dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor."

7. La articolul 6, după alineatul (2) se introduce un alineat nou, alineatul (2^1), cu următorul cuprins:

"(2^1) Deciziile autorităţilor publice centrale şi locale cu privire la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase se iau după consultarea organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale."

8. Articolul 7 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea liberă a identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt sau în care aceştia se află, precum şi a dreptului internaţional."

9. Articolul 10 se modifică şi se completează şi va avea următorul cuprins:

"(1) România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună vecinătate, precum şi cu celelalte subiecte de drept internaţional şi acţionează în politica sa externă pentru realizarea interesului naţional, pe baza respectului reciproc şi în conformitate cu principiile, cu tratatele internaţionale la care este parte şi cu celelalte norme general admise ale dreptului internaţional.

10. Alineatul (1) al articolului 12 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Drapelul României este tricolor, având pe fondul galben stema ţării; culorile sunt aşezate vertical, în ordinea următoare, începând de la lance: albastru, galben, roşu."

11. La articolul 12, după alineatul (4) se introduce un alineat nou, alineatul (4^1), cu următorul cuprins:

"(4^1) Minorităţile naţionale pot folosi în mod liber, în spaţiu public şi privat, propriile simboluri care reprezintă identitatea lor etnică, culturală, lingvistică şi religioasă."

12. Alineatul (1) al articolului 15 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Cetăţenii români se nasc şi trăiesc liberi, se bucură de drepturile şi libertăţile garantate şi stabilite prin Constituţie şi alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea."

13. Alineatul (4) al articolului 16 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(4) Cetăţenii Uniunii Europene care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale."

14. Alineatele (3) şi (4) ale articolului 21 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen optim şi previzibil.

15. Alineatele (4) şi (8) ale articolului 23 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(4) În mod excepţional şi motivat, cercetarea şi judecarea în procesul penal se fac cu privarea de libertate a persoanei. Arestarea preventivă se dispune de judecătorul instanţei de judecată competentă să judece fondul cauzei, în condiţiile legii şi numai în cursul procesului penal, după punerea în mişcare a acţiunii penale.

..........................................................................

16. La articolul 23, după alineatul (13) se introduce un alineat nou, alineatul (13^1), cu următorul cuprins:

"(13^1) Este interzisă folosirea unor probe obţinute în mod ilegal, cu excepţia cazului când acestea sunt în favoarea celui acuzat."

17. Alineatul (2) al articolului 24 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu, şi să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării."

18. La articolul 24, după alineatul (2) se introduce un alineat nou, alineatul (2^1), cu următorul cuprins:

"(2^1) În tot cursul procesului penal este garantat principiul egalităţii de arme între acuzare şi apărare."

19. Articolul 26 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"Viaţa intimă, familială, privată şi datele cu caracter personal

20. Alineatul (3) al articolului 27 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(3) Percheziţia se dispune de către judecătorul instanţei de judecată competente să judece fondul cauzei şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege."

21. Articolul 28 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice, al altor comunicări efectuate prin mijloace electronice, al datelor de trafic, al datelor de localizare şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil şi garantat.

22. Alineatul (4) al articolului 29 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(4) Sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă."

23. Alineatele (3), (5), (7) şi (8) ale articolului 30 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(3) Libertatea de exprimare implică şi libertatea de a înfiinţa mijloace de comunicare în masă.

...........................................................................

...........................................................................

24. La articolul 31, după alineatul (2) se introduce un alineat nou, alineatul (2^1), cu următorul cuprins:

"(2^1) Proiectele de acte normative ce urmează să fie adoptate de autorităţile şi instituţiile publice, cu excepţia celor care au caracter de urgenţă potrivit legii, sunt supuse, cu cel puţin 30 de zile înainte de adoptare, dezbaterii publice."

25. Alineatul (5) al articolului 31 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(5) Serviciile publice de radio, de televiziune şi agenţiile publice de presă sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi agenţii de presă, precum şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică."

26. Articolul 32 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"Dreptul la educaţie

27. La articolul 33, după alineatul (1) se introduce un alineat nou, alineatul (1^1), cu următorul cuprins:

"(1^1) Patrimoniul cultural naţional constituit din patrimoniul cultural imobil, patrimoniul cultural mobil şi patrimoniul cultural imaterial formează elementul de perenitate al moştenirii culturale şi al identităţii naţionale şi sunt ocrotite de lege."

28. Alineatul (3) al articolului 33 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(3) Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea patrimoniului cultural, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume."

29. La articolul 33, după alineatul (3) se introduce un alineat nou, alineatul (3^1), cu următorul cuprins:

"(3^1) Statul promovează diversitatea expresiilor culturale la nivel naţional şi încurajează dialogul intercultural."

30. La articolul 35, după alineatul (2) se introduc două alineate noi, alineatele (2^1) şi (3^1), cu următorul cuprins:

"(2^1) Statul asigură protecţia, utilizarea durabilă şi refacerea patrimoniului natural.

(3^1) Sunt interzise relele tratamente aplicate animalelor, definite potrivit legii."

31. La articolul 37, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (2^1), cu următorul cuprins:

"(2^1) Pot participa la alegerile pentru Senat, pentru Camera Deputaţilor şi pentru funcţia de Preşedinte al României numai candidaţii care au avut domiciliul în România cu cel puţin 6 luni înainte de data alegerilor."

32. Articolul 38 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"Cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European, în condiţiile legii şi cu respectarea dispoziţiilor Tratatelor Uniunii Europene."

33. Alineatul (2) al articolului 40 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale."

34. Alineatele (2) şi (4) ale articolului 41 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(2) Persoanele care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă au drepturi la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea în muncă, regimul de muncă al femeilor şi tinerilor, instituirea salariului minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.

.............................................................................

35. Alineatul (1) al articolului 44 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Dreptul de proprietate şi creanţele împotriva statului sunt garantate. Creanţele împotriva statului au acelaşi regim juridic cu plata obligaţiilor fiscale, în condiţiile legii."

36. Alineatul (1) al articolului 48 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor, cu respectarea principiul interesului superior al acestora."

37. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 49 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(1) Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor, cu respectarea principiului interesului superior al acestora.

38. Articolul 50 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"Protecţia persoanelor cu dizabilităţi

Persoanele cu dizabilităţi se bucură de toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în condiţii de egalitate de şanse. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor şi de incluziune, prevenire şi tratament în vederea participării efective a persoanelor cu dizabilităţi în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor."

39. După articolul 51 se introduce un articol nou, articolul 51^1, cu următoarea denumire şi următorul cuprins:

"Dreptul la o bună administrare

Orice persoană are dreptul de a beneficia, în raporturile sale cu administraţia publică, de un tratament imparţial, echitabil şi de a obţine, într-un termen rezonabil, un răspuns la solicitările sale."

40. Alineatele (1) şi (3) ale articolului 52 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea prejudiciului printr-o despăgubire echitabilă.

.........................................................................

41. Alineatul (2) al articolului 53 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu, pentru o perioadă limitată şi să înceteze de îndată ce a încetat situaţia care a determinat-o şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii."

42. La articolul 55, după alineatul (3) se introduce un alineat nou, alineatul (3^1), cu următorul cuprins:

"(3^1) România este stat membru al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord."

43. Alineatul (1) al articolului 58 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Avocatul Poporului este instituţia autonomă care are drept scop promovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în raporturile acestora cu autorităţile publice."

44. La articolul 58, după alineatul (1) se introduce un alineat nou, alineatul (1^1), cu următorul cuprins:

"(1^1) Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani. Adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii de activitate. Mandatul Avocatului Poporului încetează înainte de termen în caz de demisie, incompatibilitate cu alte funcţii publice sau private, imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 90 de zile ori în caz de deces."

45. Alineatul (2) al articolului 61 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(2) Parlamentul este alcătuit din Senat şi Camera Deputaţilor."

46. Alineatele (1) şi (3) ale articolului 62 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(1) Senatul şi Camera Deputaţilor sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale.

.........................................................................

47. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 63 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(1) Senatul şi Camera Deputaţilor sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora.

48. Alineatele (2) şi (3) ale articolului 64 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(2) Fiecare Cameră îşi alege un birou permanent. Preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului.

49. La articolul 64, după alineatul (4) se introduce un alineat nou, alineatul (4^1), cu următorul cuprins:

"(4^1) Orice persoană de drept public, orice persoană juridică privată şi orice persoană fizică are obligaţia de a se prezenta, direct sau prin reprezentant legal, după caz, în faţa unei comisii parlamentare, în urma invitaţiei scrise primite din partea acesteia, cu excepţia magistraţilor. Activitatea comisiei parlamentare nu se poate substitui organelor judiciare."

50. Alineatul (5) al articolului 64 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(5) Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere rezultate din alegeri."

51. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 65 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(1) Senatul şi Camera Deputaţilor lucrează în şedinţe separate.

52. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 66 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(1) Senatul şi Camera Deputaţilor se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie.

53. Articolul 67 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"Senatul şi Camera Deputaţilor adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor."

54. După articolul 67 se introduce un articol nou, articolul 67^1, cu următoarea denumire şi următorul cuprins:

"Atribuţii în domeniul afacerilor Uniunii Europene

55. Denumirea secţiunii a 2-a se modifică şi va avea următorul cuprins:

"Statutul senatorilor şi al deputaţilor"

56. Alineatul (1) al articolului 69 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) În exercitarea mandatului, senatorii şi deputaţii sunt în serviciul poporului."

57. Articolul 70 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"Mandatul senatorilor şi al deputaţilor

58. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 71 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, senator şi deputat.

59. Articolul 72 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Senatorii şi deputaţii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

60. La alineatul (3) al articolului 73, litera e) se modifică şi va avea următorul cuprins:

"e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Naţional de Securitate;"

61. La alineatul (3) al articolului 73, după litera i) se introduc patru noi litere, literele i^1), i^2), i^3) şi i^4), cu următorul cuprins:

"i^1) statutul profesiilor juridice;

i^2) statutul Băncii Naţionale a României;

i^3) organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale;

i^4) organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi;"

62. Alineatele (1) şi (4) ale articolului 74 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(1) Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 75.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare dintre aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.

...........................................................................

63. Alineatele (1)-(4) ale articolului 75 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(1) Iniţiativele legislative se supun dezbaterii şi adoptării Senatului, în calitate de primă Cameră competentă, cu excepţia celor privind organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală, a celor privind ratificarea actelor internaţionale, inclusiv cele referitoare la acordarea de împrumuturi externe, precum şi cele care au ca obiect de reglementare măsurile legislative ce rezultă din aplicarea acestora, pentru care Camera Deputaţilor este prima Cameră sesizată.

64. Alineatul (5) al articolului 75 se abrogă.

65. După alineatul (5) al articolului 75 se introduce un alineat nou, alineatul (5^1), cu următorul cuprins:

"(5^1) În cazul iniţiativelor legislative ce intră în dezbaterea şedinţelor comune ale Senatului şi Camerei Deputaţilor, precum şi în cazul aprobării strategiei naţionale de securitate, Parlamentul se pronunţă în termen de maximum 6 luni de la sesizare."

66. Alineatul (1) al articolului 76 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Legile organice, legile prin care este restrâns exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi, în condiţiile art. 53, precum şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere."

67. La articolul 76, după alineatul (2) se introduce un alineat nou, alineatul (2^1), cu următorul cuprins:

"(2^1) Intervenţiile legislative asupra legilor organice nu se pot realiza prin acte normative de nivel inferior."

68. Alineatele (2) şi (3) ale articolului 77 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(2) Înainte de promulgare, Preşedintele României poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii.

69. La articolul 78 se introduce un alineat nou, alineatul (1^1), cu următorul cuprins:

"(1^1) Accesul la varianta electronică a Monitorului Oficial al României este gratuit şi nu poate fi îngrădit."

70. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 80 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(1) Preşedintele României este şeful statului, reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.

71. Denumirea articolului 81 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"Alegerea Preşedintelui României"

72. Alineatul (2) al articolului 82 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Senatului şi a Camerei Deputaţilor, în şedinţă comună, următorul jurământ:

«Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!»"

73. Alineatul (1) al articolului 83 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Mandatul Preşedintelui României este de 4 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului."

74. Alineatele (1)-(3) ale articolului 85 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(1) Preşedintele României desemnează candidatul pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.

75. La articolul 85, după alineatul (3) se introduce un alineat nou, alineatul (3^1), cu următorul cuprins:

"(3^1) Preşedintele României nu poate refuza propunerea prim-ministrului de revocare şi numire a unor membri ai Guvernului."

76. Alineatul (1) al articolului 87 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea prim-ministrului, în alte situaţii."

77. Alineatul (1) al articolului 89 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a preşedinţilor partidelor, a formaţiunilor sau a alianţelor politice parlamentare, Preşedintele României dizolvă Parlamentul dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru învestitura Guvernului, în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin trei solicitări de învestitură."

78. La articolul 89, după alineatul (1) se introduce un alineat nou, alineatul (1^1), cu următorul cuprins:

"(1^1) Preşedintele României dizolvă Parlamentul şi în situaţia în care o hotărâre în acest sens este adoptată cu votul a două treimi dintre membrii fiecărei Camere."

79. Articolul 90 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Preşedintele României sau cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot poate/pot cere poporului să-şi exprime voinţa, prin referendum, cu privire la probleme de interes naţional, cu excepţia celor referitoare la revizuirea Constituţiei.

80. La articolul 91, după alineatul (1) se introduce un alineat nou, alineatul (1^1), cu următorul cuprins:

"(1^1) Preşedintele reprezintă România la reuniunile Uniunii Europene având ca temă relaţiile externe ale Uniunii Europene, politica de securitate comună, modificarea sau completarea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene."

81. Denumirea şi alineatul (1) ale articolului 92 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"Atribuţii în domeniul securităţii naţionale

82. Alineatul (2) al articolului 92 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(2) El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui României se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare."

83. La articolul 92, după alineatul (4) se introduc patru alineate noi, alineatele (5)-(8), cu următorul cuprins:

"(5) Preşedintele României propune Senatului candidaţii pentru funcţia de director al Serviciului Român de Informaţii şi director al Serviciului de Informaţii Externe.

84. Alineatele (1)-(3) ale articolului 95 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Senat şi de Camera Deputaţilor, în şedinţă comună, cu votul majorităţii senatorilor şi deputaţilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele României poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.

85. La articolul 95, după alineatul (3) se introduce un alineat nou, alineatul (3^1), cu următorul cuprins:

"(3^1) Dacă referendumul de demitere din funcţie este valid, dar propunerea de demitere nu întruneşte o majoritate de 50% plus unu din voturile valabil exprimate, Parlamentul va fi dizolvat, urmând ca în termen de 45 de zile calendaristice să se organizeze alegeri parlamentare anticipate. Prevederile art. 90 alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

86. Articolul 96 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Senatul şi Camera Deputaţilor, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul senatorilor şi deputaţilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare.

87. Alineatul (1) al articolului 98 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Dacă funcţia de Preşedinte al României devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor."

88. Alineatul (2) al articolului 100 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de prim-ministru."

89. Alineatul (1) al articolului 102 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Guvernul, potrivit programului său de guvernare aprobat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice."

90. La articolul 102, după alineatul (3) se introduce un alineat nou, alineatul (3^1), cu următorul cuprins:

"(3^1) Guvernul asigură reprezentarea României la reuniunile instituţiilor Uniunii Europene, cu excepţia celor prevăzute la art. 91 alin. (1^1)."

91. Alineatele (1) şi (3) ale articolului 103 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(1) Preşedintele României îl desemnează drept candidat pentru funcţia de prim-ministru pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv de alianţa politică participante la alegeri care au obţinut cel mai mare număr de mandate parlamentare, potrivit rezultatului oficial al alegerilor. În cazul în care există mai multe formaţiuni politice care au participat la alegeri şi care au obţinut acelaşi număr de mandate, Preşedintele României îl desemnează drept candidat pentru funcţia de prim-ministru pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv alianţa politică participante la alegeri, care au obţinut cel mai mare număr de voturi, potrivit rezultatului oficial al alegerilor.

...........................................................................

92. La articolul 103, după alineatul (3) se introduc trei alineate noi, alineatele (3^1)-(3^3), cu următorul cuprins:

"(3^1) În cazul în care candidatul pentru funcţia de prim-ministru îşi depune mandatul, nu se prezintă în faţa Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu obţine votul de încredere, Preşedintele României îl desemnează drept candidat pentru funcţia de prim-ministru pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv alianţa politică participante la alegeri care au obţinut al doilea cel mai mare număr de mandate parlamentare, potrivit rezultatului oficial al alegerilor.

(3^2) În cazul în care cel de-al doilea candidat la funcţia de prim-ministru îşi depune mandatul, nu se prezintă în faţa Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu obţine votul de încredere, Preşedintele României îl desemnează drept candidat pentru funcţia de prim-ministru pe reprezentantul propus de o coaliţie de formaţiuni politice parlamentare care însumează majoritatea absolută a mandatelor parlamentare, potrivit rezultatului oficial al alegerilor.

(3^3) În cazul în care cel de-al treilea candidat la funcţia de prim-ministru îşi depune mandatul, nu se prezintă în faţa Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu obţine votul de încredere, Preşedintele României dizolvă Parlamentul."

93. Alineatul (1) al articolului 104 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Prim-ministrul, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în faţa Preşedintelui României, jurământul de la articolul 82."

94. Articolul 107 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"Prim-ministrul

95. După articolul 107 se introduce un articol nou, articolul 107^1, cu următoarea denumire şi următorul cuprins:

"Atribuţii în domeniul securităţii naţionale

Prim-ministrul este vicepreşedinte al Consiliului Naţional de Securitate."

96. Alineatul (4) al articolului 108 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(4) Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de prim-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate."

97. Alineatul (2) al articolului 109 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(2) Numai Senatul, Camera Deputaţilor şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."

98. Alineatul (1) al articolului 110 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Guvernul îşi exercită mandatul până la data învestirii noului Guvern."

99. Alineatul (1) al articolului 111 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Senat, Camera Deputaţilor sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie."

100. Alineatul (2) al articolului 112 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(2) Senatul sau Camera Deputaţilor poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări."

101. Alineatele (1), (2) şi (4) ale articolului 113 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(1) Senatul şi Camera Deputaţilor, în şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii senatorilor şi deputaţilor.

..........................................................................

102. Alineatul (1) al articolului 114 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Guvernul îşi poate angaja, o singură dată într-o sesiune parlamentară, răspunderea în faţa Senatului şi a Camerei Deputaţilor, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege."

103. Alineatul (6) al articolului 115 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(6) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale ori privind regimul infracţiunilor, pedepselor şi al executării acestora, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică."

104. Articolul 119 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"Consiliul Naţional de Securitate

105. După articolul 119 se introduce o nouă secţiune, secţiunea 1^1, cu denumirea "Administraţia publică centrală în teritoriu", alcătuită din articolul 119^1 - "Prefectul şi subprefectul", cu următorul cuprins:

"Secţiunea 1^1 Administraţia publică centrală în teritoriu

Art. 119^1. - Prefectul şi subprefectul

106. Alineatul (1) al articolului 120 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice. Descentralizarea serviciilor publice se realizează, cu respectarea principiului subsidiarităţii, prin asigurarea integrală a resurselor financiare necesare pentru exercitarea, în bune condiţii, a competenţelor transferate."

107. Articolul 122 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"Autorităţi judeţene şi regionale

108. Articolul 123 se abrogă.

109. Alineatul (4) al articolului 126 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(4) Compunerea şi organizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin legea sa organică."

110. Partea introductivă şi litera b) ale alineatului (2) al articolului 133 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 21 membri, din care:

.............................................................................

111. Alineatele (3) şi (4) ale articolului 133 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit, dintre judecătorii prevăzuţi la alineatul (2) litera a).

112. La articolul 133, după alineatul (4) se introduce un alineat nou, alineatul (4^1), cu următorul cuprins:

"(4^1) Magistraţii aleşi membri ai Consiliului Superior al Magistraturii sunt revocaţi din funcţie de adunările generale de la nivelul instanţelor sau parchetelor pe care le reprezintă, potrivit legii speciale de organizare şi funcţionare."

113. Alineatul (1) al articolului 134 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii propun Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor, respectiv a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii. Secţia de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii gestionează în mod exclusiv cariera profesională a judecătorilor, iar Secţia de procurori a Consiliului Superior al Magistraturii gestionează în mod exclusiv cariera profesională a procurorilor. Hotărârile secţiilor se atacă direct la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie."

114. Alineatul (2) al articolului 135 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(2) Statul garantează şi promovează creşterea competitivităţii economiei româneşti prin:

115. După articolul 137 se introduce un articol nou, articolul 137^1, cu următoarea denumire şi următorul cuprins:

"Moneda naţională şi banca centrală

116. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 138 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(1) Bugetul public naţional cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor, ale judeţelor şi ale regiunilor.

117. Alineatele (3)-(6) ale articolului 140 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(3) La cererea Senatului sau a Camerei Deputaţilor, Curtea de Conturi controlează modul de gestionare a resurselor publice şi raportează despre cele constatate.

118. Alineatul (3) al articolului 142 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(3) Trei judecători sunt numiţi de Senat, trei de Camera Deputaţilor şi trei de Preşedintele României."

119. La articolul 146, literele b) şi e) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, din oficiu sau la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 25 de senatori sau de cel puţin 50 de deputaţi;

.............................................................................

120. Litera l) a articolului 146 se abrogă.

121. Denumirea titlului VI se modifică şi va avea următorul cuprins:

"Apartenenţa României la Uniunea Europeană şi la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord"

122. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 148 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(1) Ratificarea tratatelor prin care sunt modificate sau completate tratatele constitutive ale Uniunii Europene, precum şi tratatele prin care este modificat sau completat Tratatul Atlanticului de Nord se face printr-o lege adoptată în şedinţă comună a Senatului şi Camerei Deputaţilor, cu votul a două treimi din numărul senatorilor şi deputaţilor.

123. Articolul 149 se abrogă.

124. Alineatul (1) al articolului 150 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul senatorilor sau al deputaţilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot."

125. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 151 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Senat şi de Camera Deputaţilor, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.

126. Alineatul (3) al articolului 151 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. Dispoziţiile art. 90 alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

127. Alineatul (2) al articolului 154 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(2) Consiliul Legislativ, în termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a legii de revizuire a Constituţiei, va examina conformitatea legislaţiei cu prezenta Constituţie şi va face Parlamentului sau, după caz, Guvernului propuneri corespunzătoare."

128. Alineatele (4)-(6) ale articolului 155 se abrogă."

6. Luând în dezbatere propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, la termenele din 14, 15 şi 16 februarie 2014,

CURTEA,

examinând propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, raportul întocmit de judecătorii-raportori, dispoziţiile Constituţiei, precum şi prevederile Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:

7. Competenţa Curţii Constituţionale de a soluţiona prezenta cauză este prevăzută de dispoziţiile art. 146 lit. a) teza finală din Constituţie, potrivit cărora Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.

8. În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională se pronunţă asupra îndeplinirii condiţiilor constituţionale de formă şi de fond privind revizuirea Constituţiei, prevăzute de titlul VII al Legii fundamentale - "Revizuirea Constituţiei", condiţii care se referă la iniţiativa şi limitele revizuirii.

Iniţiativa revizuirii Constituţiei

9. Potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, "Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot."

10. În cauză, propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei este semnată de un număr de 108 senatori şi 236 de deputaţi, adică de mai mult de o pătrime din numărul senatorilor şi, respectiv, al deputaţilor. Prin urmare, exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă a revizuirii Constituţiei s-a realizat cu respectarea prevederilor art. 150 alin. (1) din Constituţie.

11. Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei este prezentată sub forma unui proiect de lege, este însoţită de expunerea de motive şi Avizul Consiliului Legislativ nr. 242 din 28 iunie 2013, înregistrat la Biroul permanent al Senatului cu nr. 429 din 28 iunie 2013.

12. Din Adresa nr. 429 din 7 februarie 2014 a Comisiei comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru elaborarea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, prin care propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei a fost transmisă Biroului permanent al Senatului, rezultă că forma acesteia este cea "finalizată ca urmare a modificărilor aduse, potrivit propunerilor Consiliului Legislativ".

Limitele revizuirii Constituţiei

13. În ceea ce priveşte limitele revizuirii, art. 152 din Constituţie prevede următoarele: "(1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.

(3)Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război."

14. Textul citat reglementează condiţii de constituţionalitate intrinsecă a iniţiativei de revizuire [alin. (1) şi (2) ale art. 152] şi de constituţionalitate extrinsecă a acesteia [alin. (3) al art. 152].

15. Sub aspectul constituţionalităţii extrinseci, privitoare la normalitatea împrejurărilor revizuirii Constituţiei, textul art. 152 alin. (3) din Legea fundamentală, care interzice revizuirea Constituţiei pe durata stării de asediu sau a stării de război se coroborează cu cel al art. 63 alin. (4) teza a doua din Constituţie, potrivit căruia revizuirea Constituţiei nu se poate realiza în perioada în care mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament.

16. Curtea constată că în cauză nu subzistă niciuna dintre situaţiile la care fac referire textele constituţionale menţionate, fiind întrunite condiţiile de constituţionalitate extrinsecă a iniţiativei de revizuire.

17. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată că propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei a fost iniţiată cu respectarea prevederilor art. 150 alin. (1) din Constituţie.

18. Pronunţarea cu privire la constituţionalitatea intrinsecă impune analiza modificărilor propuse prin raportare la dispoziţiile art. 152 alin. (1) şi (2) din Constituţie, pentru a determina dacă obiectul revizuirii îl constituie caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială, precum şi dacă modificările propuse au ca efect suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale sau a garanţiilor acestora.

Examinarea modificărilor propuse, în raport cu prevederile art. 152 din Constituţie

A. Titlul I - Principii generale

Articolul 1 - Statul român

19. Prin articolul unic pct. 1 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se introduce, după alin. (1) al art. 1 din Constituţie, un alineat nou, alin. (1^1), având următorul cuprins: "România recunoaşte rolul istoric în constituirea şi modernizarea statului român al Bisericii Ortodoxe şi al celorlalte culte religioase recunoscute de lege, al Casei Regale şi al minorităţilor naţionale."

20. Curtea constată că textul citat nu enunţă un principiu. Cuvântul "principiu" semnifică un element fundamental, iar principiile generale ale unui sistem sunt definite ca reprezentând un ansamblu de propoziţii directoare cărora le sunt subordonate structura şi dezvoltarea acelui sistem.

21. În ansamblul unei Legi fundamentale, principiile generale constituie cadrul pe care se grefează toate celelalte norme ale acesteia. Or, recunoaşterea rolului istoric al unor instituţii, entităţi, persoane nu poate fi calificată ca având această semnificaţie, ci reprezintă o afirmaţie căreia iniţiatorii propunerii legislative de revizuire a Constituţiei au dorit să îi acorde o anume importanţă prin inserarea în Constituţie. Aceasta se poate realiza, eventual, într-un preambul sau într-o expunere de motive, iar nu în corpul Constituţiei şi, cu atât mai puţin, în titlul acesteia dedicat principiilor generale.

22. De asemenea, analizând conţinutul textului propus a fi introdus, Curtea constată că acesta face referire la Biserica Ortodoxă şi celelalte culte religioase recunoscute de lege, nefiind clar de ce doar unul dintre aceste culte religioase, Biserica Ortodoxă, este menţionat distinct, în timp ce alte culte religioase recunoscute de lege nu sunt individualizate. În plus, în condiţiile în care noi culte religioase pot fi oricând recunoscute prin lege, stabilirea, cu caracter de principiu, a unui rol istoric al acestora în constituirea şi modernizarea statului român este nejustificată.

23. Tot astfel, nu se justifică menţionarea doar a Casei Regale din ansamblul entităţilor care au avut un rol în constituirea şi modernizarea statului român.

24. În aceeaşi enumerare, pe poziţie de egalitate cu Biserica Ortodoxă, celelalte culte religioase şi Casa Regală cât priveşte "rolul istoric în constituirea şi modernizarea statului român" sunt menţionate minorităţile naţionale. Or, nu se poate reţine vreo egalitate sau similitudine între minorităţile naţionale şi celelalte entităţi reunite în acelaşi text, inclusiv din perspectiva rolului la care textul face referire.

25. În concluzie, textul propus a fi introdus nu are caracter de principiu general şi este inexact sub aspectul conţinutului. Astfel fiind, cu majoritate de voturi, Curtea recomandă eliminarea acestuia.

Articolul 2 - Suveranitatea

26. Prin articolul unic pct. 2 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se introduce după alineatul (2) al art. 2 din Constituţie un alineat nou, alin. (2^1), cu următorul cuprins: "Demnitatea umană este sursa tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi este inviolabilă. Toate formele de autoritate publică trebuie să respecte şi să protejeze demnitatea umană".

27. Curtea constată că aşezarea acestui alineat în structura articolului 2 al Constituţiei, referitor la Suveranitate, este lipsită de logică juridică. Un astfel de text, care consacră demnitatea ca "sursă a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale", şi-ar găsi locul în titlul II al Constituţiei - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, eventual în capitolul I - Dispoziţii comune. Aceasta cu atât mai mult cu cât art. 1 alin. (3) din Constituţie, rămas nemodificat, menţionează demnitatea umană între valorile supreme ale statului român, astfel încât reglementarea unui text distinct referitor la aceasta, în acelaşi titlu dedicat Principiilor generale, apare ca fiind redundantă.

28. Pentru considerentele arătate, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă eliminarea alin. (21) propus a fi introdus la art. 2 din Constituţie.

Articolul 3 - Teritoriul

29. Prin articolul unic pct. 3 şi 4 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se modifică alin. (3) al art. 3 din Constituţie şi, respectiv, se introduce un nou alineat, alin. (3^1), după cum urmează:

"(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe, judeţe şi regiuni. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.

(3^1) Prin lege organică se pot recunoaşte zone tradiţionale ca subdiviziuni administrative ale regiunilor."

30. Examinând dispoziţiile alin. (3^1), nou-introdus, Curtea constată că acesta este în contradicţie cu alineatul precedent al aceluiaşi articol care, stabilind modul de organizare a teritoriului României, enunţă, expres şi limitativ, categoriile de unităţi administrativ-teritoriale: comune, oraşe, judeţe şi regiuni. Prin alin. (3^1) se acceptă posibilitatea "recunoaşterii" unor alte structuri decât cele enumerate limitativ, aşa-numitele "zone tradiţionale", ca "subdiviziuni administrative ale regiunilor".

31. Aceste structuri au un regim juridic neclar, întrucât sintagma "zone tradiţionale" nu este definită, iar faţă de calificarea ca "subdiviziuni administrative" nu rezultă care este organizarea acestora şi, respectiv, raporturile lor cu "unităţile administrativ-teritoriale" enunţate la alineatul precedent al aceluiaşi articol.

32. Astfel, cuvântul "tradiţionale" din denumirea noilor structuri administrative pune în discuţie criteriile pe care legiuitorul infraconstituţional urmează a le avea în vedere pentru delimitarea lor. Cuvântul "tradiţie" desemnează un ansamblu de concepţii, de obiceiuri, de datini şi de credinţe care se statornicesc istoriceşte în cadrul unor grupuri sociale sau naţionale şi care se transmit (prin viu grai) din generaţie în generaţie, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică. Aşadar, ceea ce ar caracteriza şi ar da specificul zonei "tradiţionale" ar fi concepţiile, obiceiurile, datinile comune ale unei părţi a populaţiei României, care i-ar atribui o identitate distinctă faţă de restul populaţiei. În viziunea iniţiatorilor propunerii legislative de revizuire a Constituţiei, această identitate conferă grupului de populaţie aptitudinea de a fi "recunoscut", adică identificat în ansamblul populaţiei ţării, cu consecinţa acordării unui statut şi a unei organizări administrativ-teritoriale distincte.

33. Curtea constată că asemenea structuri administrative pun în discuţie caracterul naţional al statului român, trăsătură care, potrivit art. 152 alin. (1) din Constituţie, nu poate face obiectul revizuirii. Unitatea naţiunii, inclusiv din perspectiva tradiţiilor, nu este compatibilă cu recunoaşterea unui statut distinct, în sensul de autonomie administrativă, pentru o parte a populaţiei ţării, pe criteriul identităţii de "tradiţii".

34. Prin delimitarea unor asemenea "zone" şi dobândirea statutului de subdiviziuni administrative şi în condiţiile în care nu se defineşte în niciun fel regimul juridic al acestor structuri, se induce ideea autonomiei teritoriale a unor grupuri de populaţie doar pe criteriul menţionat. Or, în condiţiile în care organizarea administrativ-teritorială presupune reglementarea autorităţilor administraţiei publice şi, respectiv, aplicarea principiilor descentralizării şi autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice, "recunoaşterea" zonelor administrative nu se reduce la o chestiune ce ţine de tradiţii, ci afectează organizarea administrativă, economia, fiscalitatea, prin posibilitatea organelor autonome de a edicta reguli obligatorii pentru membrii comunităţii.

35. În concluzie, acceptarea unei alte organizări administrativ-teritoriale, cu o fundamentare diferită de cea care stă la baza delimitării unităţilor administrativ-teritoriale expres şi limitativ prevăzute de Constituţie, este de natură să afecteze caracterul unitar al statului, constituind, de asemenea, o încălcare a limitelor revizuirii.

36. Pentru aceste considerente, cu majoritate de voturi, Curtea constată neconstituţionalitatea completării art. 3 din Constituţie cu un nou alineat, alin. (3^1), referitor la posibilitatea recunoaşterii de zone tradiţionale ca subdiviziuni administrative ale regiunilor, deoarece aduce atingere caracterului naţional şi unitar al statului român, în contradicţie cu dispoziţiile art. 152 alin. (1) din Constituţie.

Articolul 6 - Dreptul la identitate

37. Prin articolul unic pct. 6 şi pct. 7 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se introduc două alineate, alin. (1^1) şi alin. (2^2), la art. 6 din Constituţie, cu următorul cuprins:

"(1^1) Reprezentanţii legali ai minorităţilor naţionale pot înfiinţa, potrivit statutului minorităţilor naţionale adoptat prin lege, organe proprii de decizie şi executive, cu competenţe privind dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor.

(2^2) Deciziile autorităţilor publice centrale şi locale cu privire la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase se iau după consultarea organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale."

38. Curtea constată că alin. (1^1) nou-introdus consacră posibilitatea constituirii unor organe de decizie şi executive ale minorităţilor naţionale, distincte de cele ale statului. Or, potrivit art. 1 alin. (1) din Constituţie, România este stat unitar, iar de esenţa statului unitar este existenţa unui ansamblu unic de instituţii cu putere de decizie politică şi juridică (un singur organ legiuitor, o singură autoritate executivă, o singură autoritate judecătorească).

39. Crearea unor "organe proprii de decizie şi executive" ale unor comunităţi de cetăţeni români, circumstanţiate prin statutul de "minorităţi naţionale", adică pe criterii etnice, este de natură să determine confuzie, acreditând ideea unei autonomii de decizie şi execuţie a acestora, incompatibile cu conceptul de stat unitar. În acest mod, fiecare minoritate naţională ar putea avea propriile organe de decizie şi executive, al căror statut şi relaţii cu organele de decizie şi executive ale statului nu este în niciun fel definit, cu consecinţa realizării unei autonomii colective politice pe criterii etnice.

40. Circumstanţierea competenţei acestor organe numai cu privire la "dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii" minorităţilor naţionale nu este de natură să determine o concluzie diferită de cea mai sus enunţată. Aceasta întrucât adoptarea deciziilor în privinţa măsurilor de asigurare a dreptului la identitate al minorităţilor naţionale, precum şi executarea acestor decizii revine tot organelor statului, iar nu unor organe paralele, proprii ale minorităţilor naţionale.

41. Conferirea unei autonomii de decizie pentru minorităţile naţionale, în sensul arătat, apare ca un privilegiu acordat acestora, în contradicţie cu principiul egalităţii între cetăţeni, precum şi cu prevederile cuprinse în acelaşi text constituţional care consacră dreptul la identitate, şi care stabilesc că "Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români".

42. Pentru aceste considerente, cu majoritate de voturi, Curtea constată neconstituţionalitatea completării art. 6 din Constituţie cu un nou alineat, alin. (1^1), privitor la instituirea posibilităţii reprezentanţilor legali ai minorităţilor naţionale de a înfiinţa, potrivit statutului minorităţilor naţionale adoptat prin lege, organe proprii de decizie şi executive, deoarece aduce atingere caracterului unitar al statului român, în contradicţie cu dispoziţiile art. 152 alin. (1) din Constituţie.

43. Cu privire la dispoziţiile alin. (2^2), nou-introdus, Curtea constată că o formulă redacţională asemănătoare a fost propusă şi cu prilejul iniţiativei de revizuire a Constituţiei formulate în anul 2011 de Preşedintele României, la propunerea Guvernului. Cu acel prilej, prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, Curtea a reţinut următoarele: "Textul introdus, care prevede obligaţia autorităţilor publice de a consulta organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale în legătură cu deciziile privind păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale şi religioase, dă expresie obligaţiei statului de recunoaştere şi garantare pentru această categorie de persoane a dreptului la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor, prevăzută de alin. (1) al aceluiaşi articol, constituind una dintre modalităţile de garantare a dreptului la care textul constituţional face referire. Această modificare nu pune în discuţie niciuna dintre limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Curtea reţine, însă, că reglementarea modalităţilor în care statul garantează dreptul la identitate al minorităţilor naţionale nu este de domeniul Constituţiei, ci al legii, ridicarea la rang de principiu constituţional a uneia dintre aceste garanţii negăsindu-şi justificarea. În situaţia în care se va menţine această reglementare, pentru ca deciziile organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale privitoare la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale şi religioase să nu contravină principiilor de egalitate şi nediscriminare faţă de ceilalţi cetăţeni români, ar trebui să se prevadă şi obligaţia acestor organizaţii de a consulta în scris autorităţile publice în legătură cu deciziile pe care urmează să le adopte."

44. Având în vedere faptul că nu se justifică ridicarea la rang de principiu constituţional a unei garanţii în sensul arătat, cu majoritate de voturi, Curtea recomandă eliminarea alin. (2^2) propus a fi introdus la art. 6 din Constituţie.

Articolul 10 - Relaţii internaţionale

45. Prin articolul unic pct. 9 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se dă o nouă redactare art. 10 din Constituţie, după cum urmează:

"(1) România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună vecinătate, precum şi cu celelalte subiecte de drept internaţional şi acţionează în politica sa externă pentru realizarea interesului naţional, pe baza respectului reciproc şi în conformitate cu principiile, cu tratatele internaţionale la care este parte şi cu celelalte norme general admise ale dreptului internaţional.

46. Cu privire la dispoziţiile alin. (2) al textului citat, Curtea constată că acestea nu enunţă un principiu, ci o constatare a calităţii României de stat membru al Uniunii Europene, care îşi găseşte locul în structura titlului VI al Constituţiei - Apartenenţa României la Uniunea Europeană şi la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, iar nu în titlul I al Constituţiei, consacrat principiilor generale.

47. În consecinţă, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă aşezarea acestui text în structura titlului VI din Constituţie.

Articolul 12 - Simboluri naţionale

48. Prin articolul unic pct. 11 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se introduce un nou alineat, alin. (4^1), în structura art. 12 din Constituţie, având următorul cuprins: "Minorităţile naţionale pot folosi în mod liber, în spaţiul public şi privat, propriile simboluri care reprezintă identitatea lor etnică, culturală, lingvistică şi religioasă."

49. Curtea reţine că dispoziţiile alin. (4^1), nou-introdus, privesc simbolurile proprii ale minorităţilor naţionale, iar nu "simboluri naţionale", astfel încât nu îşi pot găsi locul în structura art. 12 din Constituţia României, ci, eventual, în structura art. 6, referitor la Dreptul la identitate. În această din urmă situaţie, s-ar impune însă completarea textului, în sensul precizării faptului că folosirea propriilor simboluri ale minorităţilor naţionale nu se poate realiza decât împreună cu simbolurile naţionale ale statului român.

50. Acceptarea tezei contrare, în sensul introducerii acestui text în structura art. 12 din Constituţie, ar însemna acceptarea ideii că şi simbolurile proprii ale minorităţilor naţionale ar constitui "simboluri naţionale". Astfel, faţă de modul de redactare a alin. (4^1) şi în lipsa unei precizări exprese a obligaţiei de însoţire a simbolurilor proprii de către cele naţionale, se înţelege că minorităţile naţionale au un drept de opţiune între folosirea simbolurilor proprii şi a celor naţionale ale statului român.

51. În consecinţă, cu majoritate de voturi, Curtea constată neconstituţionalitatea completării art. 12 din Constituţie cu un nou alineat, alin. (4^1), referitor la utilizarea simbolurilor proprii ale minorităţilor naţionale, întrucât aduce atingere caracterului naţional al statului român, încălcând astfel limitele revizuirii prevăzute de dispoziţiile art. 152 alin. (1) din Constituţie.

B. Titlul II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale

Capitolul I - Dispoziţii comune

Articolul 15 - Universalitatea

52. Prin articolul unic pct. 12 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se modifică alin. (1) al art. 15 din Constituţie, după cum urmează:

"Cetăţenii români se nasc şi trăiesc liberi, se bucură de drepturile şi libertăţile garantate şi stabilite prin Constituţie şi alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea".

53. Curtea constată că actualul art. 15 alin. (1) din Constituţie are caracter normativ şi reprezintă un text de principiu care reuneşte în persoana cetăţenilor drepturile, libertăţile şi obligaţiile lor constituţionale şi legale. Introducerea în privinţa cetăţenilor români a sintagmei "se nasc şi trăiesc liberi" are drept revers negarea/excluderea conceptului enunţat şi în privinţa cetăţenilor străini şi apatrizilor. Or, acest principiu vizează o trăsătură distinctivă şi intrinsecă omului, a condiţiei umane, şi nu a cetăţeanului. În acest sens, Curtea reţine art. I din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului de la 1789, care prevede că "Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi", precum şi art. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care menţionează că "Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi".

54. Curtea constată că acest principiu este specific declaraţiilor de drepturi, or declaraţiile de drepturi au doar caracter proclamativ, fiind lipsite atât de garanţii juridice pentru punerea lor în aplicare, cât şi de o forţă de constrângere în cazul încălcării lor. Astfel, ele nu cuprind norme juridice propriu-zise, obligatorii pentru toate subiectele de drept, ci reprezintă simple afirmări de principii, a căror încălcare nu declanşează o sancţiune din partea statului în scopul restabilirii autorităţii normei încălcate şi al reparării vătămărilor aduse subiecţilor de drept. Acestea nu trebuie confundate cu garanţiile de drepturi care sunt asigurate prin norme juridice imperative, consacrate constituţional.

55. În consecinţă, Curtea reţine, pe de o parte, că sintagma propusă a fi introdusă nu are caracter normativ, ci proclamativ, negăsindu-şi astfel nici locul şi nici raţiunea în textul Constituţiei, iar, pe de altă parte, aplicabilitatea principiului propus a fi introdus în corpul Constituţiei nu se limitează numai la cetăţenii români, ci şi la cei străini, precum şi la apatrizi. În această ordine de idei, Curtea constată că modalitatea în care autorii propunerii legislative de revizuire a Constituţiei au înţeles să o insereze în textul Constituţiei este contrară principiului statului de drept, prevăzut de art. 1 alin. (3) din Constituţie. Principiul statului de drept reprezintă premisa respectării valorilor în considerarea cărora au fost stabilite limitele exprese ale revizuirii Constituţiei, ceea ce duce la concluzia unei încorporări, în mod implicit, a acestuia în conţinutul normativ al art. 152 din Constituţie.

56. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată neconstituţionalitatea modificării aduse art. 15 alin. (1) din Constituţie, referitor la introducerea sintagmei "cetăţenii români se nasc şi trăiesc liberi", întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art. 152 din Constituţie.

Articolul 21 - Accesul liber la justiţie

57. Prin articolul unic pct. 14 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se modifică alin. (3) şi (4) al art. 21 din Constituţie, după cum urmează:

"(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen optim şi previzibil.

58. Curtea constată că articolul unic pct. 14 propune modificarea art. 21 alin. (3) din Constituţie în sensul înlocuirii noţiunii de "termen rezonabil" cu cel de "termen optim şi previzibil". Curtea observă că textul art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale foloseşte denumirea de "termen rezonabil".

59. Termenul rezonabil este un concept esenţialmente variabil, iar aprecierea sa se face în funcţie de circumstanţele cauzei, ţinând seama de complexitatea acesteia, de comportamentul reclamanţilor şi de cel al autorităţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru părţile în cauză (a se vedea Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată în Cauza Raylyan împotriva Rusiei, paragraful 31). Mai mult, conceptul de "termen rezonabil" trebuie privit atât din perspectiva cetăţeanului, cât şi din cea a statului şi trebuie apreciat şi stabilit din analiza concurentă a intereselor generale ale societăţii cu cele ale cetăţeanului.

60. Curtea apreciază că terminologia utilizată în prezent în Constituţie este mai adecvată pentru o normă de rang constituţional, ea consacrând o garanţie a dreptului la un proces echitabil, şi anume termenul rezonabil. Terminologia propusă a fi introdusă este o dezvoltare ce ţine mai degrabă de nivelul legii a acestei garanţii constituţionale. Termenul optim şi previzibil este de fapt o componentă a termenului rezonabil, acesta neexcluzând, ci dimpotrivă presupunând, printre altele, un termen optim şi previzibil. Astfel, dacă termenul "rezonabil" vizează limita între respectarea/nerespectarea dreptului la un proces echitabil, cel optim şi previzibil reprezintă un element component - ce poate fi reglementat la nivel infraconstituţional - al termenului rezonabil [a se vedea, în acest sens, şi Programul-cadru "Un nou obiectiv pentru sistemele judiciare: soluţionarea cauzelor într-un termen optim şi previzibil", adoptat la 15 septembrie 2004 de Comisia Europeană pentru Eficienţa Justiţiei (CEPEJ) din cadrul Consiliului Europei].

61. De altfel, Curtea observă că art. 6 din Codul de procedură civilă reglementează termenul optim şi rezonabil, în timp ce art. 8 din Codul de procedură penală se referă la termenul rezonabil, ambele texte respectând şi reglementând garanţia constituţională a dreptului la un proces echitabil - termenul rezonabil.

62. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă eliminarea modificării propuse la art. 21 alin. (3) din Constituţie.

63. De asemenea, Curtea constată că articolul unic pct. 14 propune modificarea art. 21 alin. (4) din Constituţie, în sensul că jurisdicţiile administrative speciale sunt gratuite. Potrivit textului constituţional în vigoare, introdus prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, acestea sunt atât facultative, cât şi gratuite. Aşadar, în momentul de faţă, cetăţeanul poate alege între a se adresa direct instanţelor judecătoreşti sau, mai întâi, jurisdicţiei administrative speciale, şi, ulterior, dacă este nemulţumit de soluţie, instanţelor judecătoreşti.

64. Procedurile administrativ-jurisdicţionale constituie o măsură de protecţie a cetăţeanului, astfel încât existenţa unor organe administrative de jurisdicţie nu poate să ducă la înlăturarea intervenţiei instanţelor judecătoreşti. De aceea, existenţa unor jurisdicţii administrative speciale nu este ab initio neconstituţională (cu excepţia cazului când ele impun o procedură lipsită de celeritate) şi nici contrară art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunţată în cauza Le Compte, van Leuven şi de Meyere împotriva Belgiei, paragraful 51). Însă, acestea nu îndeplinesc cerinţele unei instanţe independente şi imparţiale în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie, astfel încât hotărârile acestora trebuie supuse cenzurii instanţelor judecătoreşti; numai în acest fel sunt îndeplinite cerinţele constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil (a se vedea, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 9 ianuarie 2013, pronunţată în cauza Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei, paragraful 123).

65. Distinct de dreptul la un proces echitabil, Curtea constată că, în condiţiile în care legiuitorul constituant derivat din anul 2003 a introdus caracterul facultativ al acestor jurisdicţii şi, astfel, a dat posibilitatea cetăţeanului de a se adresa direct instanţei judecătoreşti - expresie a dreptului la acces liber la justiţie - nu este admis a se condiţiona ulterior, în temeiul unei modificări a Constituţiei, accesul liber la justiţie. Obligativitatea jurisdicţiilor administrative reprezintă o condiţionare a acestui acces şi, odată eliminată în urma revizuirii Constituţiei operate în anul 2003, nu mai poate fi reintrodusă în actualul regim constituţional, întrucât ar echivala cu posibilitatea neîngrădită a legiuitorului constituant derivat de a varia, în mod ascendent şi, ulterior, descendent, gradul de protecţie a cetăţeanului sub aspectul drepturilor şi libertăţilor sale. Or, protecţia acestuia, în accepţiunea art. 152 alin. (2) din Constituţie, poate cunoaşte doar o orientare ascendentă.

66. Astfel, Curtea reţine că, în prezent, caracterul facultativ al jurisdicţiilor administrative speciale este o garanţie a accesului liber la justiţie, alegerea - electa una via - aparţinând cetăţeanului. De aceea, eliminarea caracterului facultativ creează premisele instituirii unor jurisdicţii administrative obligatorii, ceea ce are drept efect excluderea posibilităţii cetăţeanului de a alege între cele două căi de acces la instanţa judecătorească, din moment ce statul va impune urmarea uneia singure ce presupune o procedură administrativ-jurisdicţională obligatorie. Aşadar, modificarea propusă este de natură a suprima o garanţie a accesului liber la justiţie.

67. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată neconstituţionalitatea modificării aduse art. 21 alin. (4) din Constituţie, referitor la eliminarea caracterului facultativ al jurisdicţiilor administrative speciale, întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.

Capitolul II - Drepturile şi libertăţile fundamentale

Articolul 23 - Libertatea individuală

68. Prin articolul unic pct. 15 şi 16 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se modifică alin. (4) şi (8) al art. 23 din Constituţie şi se introduce un nou alineat, alin. (13^1), la acelaşi articol, după cum urmează:

"(4) În mod excepţional şi motivat, cercetarea şi judecarea în procesul penal se fac cu privarea de libertate a persoanei. Arestarea preventivă se dispune de judecătorul instanţei de judecată competentă să judece fondul cauzei, în condiţiile legii şi numai în cursul procesului penal, după punerea în mişcare a acţiunii penale.

...........................................................................

"(13^1) Este interzisă folosirea unor probe obţinute în mod ilegal, cu excepţia cazului când acestea sunt în favoarea celui acuzat"

69. Articolul unic pct. 15 propune modificarea art. 23 alin. (4) din Constituţie, în sensul introducerii a două teze cu privire la luarea măsurii arestării preventive.

70. În privinţa primei teze, Curtea constată că sintagma "cercetarea şi judecarea" este improprie, textul constituţional trebuind să se refere la cele două faze ale procesului penal, urmărirea penală şi judecata. Dar, în măsura în care se face trimitere la noţiunea de proces penal chiar în textul analizat, devine redundantă menţionarea fazelor acestuia, măsura arestării preventive, de principiu, fiind aplicabilă în ambele faze.

71. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea modificării propuse în privinţa introducerii tezei întâi la art. 23 alin. (4) din Constituţie.

72. În privinţa tezei a doua, Curtea constată că norma este criticabilă prin prisma faptului că un text constituţional urmează a se referi la competenţa funcţională, materială, după calitatea persoanei şi teritorială a instanţelor judecătoreşti atunci când reglementează luarea măsurii arestării preventive de către judecătorul "instanţei de judecată competentă să judece fondul cauzei", competenţă care este stabilită prin aplicarea unor criterii cuprinse într-o lege (art. 35 şi următoarele din Codul de procedură penală). Mai mult, norma este neclară pentru că s-ar înţelege că numai instanţa judecătorească competentă să judece fondul poate dispune măsura arestării preventive, fiind, se pare, excluse astfel şi alte ipoteze care se pot ivi în cursul procesului penal. Astfel, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau judecătorul care soluţionează cauza în căile de atac par a nu mai avea competenţa de a dispune măsura arestării preventive. De altfel, expunerea de motive la prezenta propunere de revizuire a Constituţiei nu cuprinde nicio menţiune cu privire la această prevedere propusă a fi introdusă în corpul Constituţiei, astfel încât Curtea nu poate determina care a fost voinţa autorilor propunerii legislative de revizuire.

73. De asemenea, norma propusă a fi introdusă pare a da de înţeles că la nivelul instanţei judecătoreşti, pe lângă judecători, ar exista şi alte persoane învestite cu competenţa de a spune dreptul (jurisdictio). De altfel, Curtea constată că legiuitorul constituant este constant în a folosi sintagma "instanţă judecătorească" atunci când se referă la instanţele prevăzute la art. 126 alin. (1) din Constituţie; astfel, dacă s-ar accepta introducerea şi a sintagmei "instanţă de judecată", ar rezulta o terminologie neunitară chiar în corpul Constituţiei.

74. Pe lângă aspectele sus menţionate, Curtea reţine că nivelul de detaliere a principiilor constituţionale trebuie să fie unul minim, această sarcină revenind actelor normative inferioare. Mai mult, o reglementare prea amănunţită a unui domeniu/a unei relaţii sociale are drept efect instabilitatea textului constituţional. În acest sens, Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) a arătat că "necesitatea modificării într-un sistem dat este dependentă de durata şi nivelul de detaliu al textului constituţional". Cu cât textul constituţional este mai detaliat, cu atât el se identifică mai mult cu legislaţia ordinară şi este cu atât mai expus unor modificări relativ frecvente (a se vedea Raportul cu privire la revizuirea Constituţiei, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 81-a sesiune plenară, 11-12 decembrie 2009).

75. Aşadar, Curtea constată că, prin prisma procedurii de revizuire, Constituţia României este una rigidă astfel încât reglementările ce detaliază până la amănunt principii constituţionale - adevărate constante ale dreptului - nu se pot regăsi în textul Constituţiei. Desigur, Curtea reţine că, în privinţa drepturilor şi libertăţilor fundamentale, obiectivul unei revizuiri constituţionale poate fi doar creşterea nivelului de protecţie a cetăţeanului atât prin extinderea sferei drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cât şi prin asigurarea unor garanţii mai eficiente ale drepturilor deja existente, ceea ce exclude modificările neînsemnate aduse unui text constituţional. De aceea, Curtea apreciază că sintagma "instanţa de judecată competentă să judece fondul cauzei" nu poate fi de nivelul unei norme constituţionale, care trebuie să se caracterizeze, printre altele, prin generalitate şi stabilitate.

76. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă eliminarea modificării propuse în privinţa introducerii tezei a doua la art. 23 alin. (4) din Constituţie.

77. În privinţa modificării art. 23 alin. (8) din Constituţie, propunerea de revizuire vizează introducerea expresă în corpul Constituţiei a măsurii conducerii administrative, distinctă de cea a reţinerii şi arestării.

78. Curtea constată că măsura conducerii administrative nu reprezintă o suprimare a libertăţii individuale sau a vreunei garanţii a acesteia, din contră, ea se constituie într-o veritabilă garanţie a libertăţii individuale, în măsura în care reglementează condiţiile luării măsurii conducerii administrative şi drepturile de care dispune persoana supusă acestei măsuri; astfel, poliţistul - în exercitarea atribuţiunilor sale legale - nu poate lua această măsură decât în condiţiile stabilite de lege.

79. Însă, din punctul de vedere al modalităţii concrete de reglementare, Curtea constată că propunerea de revizuire necesită anumite reformulări şi corelări. Astfel, cu privire la introducerea sintagmei "celui condus administrativ" în cuprinsul art. 23 alin. (8) din Constituţie, Curtea constată că aceasta pare a se referi la o măsură administrativă care deja este reglementată într-un text constituţional anterior; or, măsura menţionată nu se regăseşte în corpul Constituţiei. De aceea, dacă se doreşte constituţionalizarea acesteia, art. 23 alin. (2) din Constituţie ar trebui să vizeze şi măsura conducerii administrative.

80. De asemenea, prin modificarea alin. (8) al art. 23 în sensul introducerii noţiunii de "celui condus administrativ", devine improprie folosirea termenului "învinuire" pentru toate cele 3 ipoteze, acesta referindu-se, ca termen generic, doar la reţinere şi arestare, ca măsuri preventive.

81. Aşadar, Curtea constată că măsura de conducere administrativă, pe de o parte, trebuie delimitată în mod clar de măsurile preventive ce se pot dispune în cursul procesului penal, iar, pe de altă parte, consacrarea sa normativă în chiar textul Constituţiei trebuie să se prezinte ca o adevărată garanţie a libertăţii individuale.

82. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea modificării propuse în privinţa art. 23 alin. (8) din Constituţie.

83. Prin articolul unic pct. 16 se propune introducerea unui nou alineat, alin. (131), la art. 23 din Constituţie, care să reglementeze regimul probelor obţinute în mod ilegal în cadrul procesului penal.

84. Potrivit sistemului procesual penal românesc, probele trebuie obţinute în condiţiile Codului de procedură penală, indiferent că sunt sau nu favorabile "acuzatului". Organele judiciare "au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului" [art. 5 alin. (1) din Codul de procedură penală]. De aceea, "Organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează conform dispoziţiilor prezentului cod" [art. 5 alin. (2) din Codul de procedură penală].

85. Curtea constată că obţinerea în mod legal a probelor este o garanţie a dreptului la un proces echitabil, iar remediul împotriva nerespectării acestei garanţii este interzicerea folosirii probelor astfel obţinute. De altfel, art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede că "Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal".

86. Curtea reţine că premisa textului analizat este în sine eronată, întrucât se atribuie probelor obţinute în mod nelegal o eficienţă probatorie. O atare premisă poate induce ideea că s-ar intenţiona crearea sau conturarea unui regim juridic al acestora, ceea ce înseamnă că, în principiu, textul propus ar sugera posibilitatea obţinerii în mod ilegal a probelor. Astfel, s-ar înţelege că probele în procesul penal se pot obţine atât în mod legal, cât şi ilegal, iar probele astfel obţinute cunosc moduri diferite de valorificare, fiindu-le consacrat un regim juridic propriu. După obţinerea probelor, fie judecătorul, fie procurorul trebuie să aprecieze care sunt cele obţinute în mod legal şi care nu, iar în privinţa probelor obţinute în mod ilegal să facă din nou o apreciere şi să stabilească, în raport cu datele cauzei, probele favorabile "acuzatului", cu consecinţa păstrării şi folosirii acestora şi a înlăturării celor incriminatoare.

87. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, pe de o parte, acceptă posibilitatea obţinerii probelor în afara cadrului legal şi, pe de altă parte, dă eficienţă juridică celor obţinute în mod ilegal.

88. Obţinerea în mod legal a probelor, garanţie a dreptului la un proces echitabil, reprezintă un standard mai favorabil cetăţeanului decât cel fixat prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa probelor obţinute ilegal. Potrivit acestei jurisprudenţe, se reţine că analiza Curţii Europene a Drepturilor Omului vizează caracterul echitabil al procedurii în ansamblul său, care include şi analiza modului în care au fost obţinute probele, întrucât art. 6 din Convenţie nu stabileşte reguli cu privire la admisibilitatea probelor, aspect care, în mod primar, ţine de legislaţia naţională, astfel încât sarcina Curţii nu este aceea de a determina dacă anumite probe au fost obţinute nelegal, ci de a stabili dacă o asemenea "nelegalitate" a dus la încălcarea unui alt drept protejat prin Convenţie (a se vedea Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, paragraful 94 şi următoarele, Hotărârea din 5 februarie 2008, pronunţată în Cauza Ramanauskas împotriva Lituaniei, paragraful 52 şi următoarele, sau Hotărârea din 17 decembrie 2013, pronunţată în Cauza Szilagyi împotriva României, paragraful 26 şi următoarele).

89. În consecinţă, Curtea apreciază că nu este admisă pe calea revizuirii Constituţiei suprimarea acestei garanţii a dreptului la un proces echitabil şi, implicit, crearea premiselor nerespectării legii, respectiv a celei procesual penale.

90. De asemenea, Curtea constată că este discutabilă plasarea unui text care vizează probele la art. 23 din Constituţie, obţinerea şi folosirea probelor vizând procesul echitabil reglementat la art. 21 din Constituţie.

91. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată neconstituţionalitatea completării aduse art. 23 din Constituţie cu un nou alineat, alin. (13^1), referitor la folosirea probelor obţinute în mod ilegal, întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.

Articolul 24 - Dreptul la apărare

92. Prin articolul unic pct. 17 şi 18 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se modifică alin. (2) al art. 24 din Constituţie şi se introduce un nou alineat, alin. (2^1) la acelaşi articol, după cum urmează:

"(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu, şi să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării."

"(2^1) În tot cursul procesului penal este garantat principiul egalităţii de arme între acuzare şi apărare."

93. Curtea constată că modificarea propusă alineatului (2) al art. 24 din Constituţie necesită o reformulare, întrucât folosirea verbului "a dispune" nu este recomandată în contextul normativ al textului. Astfel, în acest context, verbul "a dispune" înseamnă "a avea la dispoziţie, a avea posibilitatea de a utiliza ceva sau pe cineva după propria dorinţă"; or, ideea pe care textul propus a fi introdus o exprimă este aceea că părţile beneficiază de timpul şi înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării. În caz contrar, s-ar putea înţelege că desfăşurarea procesului penal este la dispoziţia părţilor, ceea ce este inadmisibil. Aşadar, este necesară înlocuirea verbului "a dispune" cu "a beneficia" pentru corecta redare a sensului normativ al textului propus a fi introdus.

94. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea modificării propuse în privinţa art. 24 alin. (2) din Constituţie.

95. Cu privire la alineatul (2^1) propus a fi introdus la art. 24 din Constituţie, Curtea observă că principiul egalităţii armelor este o garanţie a procesului echitabil, şi nu a dreptului la apărare, iar sfera sa de aplicare nu se circumscrie numai procesului penal, ci şi celorlalte categorii de litigii (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 27 octombrie 1993, pronunţată în Cauza Dombo Beheer B.V. împotriva Olandei, paragraful 33). De asemenea, Curtea mai observă că principiul egalităţii armelor în procesul penal nu vizează acuzarea şi apărarea, ci părţile acestuia.

96. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea modificării propuse în privinţa art. 24 alin. (2^1) din Constituţie, precum şi reconsiderarea aşezării acestuia în cuprinsul art. 21 din Constituţie, fiind un element component al conceptului de proces echitabil.

Articolul 26 - Viaţa intimă, familială şi privată

97. Prin articolul unic pct. 19 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se modifică atât titlul marginal al art. 26 din Constituţie, acesta devenind "Viaţa intimă, familială, privată şi datele cu caracter personal", precum şi conţinutul normativ al articolului menţionat, după cum urmează:

"(1) Autorităţile publice garantează dreptul la viaţă intimă, familială şi privată.

98. Curtea observă că la alineatul (2), textul propus prevede că persoana fizică are dreptul de a dispune de ea însăşi, "dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora sau ordinea publică", eliminându-se, astfel, sintagma "bunele moravuri". În consecinţă, se înţelege că persoana fizică are dreptul de a dispune de ea însăşi chiar dacă prin manifestările sale ar încălca bunele moravuri.

99. În acest sens, Curtea reţine că libertatea, ca principiu fundamental al statului de drept, este temelia tuturor principiilor morale şi presupune elaborarea unor asemenea norme de drept care să garanteze tuturor persoanelor să se manifeste potrivit propriilor opţiuni în relaţiile cu ceilalţi membri ai colectivităţii. O atare concepţie decurge din latura activă a liberei dezvoltări a personalităţii umane, fiind expresia libertăţii de acţiune a persoanei fizice. Totuşi, libertatea de acţiune a acesteia în privinţa vieţii sale intime, familiale şi private nu poate fi şi nu este absolută, ea trebuie să se integreze şi să respecte valorile societăţii, ale colectivităţii; de aceea, persoana fizică nu poate folosi abuziv şi antisocial dreptul său de a dispune de ea însăşi, ceea ce justifică stabilirea anumitor limite în privinţa acestui drept, printre care şi bunele moravuri.

100. Din jurisprudenţa Curţii cu privire la sintagmele "bunele moravuri" sau "morală publică" se desprinde ideea că acestea sunt concepte evolutive, care vizează de principiu norme de convieţuire şi de comportare în societate. Acestea se identifică şi trebuie înţelese "sub aspectul normelor de comportare socială a individului în manifestările şi în exprimările sale sub orice formă", găsindu-şi, între altele, expresie în "sentimentul public de pudoare şi decenţă, a cărui nesocotire nu poate fi tolerată de colectivitatea respectivă. Manifestările contrare moralei publice sunt social periculoase, pentru că neagă una dintre condiţiile de existenţă a societăţii şi pentru că împiedică educaţia tinerelor generaţii în respectul faţă de valorile morale ale societăţii. Morala publică şi bunele moravuri sunt valori fundamentale, consacrate de Constituţie. Drepturile şi libertăţile fundamentale pe care aceasta le prevede nu pot fi exercitate într-un mod contrar bunelor moravuri sau care ar aduce atingere moralei publice" (a se vedea, Decizia nr. 108 din 2 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 17 ianuarie 1996).

101. De principiu, dreptul de a dispune de sine însuşi cuprinde două elemente inerente, respectiv un element activ vizând dreptul persoanei de a se manifesta, prin acţiunile sale, în mod liber, precum şi un element pasiv referitor la dreptul persoanei de a fi ocrotită de ingerinţele altor subiecte de drept. Libertatea de acţiune a unei persoane este în mod necesar limitată de dreptul celorlalte persoane de a li se respecta drepturile şi libertăţile fundamentale sau valorile morale. De aceea, Constituţia trebuie să acorde acelaşi nivel de protecţie ambelor aspecte ale dreptului persoanei de a dispune de sine însăşi şi să consacre un just echilibru între acestea.

102. Or, modificarea constituţională propusă a fi operată, prin suplimentarea garanţiilor dreptului persoanei fizice de a dispune de ea însăşi sub aspect activ, are drept efect suprimarea unei garanţii a acestui drept în privinţa aspectului său pasiv. Cu alte cuvinte, s-ar ajunge la situaţia ca libertatea de acţiune de care dispune persoana fizică să afecteze drepturile şi libertăţile inerente celorlalte persoane cu care aceasta interacţionează în mod implicit.

103. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că modificarea propusă suprimă o garanţie a dreptului persoanei de a dispune de ea însăşi, prin eliminarea protecţiei constituţionale acordate uneia dintre componentele elementului pasiv al acestui drept.

104. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată neconstituţionalitatea modificării aduse art. 26 alin. (2) din Constituţie, referitor la eliminarea sintagmei "bunele moravuri", întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.

Articolul 27 - Inviolabilitatea domiciliului

105. Prin articolul unic pct. 20 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se modifică alin. (3) al art. 27 din Constituţie, după cum urmează:

"(3) Percheziţia se dispune de către judecătorul instanţei de judecată competentă să judece fondul cauzei şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege."

106. Modificarea propusă cu privire la art. 27 alin. (3) din Constituţie vizează introducerea sintagmei "instanţei de judecată competentă să judece fondul cauzei". Referitor la utilizarea acestei sintagme chiar în corpul Constituţiei sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele expuse la analiza efectuată în privinţa unei modificări similare a art. 23 alin. (4) din Constituţie.

107. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă eliminarea modificării propuse în privinţa art. 27 alin. (3) din Constituţie.

Articolul 28 - Secretul corespondenţei

108. Prin articolul unic pct. 21 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se modifică art. 28 din Constituţie, după cum urmează:

"(1) Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice, al altor comunicări efectuate prin mijloace electronice, al datelor de trafic, al datelor de localizare şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil şi garantat.

109. Curtea constată că secretul corespondenţei este un aspect al dreptului la viaţă intimă, familială şi privată a persoanei, cu privire la care autorităţile publice trebuie, pe de o parte, să aibă o conduită de abţinere, de evitare a ingerinţei, iar, pe de altă parte, să creeze un cadru legislativ care să reflecte caracterul inviolabil al acestuia în raport cu celelalte subiecte de drept. Totuşi, conduita de abţinere a statului nu este nelimitată, ci trebuie să ţină cont de realităţile existente, în sensul că statul trebuie să se manifeste activ atunci când apare un pericol actual şi iminent la adresa cetăţenilor. Or, modul de redactare a textului reduce posibilitatea de intervenţie a statului în secretul corespondenţei, astfel cum aceasta este configurată în propunerea de revizuire a Constituţiei, numai la situaţia procesului penal, neglijând, în mod evident, şi alte situaţii - care trebuie strict determinate - în care aceasta s-ar impune. Aceasta ar echivala cu imposibilitatea statului de a-şi îndeplini obligaţiile pozitive ce îi incumbă în privinţa apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea din 24 iulie 2012, pronunţată în Cauza Dordevic împotriva Croaţiei, paragraful 139). Astfel, în accepţiunea propunerii de revizuire a Constituţiei, în cazul unor dezastre naturale, al unor accidente grave sau al altor ameninţări grave la adresa persoanelor, nu li s-ar permite autorităţilor publice cu competenţe în gestionarea acestor situaţii să facă toate eforturile necesare pentru salvarea de vieţi omeneşti, mai ales dacă se are în vedere limitarea operată cu privire la datele de trafic sau de localizare.

110. Posibilitatea ingerinţei statului în exercitarea acestui drept este, în prezent, reglementată în mod indirect prin art. 26 alin. (1) din Constituţie, lăsându-se, astfel, competenţa legiuitorului infraconstituţional de a adopta prevederi legale care să asigure respectarea interesului general al colectivităţii. Or, interesul general al colectivităţii nu se subsumează numai procesului penal, ci şi unor situaţii imprevizibile la care statul trebuie să răspundă imediat; însă, în lipsa pârghiilor legale, acţiunea acestuia nu va avea finalitatea scontată, spre exemplu, în privinţa apărării integrităţii fizice sau psihice a persoanelor faţă de acţiunea sau inacţiunea terţelor persoane (a se vedea Hotărârea din 12 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza Soderman împotriva Suediei, paragrafele 80 şi următoarele, precum şi Hotărârea din 24 iulie 2012, pronunţată în Cauza Dordevic împotriva Croaţiei, paragraful 138 şi următoarele).

111. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că în privinţa elementelor nou-introduse în cuprinsul art. 28 alin. (1) din Constituţie nu se poate susţine existenţa unei protecţii juridice identice cu cea a sensului clasic al corespondenţei, chiar astfel cum acesta a fost dezvoltat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 3 aprilie 2007, în Cauza Copland împotriva Regatului Unit, paragrafele 41 şi 42. Potrivit acesteia, sunt protejate conform art. 8 din Convenţie atât e-mailurile trimise de la serviciu, cât şi informaţia ce derivă din monitorizarea utilizării personale a Internetului.

112. Curtea constată că datele de trafic şi cele de localizare beneficiază şi ele de o protecţie juridică, însă nu pot fi asimilate celei de care beneficiază mijloacele legale de comunicaţie, ele nesubsumându-se acestui concept. De aceea, tratarea lor trebuie să se facă distinct de acest concept, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea suprimării drepturilor şi libertăţilor altor persoane.

113. Pentru aceste considerente, cu majoritate de voturi, Curtea constată neconstituţionalitatea modificării aduse art. 28 din Constituţie, referitor la secretul corespondenţei, întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.

Articolul 31 - Dreptul la informaţie

114. Prin articolul unic pct. 25 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se modifică alin. (5) al art. 31 din Constituţie, după cum urmează:

"(5) Serviciile publice de radio, de televiziune şi agenţiile publice de presă sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi agenţii de presă, precum şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică."

115. Curtea constată că modificarea propusă la art. 31 alin. (5) din Constituţie este imprecisă. Din topica primei teze a acestui alineat s-ar putea înţelege că serviciile publice de radio şi agenţiile publice de presă sunt autonome, iar televiziunile ar fi autonome indiferent dacă sunt publice sau private. De aceea, Curtea propune reformularea acestei teze pentru a se înţelege că serviciile publice de radio şi televiziune, precum şi agenţiile publice de presă sunt autonome.

116. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea modificării propuse în privinţa art. 31 alin. (5) din Constituţie.

Articolul 32 - Dreptul la învăţătură

117. Prin articolul unic pct. 26 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se modifică atât titlul marginal al art. 32 din Constituţie, acesta devenind "Dreptul la educaţie", precum şi conţinutul normativ al articolului menţionat, după cum urmează:

"(1) Accesul la educaţie este garantat, în condiţiile legii.

118. Cu privire la modificările aduse art. 32 din Constituţie, Curtea constată că noul titlu marginal al articolului este "Dreptul la educaţie", concept care include dreptul la învăţătură, dar şi dreptul la cultură sau la informare. Or, articolul analizat, cu excepţia alineatelor 1 şi 3, se referă la dreptul la învăţătură. În acest context, Curtea apreciază că este necesar ca dreptul la educaţie să fie inserat într-un articol distinct, care să cuprindă alineatele 1 şi 3, iar aşezarea acestuia să fie reconsiderată, respectiv înainte de articolul constituţional referitor la dreptul la informaţie.

119. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reconsiderarea aşezării alin. (1) şi (3) ale art. 32 în structura unui nou articol din Constituţie.

120. În consecinţă, art. 32 urmează a-şi păstra actualul titlu marginal, astfel încât, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea propunerii de modificare a titlului marginal al art. 32 din Constituţie.

121. În aceste condiţii, alineatul (2) al articolului analizat trebuie să se refere la dreptul la învăţătură. De asemenea, Curtea mai observă că modificările preconizate la alin. (4) vizează introducerea sintagmei "învăţământul general", care nu este consacrată nici în textul Constituţiei, nici în cel al Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, şi, astfel, nu se înţelege la ce anume se referă. Mai mult, sintagma analizată nu se poate înlocui nici cu cea de "învăţământ general obligatoriu", întrucât s-ar lăsa nereglementată, spre exemplu, situaţia învăţământului superior. De aceea, Curtea recomandă menţinerea actualei sintagme, şi anume "învăţământul de toate gradele".

122. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea modificărilor propuse în privinţa art. 32 alin. (2) şi (4) din Constituţie.

123. Cu privire la modificările propuse art. 32 alin. (8) din Constituţie, Curtea constată că acestea definesc autonomia universitară, tocmai pentru ca unui concept constituţional să nu i se stabilească înţelesul printr-un act normativ cu forţă juridică inferioară (a se vedea şi art. 123 din Legea nr. 1/2011 - definiţia autonomiei universitare). Totuşi, Curtea observă că, potrivit art. 123 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, "autonomia universitară dă dreptul comunităţii universitare să îşi stabilească misiunea proprie, strategia instituţională, structura, activităţile, organizarea şi funcţionarea proprie, gestionarea resurselor materiale şi umane, cu respectarea strictă a legislaţiei în vigoare", ceea ce înseamnă că definiţia conceptului de autonomie universitară cuprinsă în propunerea de revizuire este circumscrisă numai anumitor elemente componente ale acesteia. Curtea nu neagă posibilitatea legiuitorului constituant derivat de a reglementa sau defini de principiu o anumită instituţie, fiind, desigur, exclusă detalierea în amănunt. Însă, elementele reţinute în definiţia propusă unui concept constituţional - autonomia universitară - reflectă o abordare selectivă şi imprecisă, care vizează mai degrabă conceperea unei independenţe decizionale în privinţa elementelor patrimoniale ale autonomiei universitare decât constituţionalizarea elementelor componente ale acestui concept. De altfel, orice constituţionalizare realizată trebuie să respecte cerinţele de precizie, claritate şi previzibilitate a legii în mod cumulat pentru a nu se altera sensul conceptului constituţional deja consacrat.

124. Curtea observă că elementele centrale ale definiţiei propuse conceptului de autonomie universitară se referă la gestionarea patrimoniului şi la desemnarea structurilor şi funcţiilor de conducere. Misiunea educaţională şi de cercetare este menţionată doar la sfârşitul textului şi nu acoperă toate aspectele care ţin de conceptul de autonomie universitară. Astfel, definiţia analizată vizează mai degrabă latura economică decât cea educaţională a autonomiei universitare şi, în acest context, creează premisele unei independenţe organizatorice şi funcţionale în privinţa gestionării patrimoniului şi a alegerii sau desemnării structurilor şi funcţiilor de conducere.

125. Curtea constată că gestionarea patrimoniului în mod nemijlocit, fără a exista o reglementare legală general aplicabilă instituţiilor de învăţământ superior, ar avea drept efect gestionarea discreţionară a patrimoniului de către conducerea instituţiei de învăţământ superior şi, eventual, transmiterea dreptului de proprietate al instituţiei de învăţământ superior asupra unor bunuri aflate în proprietatea sa privată către alte persoane, ceea ce este de natură a afecta baza materială necesară procesului educaţional. De asemenea, alegerea sau desemnarea, în mod independent, a structurilor şi funcţiilor de conducere ale universităţilor excedează noţiunii de autonomie universitară.

126. Or, autonomia universitară nu se confundă cu independenţa. În acest sens, Curtea, prin Decizia nr. 2 din 4 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 23 februarie 2011, analizând situaţia la nivel european, a arătat că autonomia universitară nu echivalează cu independenţa şi că "statul sau organele administraţiei publice locale are/au destule competenţe care îi/le permit să se asigure că universităţile respectă standardele de calitate necesare pentru realizarea Spaţiului European al Învăţământului Superior".

127. În aceste condiţii, Curtea reţine că definiţia dată autonomiei universitare este improprie şi dă astfel naştere unei independenţe absolute a instituţiilor de învăţământ superior atât în gestionarea patrimoniului lor, cât şi în desemnarea structurilor şi funcţiilor de conducere, ceea ce duce la suprimarea unei garanţii a dreptului la învăţătură, conferit de autonomia universitară.

128. Pentru aceste considerente, cu majoritate de voturi, Curtea constată neconstituţionalitatea completării aduse art. 32 alin. (8) din Constituţie, referitor la definirea autonomiei universitare, întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.

Articolul 35 - Dreptul la un mediu sănătos

129. Prin articolul unic pct. 30 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se introduc două noi alineate, alin. (2^1) şi (3^1), la art. 35 din Constituţie, după cum urmează:

"(2^1) Statul asigură protecţia, utilizarea durabilă şi refacerea patrimoniului natural.

(3^1) Sunt interzise relele tratamente aplicate animalelor, definite potrivit legii".

130. Cu privire la modificările propuse art. 35 din Constituţie, Curtea observă că textul alin. (3^1) consacră în mod expres o normă de conduită ce derivă din conceptul de "demnitate umană". Demnitatea umană, sub aspect constituţional, presupune două dimensiuni inerente, respectiv relaţiile dintre oameni, ceea ce vizează dreptul şi obligaţia oamenilor de a le fi respectate şi, în mod corelativ, de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale semenilor lor, precum şi relaţia omului cu mediul înconjurător, inclusiv cu lumea animală, ceea ce implică, în privinţa animalelor, responsabilitatea morală a omului de a îngriji aceste fiinţe într-un mod de natură a ilustra nivelul de civilizaţie atins (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012).

131. Totuşi, Curtea constată că modul de redactare a textului este imprecis, întrucât nu se înţelege dacă sintagma "definite potrivit legii" se referă la animale sau la relele tratamente aplicate acestora.

132. Având în vedere cele de mai sus, cu majoritate de voturi, Curtea recomandă reformularea alin. (3^1) propus a fi introdus în cuprinsul art. 35 din Constituţie.

Articolul 37 - Dreptul de a fi ales

133. Prin articolul unic pct. 31 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se introduce un nou alineat, alin. (2^1), la art. 37 din Constituţie, după cum urmează:

"(2^1) Pot participa la alegerile pentru Senat, pentru Camera Deputaţilor şi pentru funcţia de Preşedinte al României numai candidaţii care au avut domiciliul în România cu cel puţin 6 luni înainte de data alegerilor."

134. Curtea constată că acest text vizează introducerea unei noi condiţii cu privire la dreptul de a fi ales în funcţia de Preşedinte al României, senator sau deputat. Astfel, se prevede obligaţia candidatului de a avea domiciliul în România cu cel puţin 6 luni înainte de data alegerilor.

135. Textul actualului art. 37 din Constituţie este unul permisiv şi, interpretat în coroborare cu art. 16 alin. (3) din Constituţie, conduce la concluzia că, pentru a putea participa la alegerile pentru Senat, Camera Deputaţilor şi pentru funcţia de Preşedinte al României, candidaţii trebuie să aibă cetăţenia română şi domiciliul în România. Or, introducerea unei condiţii temporale cu privire la domiciliul candidatului, indiferent de durata acesteia, reprezintă o evidentă suprimare a dreptului de a fi ales al cetăţenilor români care nu se regăsesc în ipoteza normei juridice. O atare concluzie se impune dat fiind faptul că cetăţenii români, indiferent de durata de timp în care au avut domiciliul în România, beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate de Constituţie; în caz contrar şi egalitatea în drepturi a acestora ar fi afectată. Mai mult, Curtea ridică şi problema datei de la care curge acest termen, respectiv data alegerilor. Or, o asemenea dată de referinţă este şi arbitrară, întrucât foarte uşor se poate întâmpla ca un cetăţean român să fi avut domiciliul în ţară o lungă perioadă de timp, dar nu şi în ultimele 6 luni înainte de data alegerilor. În consecinţă, condiţia impusă prin textul supus analizei Curţii este contrar egalităţii în drepturi.

136. Acceptarea unei asemenea condiţii temporale referitoare la domiciliul candidatului ar echivala şi cu acceptarea implicită a posibilităţii legiuitorului constituant derivat de a impune condiţii temporale şi în privinţa celeilalte condiţii necesare pentru a candida - cetăţenia - sau de a alătura condiţiilor deja existente altele noi. Or, impunerea unor condiţii temporale, în speţă, condiţia ca cetăţeanul român să fi avut domiciliul în România cu cel puţin 6 luni înainte de data alegerilor, încalcă limitele revizuirii Constituţiei, suprimând principiul universalităţii drepturilor, reglementat de art. 15 alin. (1) din Constituţie, dreptul de a fi ales al cetăţenilor cu domiciliul în România care nu îndeplinesc noua ipoteză normativă restrictivă, precum şi o garanţie a acestuia, egalitatea în drepturi.

137. Pentru aceste considerente, cu majoritate de voturi, Curtea constată neconstituţionalitatea completării art. 37 din Constituţie cu un nou alineat, alin. (2^1), referitor la condiţia domiciliului în România cu cel puţin 6 luni înainte de data alegerilor pentru Senat, Camera Deputaţilor sau pentru funcţia de Preşedinte al României, întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.

Articolul 40 - Dreptul de asociere

138. Prin articolul unic pct. 33 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se modifică alin. (2) al art. 40 din Constituţie, după cum urmează:

"(2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale."

139. Curtea constată că o caracteristică a statului de drept este respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, iar militarea împotriva acestora echivalează cu încălcarea principiilor statului de drept, aspect ce atrage neconstituţionalitatea partidului sau a organizaţiei. Prin urmare, soluţia normativă propusă reprezintă o concretizare expresă a unui principiu ce stă la baza statului de drept.

140. Totuşi, în acest context, Curtea remarcă faptul că, în conformitate cu art. 146 lit. k) din Constituţia României şi art. 45 din Legea partidelor politice nr. 14/2003, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 6 august 2012, Curtea Constituţională hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, potrivit art. 30 alin. (7) şi art. 40 alin. (2) şi (4) din Constituţie. Curtea reţine că partidele politice nu sunt ab initio neconstituţionale, ci ele sunt declarate neconstituţionale ca urmare a nerespectării unei ipoteze normative a Constituţiei în cazul de faţă. În acest sens, art. 41 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 prevede că "partidele politice pot fi declarate neconstituţionale".

141. Aşadar, Curtea apreciază că formularea art. 40 alin. (2) din Constituţie trebuie să fie concordantă cu cea a art. 30 alin. (7) din Constituţie tocmai pentru a se arăta conduita interzisă, şi nu efectul deciziei Curţii Constituţionale.

142. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea modificării alin. (2) al art. 40 din Constituţie.

Articolul 44 - Dreptul de proprietate privată

143. Prin articolul unic pct. 35 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se modifică alin. (1) al art. 44 din Constituţie, după cum urmează:

"(1) Dreptul de proprietate şi creanţele împotriva statului sunt garantate. Creanţele împotriva statului au acelaşi regim juridic cu plata obligaţiilor fiscale, în condiţiile legii".

144. Eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (1) din Constituţie referitoare la stabilirea prin lege a limitelor şi conţinutului dreptului de proprietate echivalează cu o absolutizare a acestuia.

145. Acest text este folosit de Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, atunci când examinează limitele dreptului de proprietate. Pentru a analiza dacă o astfel de măsură este justificată, Curtea porneşte de la premisa existenţei în corpul art. 44 din Constituţie a unei dispoziţii exprese - exprimată sub forma unei condiţii speciale - care să permită instituirea la nivel legal a unor limite în privinţa dreptului de proprietate privată. Or, această dispoziţie expresă este reprezentată chiar de art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, propusă a fi eliminată. De aceea, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, însă, limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. Curtea a constatat că, potrivit art. 44 din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie suprimat complet dreptul de proprietate (a se vedea Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013).

146. Aceste limite pot proteja diverse drepturi sau libertăţi fundamentale, de la dreptul la informare (decizia anterior citată) până la dreptul de proprietate (Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004).

147. Eliminarea tezei a doua a alin. (1) din art. 44 absolutizează dreptul de proprietate, iar legiuitorul nu va mai putea proteja drepturile şi libertăţile fundamentale concurente ale celorlalţi cetăţeni. Astfel, Curtea constată că a fost suprimată o garanţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute de titlul II al Constituţiei, garanţie care asigură exercitarea acestora în mod concurent cu exercitarea dreptului de proprietate privată.

148. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată neconstituţionalitatea eliminării actualei teze a doua a art. 44 alin. (1) din Constituţie, referitor la condiţiile şi limitele dreptului de proprietate, întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.

149. Se propune introducerea unei noi teze la alin. (1) al art. 44 cu următorul conţinut: "Creanţele împotriva statului au acelaşi regim juridic cu plata obligaţiilor fiscale, în condiţiile legii".

150. Curtea constată că de plano creanţele împotriva statului nu pot avea acelaşi regim juridic cu plata obligaţiei fiscale, ci, eventual, cu obligaţia fiscală. Tot astfel, nu se poate pune semnul echivalenţei între cele două noţiuni, întrucât acestea cuprind elemente specifice care le diferenţiază. De asemenea, Curtea observă că expunerea de motive a propunerii de revizuire nu cuprinde nicio referire la această modificare, astfel încât nu se poate cunoaşte raţiunea care a stat la baza introducerii acestui text.

151. De aceea, Curtea apreciază că această teză ar trebui reformulată pentru a fi clară, precisă şi previzibilă (cu privire la înţelesul acestor termeni, a se vedea Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012). O atare concluzie este întărită şi de faptul că soluţia normativă propusă reprezintă o îndepărtare de la actualul cadru constituţional şi legislativ existent în materie fiscală.

152. Având în vedere cele de mai sus, cu majoritate de voturi, Curtea recomandă reformularea modificării propuse în privinţa art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie.

Articolul 49 - Protecţia copiilor şi a tinerilor

153. Prin articolul unic pct. 37 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se modifică alin. (1) şi (2) ale art. 49 din Constituţie, după cum urmează:

"(1) Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor, cu respectarea principiului interesului superior al acestora.

154. Sintagma "cu respectarea interesului superior al acestora" este o preluare din Declaraţia Drepturilor Copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1959, şi din Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 13 iunie 2001. Curtea mai reţine că acest principiu se regăseşte şi la nivel infraconstituţional, şi anume în Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004.

155. De asemenea, Curtea constată că definiţia copilului, în acord cu prevederile Convenţiei menţionate, este dată în art. 4 lit. a) din Legea nr. 272/2004, acesta fiind "persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii".

156. Având în vedere modificarea operată la nivelul art. 48 alin. (1) din Constituţie în sensul introducerii în privinţa copiilor a sintagmei "cu respectarea principiului interesului superior al acestora", Curtea constată că reiterarea acesteia şi la art. 49 alin. (1) din Constituţie este redundantă.

157. De asemenea, Curtea reţine că această sintagmă, astfel cum este plasată, vizează şi tinerii. Or, principiul interesului superior caracterizează situaţia juridică a copilului, şi nu a tinerilor. Textul, astfel cum este redactat, creează o inegalitate între cetăţenii majori - care au împlinit vârsta de 18 ani - pe criteriul vârstei, ceea ce induce ideea unui tratament juridic preferenţial al acestora în raport cu celelalte categorii de vârstă.

158. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă eliminarea modificării propuse în privinţa art. 49 alin. (1) din Constituţie.

Articolul 50 - Protecţia persoanelor cu handicap

159. Prin articolul unic pct. 38 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se modifică atât titlul marginal al art. 50 din Constituţie, acesta devenind "Protecţia persoanelor cu dizabilităţi", precum şi conţinutul normativ al articolului menţionat, după cum urmează:

"Persoanele cu dizabilităţi se bucură de toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în condiţii de egalitate de şanse. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor şi de incluziune, prevenire şi tratament în vederea participării efective a persoanelor cu dizabilităţi în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor".

160. Curtea, analizând conţinutul normativ al textului propus, constată că premisa acestuia este aceea că, în prezent, persoanele cu handicap/dizabilităţi nu ar beneficia de toate drepturile şi libertăţile fundamentale. De aceea, noul text le acordă beneficiul tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale; însă, şi acesta este circumstanţiat, respectiv în condiţii de egalitate de şanse cu persoanele fără handicap/dizabilităţi. Or, ab initio cele două categorii de persoane nu sunt în aceeaşi situaţie, întrucât deficienţele lor "fizice, senzoriale, psihice, mentale şi/sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu şanse egale la viaţa societăţii, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul integrării şi incluziunii sociale" [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2008]. De altfel, chiar legea recunoaşte faptul că ele nu pot acţiona în condiţii de egalitate de şanse, egalitatea formală trebuind înlocuită cu cea de rezultat pentru a se putea obţine integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap/dizabilităţi.

161. De esenţa actualului text constituţional este reglementarea unui regim special de protecţie a persoanelor cu handicap/dizabilităţi, aspect omis de noua soluţie normativă preconizată. Legiuitorul constituant derivat nu se poate îndepărta de la această soluţie pentru că, în caz contrar, ar realiza o restrângere/afectare a acestui regim special de protecţie. Aşadar, modificarea art. 50 din Constituţie poate avea în vedere doar o îmbunătăţire a acestui regim, nicidecum o reducere a gradului de protecţie acordat persoanelor cu handicap/dizabilităţi sau chiar suprimarea dreptului persoanelor cu handicap/dizabilităţi la un regim special de protecţie.

162. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată neconstituţionalitatea modificării aduse art. 50 din Constituţie, referitor la suprimarea protecţiei speciale de care se bucură persoanele cu handicap, întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.

Articolul 51^1 - Dreptul la o bună administrare

163. Prin articolul unic pct. 39 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se introduce un nou articol, art. 51^1 - Dreptul la o bună administrare, după cum urmează:

"Orice persoană are dreptul de a beneficia, în raporturile sale cu administraţia publică, de un tratament imparţial, echitabil şi de a obţine, într-un termen rezonabil, un răspuns la solicitările sale".

164. Curtea constată că, prin introducerea art. 51^1 în textul Constituţiei, se urmăreşte consacrarea unui nou drept fundamental, cel la o bună administrare, preluare cu adaptări a dreptului omonim cuprins în art. 41 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

165. Curtea recomandă, însă, realizarea unei corelări între noua reglementare cu celelalte texte constituţionale, Curtea având în vedere art. 31 alin. (2) şi art. 51 alin. (4) din Constituţie. Astfel, între cele două texte menţionate şi acela al art. 51^1 propus a fi introdus există o suprapunere parţială, reglementându-se obligaţii ale autorităţilor publice, respectiv de a informa cetăţeanul asupra problemelor de interes personal ale acestuia şi de a răspunde la petiţii. Or, asemenea obligaţii pot fi cuprinse chiar în corpul normativ al noului text propus a fi introdus.

166. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea noului art. 51^1 din Constituţie.

Articolul 52 - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

167. Prin articolul unic pct. 40 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se modifică alin. (1) şi (3) ale art. 52 din Constituţie, după cum urmează:

"(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea prejudiciului printr-o despăgubire echitabilă.

...........................................................................

168. Curtea reţine că modificarea propusă alineatului (1) se referă la îndreptăţirea persoanei vătămate de o autoritate publică la "repararea prejudiciului printr-o despăgubire echitabilă". În reglementarea actuală, persoana vătămată în drepturile sale este îndreptăţită să obţină repararea pagubei. O atare prevedere vizează o reparare integrală a pagubei; or, astfel cum este reglementat în propunerea legislativă de modificare a Constituţiei, repararea prejudiciului urmează a se realiza printr-o despăgubire echitabilă. Însă, caracterul echitabil nu echivalează cu cel integral al reparaţiei (a se vedea mutatis mutandis, cu privire la noţiunea de reparaţie completă şi integrală, şi Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 7 noiembrie 2013), astfel încât persoana vătămată se va vedea pusă în situaţia ca prejudiciul pe care l-a suferit să fie reparat doar parţial, şi nu integral. O asemenea abordare reprezintă o suprimare evidentă a unei garanţii care însoţeşte dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, şi anume repararea integrală a pagubei produse acesteia.

169. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată neconstituţionalitatea modificării aduse art. 52 alin. (1) din Constituţie, referitor la eliminarea reparării integrale a pagubei suferite de către persoana vătămată de o autoritate publică, întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.

170. Curtea reţine că modificarea propusă la art. 52 alin. (3) din Constituţie se referă la introducerea unei noi teze în conţinutul acestui text, respectiv "statul exercită dreptul de regres, în condiţiile legii".

171. Textul art. 52 alin. (3) din Constituţie prevede răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Teza propusă a fi introdusă nu reglementează o acţiune în regres a statului împotriva magistraţilor pentru recuperarea prejudiciilor cauzate prin orice eroare judiciară, ci numai prin acele erori judiciare care au fost rezultatul exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

172. Din conţinutul normativ al art. 52 alin. (3) din Constituţie rezultă că acoperirea prejudiciului cauzat prin erori judiciare este asigurată în toate cazurile de către stat, persoana vătămată putându-se îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice [a se vedea art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005]. În acest sens, atât art. 542 din Codul de procedură penală, cât şi art. 96 din Legea nr. 303/2004 stabilesc condiţiile în care persoana vătămată exercită acţiunea în repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare, admisibilitatea acţiunii fiind condiţionată fie de rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierii organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate, fie de stabilirea, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

173. În schimb, statul se poate îndrepta cu acţiune în regres împotriva magistratului doar dacă acesta a provocat situaţia generatoare de daune cu rea-credinţă sau din culpă gravă [art. 542 alin. (1) din Codul de procedură penală], respectiv a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă [a se vedea art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004]. Astfel, statul este cel care, în cadrul acţiunii în regres, trebuie să dovedească faptul că magistratul şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

174. Deşi sintagma propusă a fi introdusă pare a viza indicarea titularului dreptului de regres în cazul prejudiciilor cauzate prin orice eroare judiciară care a fost rezultatul exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în realitate, din cauza modului său de formulare, obligă statul să îşi exercite dreptul de regres. Caracterul imperativ al sintagmei propuse a fi introduse în corpul art. 52 alin. (3) din Constituţie poate duce la situaţii inadmisibile, în care statul va promova în mod automat acţiunea în regres ori de câte ori acoperă un prejudiciu cauzat printr-o eroare judiciară, fără a mai avea un drept de apreciere asupra faptului dacă magistratul şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, solicitând, astfel, în mod mecanic intervenţia instanţei judecătoreşti. De aceea, conţinutul normativ propus ar trebui să aibă în vedere, eventual, posibilitatea statului de a exercita dreptul de regres în condiţiile legii.

175. Aşadar, textul constituţional nu poate constrânge statul la iniţierea, în toate cazurile, a unor acţiuni în regres, ci trebuie să lase în marja sa de apreciere problema exercitării acestei acţiuni pentru ca, desigur, în final, tot instanţa judecătorească să se pronunţe asupra acţiunii astfel promovate.

176. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea modificării propuse în privinţa alin. (3) al art. 52 din Constituţie.

Capitolul III - Îndatoririle fundamentale

Articolul 55 - Apărarea ţării

177. Prin articolul unic pct. 42 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se introduce un nou alineat, alin. (3^1), la art. 55 din Constituţie, după cum urmează:

"(3^1) România este stat membru al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord".

178. Curtea constată că modificarea preconizată nu are caracter normativ şi nici nu se referă la îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Acesta afirmă apartenenţa României la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, România devenind membră a acestei organizaţii în urma adoptării Legii nr. 22/2004 pentru aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington la 4 aprilie 1949, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 3 martie 2004.

179. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reconsiderarea aşezării art. 55 alin. (3^1) în structura titlului VI din Constituţie.

Capitolul IV - Avocatul Poporului

Articolul 58 - Numirea şi rolul

180. Prin articolul unic pct. 43 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se modifică art. 58 alin. (1), acesta urmând să prevadă că "Avocatul Poporului este instituţia autonomă care are drept scop promovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în raporturile acestora cu autorităţile publice".

181. Curtea constată că formularea propusă pentru art. 58 alin. (1) este neconstituţională în ceea ce priveşte limitarea competenţelor Avocatului Poporului la apărarea "drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în raporturile acestora cu autorităţile publice" pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

182. În Avizul Comisiei de la Veneţia nr. 685 din 17 decembrie 2012 privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor Guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat la cea dea 93-a Sesiune plenară, Veneţia 14-15 decembrie 2012, se precizează că "Avocatul Poporului îndeplineşte un rol esenţial în protecţia drepturilor omului" (paragraful 80). Curtea observă că sfera subiectelor de drept ce pot beneficia de avantajele protecţiei oferite prin intermediul Avocatului Poporului este avută în vedere, în documentul menţionat, într-o perspectivă mult mai largă decât în formula limitativă, care vizează exclusiv "cetăţenii", propusă de autorii propunerii legislative de revizuire a Constituţiei.

183. Redactarea propusă reprezintă un regres faţă de actuala reglementare constituţională în ce priveşte protecţia drepturilor şi libertăţilor prin intermediul Avocatului Poporului, care ar trebui să vizeze toate persoanele fizice care se găsesc pe teritoriul României, în spiritul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi al celorlalte pacte şi tratate internaţionale care pun ocrotirea individului în centrul atenţiei statului şi care consideră esenţial ca drepturile omului să fie garantate, dar şi apărate prin mecanisme juridice şi instituţionale eficiente.

184. În acest sens, de altfel, art. 18 alin. (1) din Constituţie prevede că cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi. Or, propunerea de revizuire exclude cetăţenii străini şi apatrizii din aria de acţiune a Avocatului Poporului, ca instituţie menită să asigure o protecţie utilă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Chiar şi în cazul în care textul propus ar fi interpretat potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus în sensul că este vorba nu numai despre cetăţenii români, ci şi despre cei străini, tot ar mai rămâne în afara acţiunii protectoare a Avocatului Poporului o categorie de persoane fizice faţă de care nimic nu justifică aplicarea unui tratament discriminatoriu, şi anume apatrizii.

185. Ca urmare a acestei restrângeri a sferei atribuţiilor Avocatului Poporului, competenţa sa este diminuată, iar rolul său în cadrul statului de drept, democratic şi social nu mai poate fi realizat în mod plenar.

186. În consecinţă, Curtea, cu unanimitate de voturi, constată neconstituţionalitatea înlocuirii sintagmei "persoanelor fizice" cu termenul "cetăţenilor" în cuprinsul art. 58 alin. (1) din Constituţie, întrucât încalcă limitele revizuirii stabilite în art. 152 alin. (2) din Constituţie.

187. În prezent, una dintre modalităţile prin care Legea fundamentală îi oferă Avocatului Poporului posibilitatea de a-şi realiza rolul consacrat la nivel constituţional este cuprinsă în art. 146 lit. d) teza a doua şi constă în competenţa acestuia de a ridica în mod direct excepţii de neconstituţionalitate. Menţiunea care se propune a fi introdusă în cuprinsul art. 58 alin. (1) din Constituţie, referitoare la promovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor "cetăţenilor" numai în raporturile acestora cu autorităţile publice, este de natură să pună în discuţie posibilitatea exercitării efective şi eficiente de către Avocatul Poporului a acestui drept, de vreme ce există şi legi sau ordonanţe ale Guvernului, simple sau de urgenţă, care nu vizează raporturile cetăţenilor cu autorităţile publice. O posibilă limitare a dreptului Avocatului Poporului de a contesta constituţionalitatea unor astfel de acte normative pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ar fi antinomică faţă de prevederile art. 146 lit. d) din Constituţie, care acordă Avocatului Poporului atribuţia expresă de a sesiza Curtea Constituţională cu privire la legi şi ordonanţe ale Guvernului, fără să facă nicio distincţie după cum acestea au sau nu în obiectul lor de reglementare prevederi referitoare la protecţia drepturilor omului.

188. O constatare similară se regăseşte şi în avizul Comisiei de la Veneţia mai sus citat, în sensul că, "în cazul în care Avocatul Poporului nu ar putea să sesizeze Curtea Constituţională cu privire la ordonanţele de urgenţă ale Guvernului în toate cazurile - nu numai în cazurile privind drepturile omului -, ar exista o lacună serioasă în controlul necesar al unor astfel de ordonanţe. Niciun alt organism al statului, altul decât Avocatul Poporului, nu poate face apel în mod direct împotriva unor astfel de ordonanţe în faţa Curţii Constituţionale şi, în consecinţă, toate ordonanţele de urgenţă, care nu se referă la drepturile omului, nu ar putea fi deloc controlate" (paragraful 55). De altfel, referindu-se la ipoteza în care Avocatul Poporului ar fi privat de posibilitatea contestării constituţionalităţii ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului în mod direct, independent de existenţa unui proces judiciar, Comisia de la Veneţia a apreciat că "o astfel de lacună gravă în sistemul de control democratic şi echilibru instituţional nu poate fi justificată prin pretinsa urgenţă a măsurilor adoptate" (paragraful 55).

189. Un raţionament asemănător este aplicabil şi în cazul legilor. Este adevărat că acestea pot fi supuse controlului de constituţionalitate anterior promulgării acestora, potrivit art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, la sesizarea anumitor subiecte de drept, expres precizate în textul constituţional, printre care se numără şi Avocatul Poporului. Dar, odată intrate în vigoare, legile, la fel ca şi ordonanţele, nu mai pot fi supuse controlului de constituţionalitate decât cu prilejul aplicării lor în cadrul unui proces aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, la cererea părţilor, a procurorului sau a instanţei, din oficiu. Or, este posibil ca niciunul dintre subiectele de drept enumerate să nu aibă iniţiativa invocării unei excepţii de neconstituţionalitate şi, din acest motiv, să se menţină în fondul activ al legislaţiei reglementări neconstituţionale, ceea ce ar fi în contradicţie cu principiul statului de drept, ca trăsătură fundamentală a statului român şi ca premisă a consacrării, garantării, menţinerii şi apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

190. Ca atare, Curtea reţine că circumstanţierea sferei de acţiune a Avocatului Poporului exclusiv la raporturile cetăţenilor cu autorităţile publice afectează rolul acestuia în apărarea drepturilor omului împotriva oricăror încălcări, care pot proveni de la orice tip de entitate. Iar o asemenea limitare se constituie, în unele situaţii, într-o suprimare a uneia dintre garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale, contrar art. 152 alin. (2) din Constituţie.

191. Pentru aceste considerente, Curtea, cu majoritate de voturi, constată neconstituţionalitatea completării art. 58 alin. (1) din Constituţie cu sintagma "în raporturile acestora cu autorităţile publice", întrucât încalcă limitele revizuirii stabilite în art. 152 alin. (2) din Constituţie.

192. În continuare, Curtea observă că, prin articolul unic pct. 44 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, se introduce la art. 58 un nou alineat, alin. (1^1), cu următorul conţinut: "Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani. Adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii de activitate. Mandatul Avocatului Poporului încetează înainte de termen în caz de demisie, incompatibilitate cu alte funcţii publice sau private, imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 90 de zile ori în caz de deces".

193. Curtea reţine că propunerea de revizuire ridică la nivel constituţional reglementarea cazurilor de încetare înainte de termen a mandatului Avocatului Poporului. În prezent, acestea sunt înscrise în art. 9 alin. (1) din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 15 septembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, fiind demisia, revocarea din funcţie, incompatibilitatea cu alte funcţii publice sau private, imposibilitatea de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 90 de zile, constatată prin examen medical de specialitate, şi decesul. Curtea observă că, potrivit reglementării constituţionale propuse, este eliminată posibilitatea revocării din funcţie a acestuia, fiind menţinute toate celelalte situaţii.

194. Deşi textul propus nu aduce atingere limitelor revizuirii Constituţiei, Curtea apreciază că enumerarea cazurilor de încetare înainte de termen a mandatului Avocatului Poporului ar trebui realizată prin legea organică de organizare şi funcţionare a instituţiei, nu prin Legea fundamentală.

195. Totodată, Curtea reţine că, printre cauzele de încetare a mandatului Avocatului Poporului înainte de termen, ar trebui să se regăsească şi revocarea. Cel puţin teoretic, nu poate fi exclus riscul ca persoana numită în funcţia de Avocat al Poporului să abuzeze de prerogativele pe care Constituţia şi legea i le conferă, să le deturneze de la finalitatea lor legală ori să nu le îndeplinească în mod corespunzător şi astfel să încalce grav valorile şi principiile constituţionale. Eliminarea posibilităţii Parlamentului de a revoca din funcţie persoana care, în exercitarea mandatului de Avocat al Poporului, se dovedeşte că a acţionat contrar Constituţiei şi legii ar fi inacceptabilă şi incompatibilă cu valorile fundamentale ale statului român enunţate în art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală. Desigur, situaţiile în care poate interveni revocarea trebuie individualizate cu precizie la nivelul legii, iar procedura care urmează să fie respectată în această situaţie trebuie, de asemenea, stabilită prin norme lipsite de orice echivoc, astfel încât să fie evitat riscul unei revocări arbitrarii. Ca atare, Curtea Constituţională recomandă reglementarea cauzelor de încetare a mandatului Avocatului Poporului înainte de termen prin legea de organizare şi funcţionare a instituţiei, cu includerea printre acestea şi a revocării.

196. Pentru argumentele expuse, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă Parlamentului eliminarea tezei a treia din alin. (1^1) propus a fi introdus în art. 58 din Constituţie.

C. Titlul III - Autorităţile publice

Capitolul I - Parlamentul

Articolul 62 - Alegerea Camerelor

197. Prin articolul unic pct. 46 din propunerea de revizuire a Constituţiei se modifică art. 62 alin. (3), după cum urmează: "(3) Numărul deputaţilor nu poate fi mai mare de 300. La acest număr se adaugă reprezentanţii minorităţilor naţionale."

198. Propunerea tinde la înlocuirea actualei reglementări a art. 62 alin. (3) din Constituţie, care prevede că "Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării". Norma actuală face vorbire în mod judicios de ambele categorii de parlamentari şi face trimitere la legea electorală, care va stabili numărul acestora în temeiul unui criteriu constituţional, respectiv prin raportare la populaţia ţării.

199. Dispoziţiile modificatoare omit categoria senatorilor, nu mai stabilesc criterii de determinare a numărului deputaţilor şi senatorilor, ci se limitează a fixa un număr maximal al deputaţilor - 300. Mai mult, prevăd expres că în numărul astfel stabilit nu sunt incluşi reprezentanţii organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, număr care, potrivit dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Constituţie, poate varia în funcţie de numărul de voturi obţinute de organizaţiile respective pentru a fi reprezentate în Parlament - art. 62 alin. (2) teza întâi şi de numărul organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale - art. 62 alin. (2) teza a doua, reglementarea creând, în mod discutabil, aparenţa unui statut aparte, distinct, al deputaţilor care reprezintă minorităţile naţionale.

200. Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, eliminarea modificării propuse şi păstrarea actualei reglementări care prevede atât norma de reprezentare cât şi un cadru constituţional unitar cu privire la membrii Parlamentului.

Articolul 64 - Organizarea internă

201. Prin articolul unic pct. 49 din propunerea de revizuire a Constituţiei se modifică art. 64, prin introducerea unui nou alineat, alin. (4^1), după cum urmează: "(4^1) Orice persoană de drept public, orice persoană juridică privată şi orice persoană fizică are obligaţia de a se prezenta, direct sau prin reprezentant legal, după caz, în faţa unei comisii parlamentare, în urma invitaţiei scrise primite din partea acesteia, cu excepţia magistraţilor. Activitatea comisiei parlamentare nu se poate substitui organelor judiciare."

202. Potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (4) din Legea fundamentală, "Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune". Din acest text constituţional rezultă, fără dubiu, că aceste comisii se constituie şi funcţionează în cadrul fiecărei Camere, care, potrivit autonomiei sale regulamentare, stabileşte modul lor concret de organizare şi funcţionare, în exercitarea funcţiei de control pe care o are Parlamentul în cadrul democraţiei constituţionale.

203. Cu privire la atribuţiile acestor comisii, din coroborarea textelor constituţionale rezultă că, în faţa comisiilor, în mod obligatoriu, trebuie să compară numai subiectele de drept care se află în raporturi constituţionale specifice cu Parlamentul potrivit titlului III, capitolul IV din Constituţie, intitulat Raporturile Parlamentului cu Guvernul. Alte subiecte de drept pot fi invitate să ia parte la dezbaterile din faţa comisiilor.

204. De asemenea, aceste comisii nu au abilitarea constituţională sau regulamentară să se pronunţe asupra vinovăţiei ori nevinovăţiei unei persoane, ci sunt expresia controlului parlamentar. Scopul lor este acela de a lămuri, de a clarifica împrejurările şi cauzele în care s-au produs evenimentele supuse cercetării. Prin urmare, aceste comisii anchetează/verifică fapte sau împrejurări, şi nu persoane. Ele au ca finalitate constatarea existenţei sau inexistenţei faptelor pentru care a fost creată comisia, fără a stabili răspunderea administrativă, materială, disciplinară ori penală a vreunei persoane.

205. Aceste comisii nu au competenţa de a da un verdict, ci aceea de a întocmi un raport cu privire la situaţia de fapt anchetată, prin care se vor indica concluziile la care au ajuns pe baza actelor şi documentelor pe care le-au consultat şi a audierilor efectuate (a se vedea în acest sens Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012).

206. Având în vedere considerentele expuse, Curtea reţine că instituirea obligaţiei persoanelor de drept public, altele decât cele prevăzute de art. 111 din Constituţie, a persoanelor juridice private şi a persoanelor fizice de a se prezenta, direct sau prin reprezentant legal, după caz, în faţa comisiilor parlamentare contravine rolului şi scopului acestor comisii şi, în mod implicit, rolului constituţional de autoritate legiuitoare a Parlamentului, cu încălcarea principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie. Chiar dacă propunerea modificatoare prevede că "activitatea comisiei parlamentare nu se poate substitui organelor judiciare", în concret, prin instituirea unei obligaţii constituţionale în sarcina persoanelor prevăzute în ipoteza normei de a se prezenta în faţa comisiei de anchetă parlamentară, propunerea legislativă de revizuire aduce atingere libertăţii individuale, consacrată de art. 23 din Constituţie, care poate fi restrânsă doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de textul constituţional.

207. Mai mult, modificările propuse atribuie competenţe extinse acestei comisii, împrejurare ce creează confuzii cu privire la natura juridică a activităţii sale, ce poate fi calificată drept o formă de jurisdicţie specială, care, deşi nu se substituie celei judecătoreşti, se desfăşoară în paralel cu aceasta.

208. Prin urmare, Curtea constată, cu majoritate de voturi, că modificarea prevederilor constituţionale încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi libertatea individuală, fiind contrară dispoziţiilor art. 152 alin. (2) din Constituţie referitoare la limitele revizuirii.

Articolul 65 - Şedinţele Camerelor

209. Prin articolul unic pct. 51 din propunerea de revizuire a Constituţiei se modifică art. 65 alin. (2), după cum urmează: "(2) Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii senatorilor şi deputaţilor, pentru:

210. Curtea constată că, în principiu, stabilirea competenţei Camerelor parlamentare, în şedinţe comune sau în şedinţe separate, nu ridică probleme de constituţionalitate.

211. Propunerea de modificare vizează corelarea acestor dispoziţii cu alte prevederi constituţionale care consacră deja cazurile în care cele două Camere ale Parlamentului îşi desfăşoară lucrările în şedinţă comună: art. 88, art. 95, art. 103 alin. (3) sau art. 113. Curtea observă că în aceeaşi categorie se regăsesc şi următoarele situaţii: depunerea jurământului Preşedintelui României, prevăzută de art. 82 alin. (2), punerea sub acuzare a Preşedintelui României, prevăzută de art. 96, adoptarea legilor de aderare la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, prevăzută de art. 148 alin. (3), şi adoptarea legii de revizuire a Constituţiei, dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, prevăzută de art. 151 alin. (2), situaţii care au fost omise de la enumerare. Pentru o bună sistematizare a actului normativ şi acurateţea conţinutului său, Curtea recomandă ca şi aceste cazuri să fie cuprinse în conţinutul dispoziţiilor art. 65 alin. (2), în urma modificării sale prin legea de revizuire.

212. De asemenea, prin propunerea de revizuire a Constituţiei se modifică lit. k), ce are, în prezent, următorul conţinut: "îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului, se exercită în şedinţă comună". Noua dispoziţie, care elimină regulamentul activităţilor comune celor două Camere ca temei al instituirii unor atribuţii suplimentare celor stabilite prin Constituţie, dă expresie principiului bicameralismului şi autonomiei regulamentare a fiecărei Camere, consacrată de art. 64 alin. (1) teza întâi din Constituţie, potrivit căruia "Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu". Astfel, modificarea vizează limitarea şedinţelor comune ale Camerelor doar la situaţiile prevăzute în Constituţie şi eliminarea posibilităţii ca, prin regulament, să se poată adăuga alte cazuri celor stabilite prin Legea fundamentală.

213. Or, în condiţiile în care situaţiile prevăzute de Constituţie sunt uşor identificabile, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă reformularea modificării propuse art. 65 alin. (2), în sensul enumerării lor exhaustive şi abrogarea dispoziţiilor lit. k), care devin astfel redundante.

Articolul 70 - Mandatul deputaţilor şi al senatorilor

214. Prin articolul unic pct. 57 din propunerea de revizuire a Constituţiei se modifică art. 70 alin. (2), după cum urmează: "(2) Calitatea de deputat sau de senator încetează:

215. Modificarea vizează completarea cazurilor de încetare a mandatului de parlamentar cu două noi situaţii: demisia din partidul politic sau formaţiunea politică din partea căreia a fost ales şi înscrierea parlamentarului într-un alt partid politic sau într-o altă formaţiune politică.

216. Dispoziţiile art. 69 din Constituţie, care stabilesc că, în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului şi că orice mandat imperativ este nul, constituie fundamentul juridic al mandatului reprezentativ. Acest text constituţional stă la baza interpretării raporturilor constituţionale dintre parlamentar, pe de o parte, şi alegătorii lui, partidele sau formaţiunile politice care au susţinut respectiva candidatură şi Camera din care face parte parlamentarul, pe de altă parte. Or, în temeiul acestui articol constituţional, răspunderea pentru o anumită opţiune politică, manifestată prin demisia din partidul politic din partea căreia a fost ales sau prin înscrierea într-un alt partid politic nu poate fi decât una politică, cel mult morală, dar în niciun caz juridică. Aşa fiind, aplicarea sancţiunii pierderii mandatului de parlamentar afectează în mod grav interesele alegătorilor pe care îi reprezintă şi nesocoteşte unul dintre fundamentele democraţiei parlamentare - mandatul reprezentativ.

217. Dispoziţiile cuprinse în propunerea legislativă sunt menite să îngrădească libertatea parlamentarului de a se afilia la un grup parlamentar sau altul ori de a deveni independent faţă de toate grupurile parlamentare. Or, această libertate de opţiune trebuie să se manifeste în funcţie de afinităţile politice proprii, precum şi în funcţie de posibilităţile pe care diferitele grupuri parlamentare le oferă parlamentarului în scopul valorificării plenare a intereselor electoratului, întrucât mandatul reprezentativ constituie o garanţie a promovării şi a respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor în cadrul democraţiei parlamentare.

218. Relevante sunt şi argumentele reţinute în Raportul cu privire la mandatul imperativ şi la practicile asimilate, adoptat de Comisia de la Veneţia, la cea de-a 79-a sesiune plenară, în 12-13 iunie 2009. Potrivit raportului, "una dintre problemele cu care se confruntă democraţiile moderne, din perspectiva stabilităţii parlamentare şi a respectării opţiunilor electorilor o reprezintă practica aleşilor care părăsesc partidele pe ale căror liste electorale au fost aleşi.[...] Odată aleşi, deputaţii sunt în primul rând răspunzători în faţa alegătorilor care i-au votat, nu faţă de partidul politic din care provin. Aceasta decurge din faptul că mandatul le-a fost încredinţat de popor, nu de partid. Aşadar, demisia sau demiterea unui deputat dintr-un partid nu trebuie să ducă la excluderea sa din Parlament."

219. Potrivit Raportului, acest aspect, în mod evident contrar standardelor democratice, a dus la abrogarea dispoziţiilor Legii electorale a Republicii Serbia, care prevedeau că mandatul unui membru ales al Parlamentului încetează în momentul în care acesta îşi pierde calitatea sa de membru al partidului politic sau al coaliţiei politice pe ale cărui/cărei liste de candidaţi a fost ales, după ce, în prealabil, Curtea Constituţională a Serbiei, prin decizia pronunţată la data de 27 mai 2003, constatase că respectivele dispoziţii erau neconstituţionale. Decizia Curţii viza problema stabilirii dacă mandatele aparţin deputatului ales sau partidului politic din care acesta provine. Conform considerentelor de principiu reţinute în decizia Curţii Constituţionale, menţinute prin decizia ulterioară din 25 septembrie 2003, pronunţată în aceeaşi materie, referitoare la mandatele de membri ai adunărilor municipale, încetarea calităţii de membru al unui partid politic nu poate constitui motiv de revocare a mandatului unui deputat ales.

220. Pentru argumentele expuse mai sus, Curtea constată, cu majoritate de voturi, că modificarea dispoziţiilor art. 70 alin. (2), în ceea ce priveşte lit. e), suprimă o garanţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale - mandatul reprezentativ, consacrat de art. 69 din Constituţie, încălcând limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.

Articolul 72 - Imunitatea parlamentară

221. Prin articolul unic pct. 59 din propunerea de revizuire a Constituţiei se modifică art. 72 alin. (2), după cum urmează: "(2) Senatorii şi deputaţii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Senatorii şi deputaţii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor." Modificarea vizează abrogarea tezelor a doua şi a treia ale actualului alin. (2) al art. 72 care prevede că "Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."

222. Reglementarea constituţională a imunităţii parlamentare este justificată de necesitatea protecţiei mandatului parlamentar, ca garanţie a înfăptuirii prerogativelor constituţionale şi, totodată, o condiţie a funcţionării statului de drept. În activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să îşi exercite mandatul în mod eficient. Instituţia imunităţii parlamentare, sub cele două forme ale sale, protejează parlamentarul faţă de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale, fiindu-i astfel asigurată independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi legilor (a se vedea în acest sens Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României).

223. Examinând dispoziţiile care fac în prezent obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea constată că reglementarea constituţională a competenţei de urmărire şi trimitere în judecată a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv a competenţei de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la senatori şi deputaţi, constituie, din perspectiva acestora din urmă, o garanţie constituţională de ordin procedural, menită să ocrotească interesul public, şi anume realizarea actului de legiferare prin exerciţiul mandatului. Cu alte cuvinte, prevederile art. 72 alin. (2) din Constituţie instituie o măsură de protecţie a mandatului exercitat de membrii Parlamentului, având deci caracterul obiectiv al unei garanţii constituţionale a libertăţii individuale a persoanei care ocupă funcţia de demnitate publică şi a dreptului la un proces echitabil. Or, prin abrogarea dispoziţiilor menţionate, garanţia constituţională este suprimată, împrejurare ce este de natură a încălca prevederile art. 152 alin. (2) din Constituţie.

224. Pe de altă parte, din analiza comparativă a prevederilor constituţionale şi a propunerii legislative de revizuire, Curtea observă că prevederile privind competenţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se regăsesc şi sunt păstrate de noua reglementare în situaţia altor funcţii de demnitate publică: dispoziţiile art. 96 alin. (4) referitoare la punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, respectiv art. 109 alin. (2) privind răspunderea membrilor Guvernului. Din această perspectivă, propunerea de modificare doar a dispoziţiilor art. 72 alin. (2) referitoare la răspunderea membrilor Parlamentului apare ca fiind discriminatorie, de natură a genera o inegalitate de tratament juridic între persoanele care ocupă funcţii importante de demnitate publică. Astfel, noua Constituţie creează un statut privilegiat sub aspectul protecţiei mandatului demnităţii publice pentru reprezentanţii puterii executive (Preşedintele României şi membrii Guvernului), funcţii publice dobândite prin alegere sau numire, în vreme ce reprezentanţilor puterii legislative (senatori şi deputaţi), care dobândesc mandatul prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (asemenea Preşedintelui României) li se suprimă această garanţie constituţională de ordin procesual penal.

225. Mai mult, în condiţiile în care dispoziţiile art. 105 alin. (1) teza întâi din Constituţie, potrivit cărora "Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator", nu fac obiectul vreunei modificări, se creează o discriminare în cadrul aceleiaşi categorii juridice - membrii Parlamentului, între senatorii sau deputaţii care au şi calitatea de membru al Guvernului, pe de o parte, şi ceilalţi parlamentari, pe de altă parte.

226. Prin urmare, Curtea constată, cu unanimitate de voturi, că abrogarea tezelor a doua şi a treia ale actualului alin. (2) al art. 72 suprimă o garanţie constituţională a libertăţii individuale a persoanei care ocupă funcţia de demnitate publică şi a dreptului la un proces echitabil şi încalcă principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor care ocupă funcţii de demnitate publică, astfel că modificarea propusă este neconstituţională, încălcând limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.

Articolul 73 - Categorii de legi

227. Prin articolul unic pct. 61 din propunerea de revizuire a Constituţiei se modifică alineatul (3) al articolului 73, după lit. i) se introduc patru noi litere, după cum urmează:

"i^1) statutul profesiilor juridice;

i^2) statutul Băncii Naţionale a României;

i^3) organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale;

i^4) organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi;"

228. Propunerea vizează completarea categoriei legilor organice cu privire la legile care reglementează domeniul organizării, funcţionării sau statutului unor autorităţi publice. Pentru o mai bună sistematizare a actului normativ, având în vedere obiectul lor de reglementare, Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, reformularea dispoziţiilor art. 73 alin. (3) prin includerea în cuprinsul acestora şi a celorlalte legi organice la care face referire Constituţia: art. 58 alin. (3) - Avocatul Poporului, art. 79 alin. (2) - Consiliul Legislativ sau art. 141 - Consiliul Economic şi Social.

229. În plus, Curtea observă că lit. i^4) din propunerea de modificare nu se corelează cu lit. l) a alin. (3) al art. 73, care prevede "organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi", care ar trebui modificată în consecinţă.

Articolul 74 - Iniţiativa legislativă

230. Prin articolul unic pct. 62 din propunerea de revizuire a Constituţiei se modifică alin. (1) al art. 74, cu următorul cuprins: "Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 75.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare dintre aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative."

231. Modificarea propusă vizează coborârea pragului numărului de cetăţeni care pot avea iniţiativă legislativă de la 100.000, în prezent, la 75.000. Norma are ca scop facilitarea iniţierii procesului legislativ la nivelul cetăţenilor şi este în acord cu prevederile constituţionale referitoare la limitele revizuirii.

232. Norma constituţională prevede, printre condiţiile iniţiativei legislative cetăţeneşti, dispersia teritorială - cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării. Or, în condiţiile în care, prin propunerea de revizuire a Constituţiei, se operează modificări cu privire la dispoziţiile art. 3 din Constituţie, şi anume se introduce regiunea ca unitate administrativ-teritorială, Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, reformularea alin. (1) al art. 74, astfel încât noile dispoziţii să fie corelate cu modificările propuse la art. 3 alin. (3) din Constituţie.

Articolul 75 - Sesizarea Camerelor

233. Prin articolul unic pct. 63 din propunerea de revizuire a Constituţiei se modifică art. 75, alin. (1)-(4), după cum urmează:

"(1) Iniţiativele legislative se supun dezbaterii şi adoptării Senatului, în calitate de primă Cameră competentă, cu excepţia celor privind organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală, a celor privind ratificarea actelor internaţionale, inclusiv cele referitoare la acordarea de împrumuturi externe, precum şi cele care au ca obiect de reglementare măsurile legislative ce rezultă din aplicarea acestora, pentru care Camera Deputaţilor este prima Cameră sesizată.

234. Cu privire la modificările propuse alin. (1), Curtea observă că noua redactare a dispoziţiilor constituţionale privitoare la competenţa legislativă a Camerelor nu elimină principiul bicameralismului, dar simplifică rigorile sale, în sensul că este restrânsă sfera actelor normative în care Senatul are competenţă decizională. Astfel, proiectele de lege sau propunerile legislative adoptate de Senat se transmit Camerei Deputaţilor spre o examinare definitivă. Senatul rămâne doar ca o cameră care examinează proiectul de lege sau propunerea legislativă înaintea votului decisiv al celei de-a doua Camere. Este o formulă raţionalizată a adoptării legii în sistemul bicameral prin votul decisiv al Camerei Deputaţilor. Excepţie de la această regulă fac doar iniţiativele legislative care privesc organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, regimul general privind autonomia locală, a celor privind ratificarea actelor internaţionale, inclusiv cele referitoare la acordarea de împrumuturi externe, precum şi cele care au ca obiect de reglementare măsurile legislative ce rezultă din aplicarea acestora. Această opţiune a legiuitorului constituant nu poate fi cenzurată de Curtea Constituţională în condiţiile în care cele două Camere au poziţii egale şi aceeaşi legitimitate. Cu toate acestea, Curtea remarcă faptul că păstrarea partajării competenţelor de examinare a proiectelor de lege între cele două Camere, deşi în limite reduse, poate determina un conflict de competenţă, astfel că nu se justifică abrogarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la soluţionarea unor astfel de blocaje legislative.

235. Prin urmare, Curtea recomandă conservarea soluţiei legislative actuale cu privire la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre cele două Camere.

236. Dispoziţiile alin. (1) conţin şi o necorelare terminologică: sunt menţionate noţiunile de "primă Cameră competentă" şi de "prima Cameră sesizată". Pentru a înlătura orice confuzie, Curtea recomandă utilizarea unor termeni unitari şi neechivoci, întrucât, în limbajul normativ, aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni.

237. De asemenea, norma prevede ratificarea "actelor internaţionale". În cuprinsul Constituţiei, există mai multe dispoziţii care fac vorbire de "tratate", "pacte" şi "acorduri internaţionale", şi anume cele ale art. 11, art. 20, art. 91 sau ale art. 146 lit. b).

238. Potrivit art. 1 lit. a) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 12 ianuarie 2004, "prin tratat se înţelege actul juridic, indiferent de denumire sau de formă, care consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel departamental, având scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi şi obligaţii juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul internaţional public şi consemnat într-un instrument unic ori în două sau în mai multe instrumente conexe".

239. Prin urmare, Curtea recomandă, în tot cuprinsul actului normativ, folosirea unitară a termenului generic de "tratat", care circumscrie totalitatea actelor juridice internaţionale.

240. De asemenea, Curtea sesizează necorelările terminologice cuprinse în acest alineat: dacă în teza a doua, se face vorbire, pe lângă coduri, doar de proiecte de legi, în teza a treia, textul vizează proiectele de legi sau propunerile legislative. Curtea reţine că, din coroborarea dispoziţiilor constituţionale în vigoare, rezultă că iniţiativa legislativă constituie genul proxim, iar proiectele de legi şi propunerile legislative reprezintă diferenţe specifice, în funcţie de titularul dreptului de iniţiativă: Guvernul, în cazul proiectului de lege [art. 74 alin. (3) din Constituţie], respectiv senatorii, deputaţii şi cetăţenii în cazul propunerii legislative [art. 74 alin. (4) din Constituţie]. Pentru a înlătura orice confuzie, Curtea recomandă utilizarea termenilor juridici în acord cu sensul lor determinat potrivit dispoziţiilor constituţionale sau legale.

241. În ceea ce priveşte modificările operate asupra art. 75 alin. (3) şi (4), Curtea constată că acestea reglementează controlul parlamentar asupra unor autorităţi sau instituţii publice, exercitat de Senat, potrivit regulamentului propriu de organizare şi funcţionare.

242. O primă observaţie este cea referitoare la topografia acestor dispoziţii. Astfel titlul marginal al art. 75 este "Sesizarea Camerelor", împrejurare ce este de natură să determine conţinutul normativ al articolului şi anume competenţele celor două Camere ale Parlamentului în procesul de elaborare a legilor, termenele de dezbatere, precum şi modalităţile de soluţionare a eventualelor conflicte de competenţă. Or, prevederile referitoare la controlul parlamentar au un conţinut distinct, extrinsec procesului legislativ, astfel că se impune reglementarea lor separată, într-un articol de sine-stătător, care să aibă această titulatură.

243. Prin urmare, Curtea, cu unanimitate de voturi, propune reconsiderarea aşezării dispoziţiilor referitoare la controlul exercitat de Senat în structura unui nou articol din Constituţie.

244. Potrivit dispoziţiilor modificatoare cuprinse în alin. (4) al art. 75, Senatul exercită controlul parlamentar asupra tuturor autorităţilor sau instituţiilor publice prevăzute la alin. (3), potrivit regulamentului propriu de organizare şi funcţionare. După enumerarea explicită conţinută de lit. a)-e), alin. (3) prevede la lit. f) o normă cu caracter general, şi anume "reprezentanţii oricărei alte autorităţi sau instituţii publice aflate sub control parlamentar". Aşa fiind, Curtea observă că, din coroborarea alin. (3) lit. f) cu alin. (4), poate rezulta interpretarea potrivit căreia, prin regulamentul propriu de organizare şi funcţionare a Senatului, se pot reglementa cazuri noi de control parlamentar cu privire la alte autorităţi sau instituţii publice. Or, regulamentele Camerelor Parlamentului sunt hotărâri care consacră organizarea internă şi proprie a acestora, astfel că prevederile lor nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru deputaţi, precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera. Ca atare, prin Regulamentul Camerei Parlamentului nu se pot stabili drepturi şi mai ales obligaţii în sarcina unor subiecte de drept din afara acesteia, subiecte care nu se încadrează în categoria celor circumstanţiate mai înainte. Asemenea prevederi pot cuprinde numai legile, în accepţiunea de acte juridice ale Parlamentului.

245. Prin urmare, Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, completarea dispoziţiilor art. 75 alin. (3) lit. f) cu sintagma "potrivit legii", astfel încât doar prin lege să se poată stabili categoria autorităţilor sau instituţiilor publice aflate sub control parlamentar.

Articolul 76 - Adoptarea legilor şi a hotărârilor

246. Prin articolul unic pct. 66 din propunerea de revizuire a Constituţiei se modifică art. 76 alin. (1), după cum urmează: "(1) Legile organice, legile prin care este restrâns exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi, în condiţiile art. 53, precum şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere."

247. Potrivit dispoziţiilor art. 73 din Constituţie, intitulat Categorii de legi, la alin. (1) se stabileşte că "Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare." Aşa fiind, clasificarea juridică pe care o consacră Legea fundamentală în privinţa legilor, cu efecte asupra ierarhiei actelor normative adoptate de Parlament, a domeniului de reglementare şi a procedurii de legiferare, se limitează la cele trei categorii expres enumerate.

248. Prin modificarea art. 76 alin. (1), iniţiatorii propunerii legislative de revizuire a Constituţiei introduc, în cadrul dispoziţiilor referitoare la procedura de adoptare a legilor, o nouă categorie de acte normative, şi anume legile prin care este restrâns exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi, în condiţiile art. 53 din Constituţie.

249. Este adevărat că, potrivit jurisprudenţei sale constante, Curtea Constituţională a statuat că restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi nu se poate realiza decât prin lege, ca act juridic adoptat de Parlament, şi cu respectarea condiţiilor strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie. Însă interpretarea noţiunii de lege din cuprinsul art. 53 a avut menirea de a limita posibilitatea legiuitorului delegat - Guvernul - de a reglementa pe calea ordonanţei de urgenţă în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, în sensul restrângerii acestora, contrar prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituţie.

250. Pe de altă parte, formula redacţională propusă este criticabilă, întrucât generează confuzie sub aspectul examinării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 53. Astfel, sintagma "legile prin care este restrâns exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi, în condiţiile art. 53" creează aparenţa efectuării unui control de constituţionalitate realizat anterior adoptării actului normativ, în urma căruia se constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 53 din Constituţie. Or, controlul de constituţionalitate se desfăşoară exclusiv în condiţiile prevăzute de art. 142-147 din Constituţie, de către Curtea Constituţională, la sesizare, şi numai după adoptarea legii de către Parlament.

251. Aşa fiind, dacă legiuitorul constituant apreciază necesară introducerea unor condiţii suplimentare pe care legiuitorul ordinar să le respecte la adoptarea legilor prin care este restrâns exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi, soluţia nu este crearea unei categorii distincte de legi, pe lângă cele enumerate de Constituţie, ci încadrarea legilor cu un atare obiect de reglementare în categoria legilor organice.

252. Prin urmare, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă eliminarea sintagmei "legile prin care este restrâns exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi, în condiţiile art. 53" din cuprinsul art. 76 alin. (1).

Articolul 78 - Intrarea în vigoare a legii

253. Prin articolul unic pct. 69 din propunerea de revizuire a Constituţiei se modifică art. 78, prin introducerea unui nou alineat, alin. (1^1), după cum urmează: "(1^1) Accesul la varianta electronică a Monitorului Oficial este gratuit şi nu poate fi îngrădit."

254. Dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 11 aprilie 2013, prevăd că "Monitorul Oficial al României este publicaţia oficială a statului român, în care se publică actele prevăzute de Constituţie, de prezenta lege şi de alte acte normative", iar, potrivit art. 3 alin. (1) din lege, "Editarea Monitorului Oficial al României constituie un serviciu public asigurat de către Regia Autonomă «Monitorul Oficial», care funcţionează sub autoritatea Guvernului României, exercitată prin Secretariatul General al Guvernului".

255. Referitor la accesul la publicaţia oficială, dispoziţiile art. 19 din lege prevăd că "Regia Autonomă «Monitorul Oficial» realizează un produs electronic conţinând actele publicate, care poate fi accesat gratuit pe internet şi este disponibil, în varianta pentru citire, timp de 10 zile de la publicarea respectivelor acte. Sumarele monitoarelor oficiale sunt accesibile permanent."

256. Propunerea de modificare vizează accesul gratuit şi nelimitat la varianta electronică a publicaţiei oficiale. Avantajul accesării permanente, din orice locaţie, în mod gratuit a actelor publicate în Monitorul Oficial al României creează premisele valorizării dreptului persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public, prevăzut de art. 31 din Constituţie. Astfel, pe această cale se îndeplineşte şi cerinţa accesibilităţii actelor normative, calitate impusă şi de reglementările internaţionale în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

257. Pe de altă parte, Curtea observă că asigurarea accesului gratuit şi nelimitat la varianta electronică a publicaţiei oficiale trebuie să vizeze cu necesitate actele de interes public adoptate de autorităţile publice, acte cu caracter general de aplicabilitate la nivel naţional, respectiv cele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 202/1998, republicată, precum: actele juridice ale Parlamentului, actele cu caracter politic ale Parlamentului şi ale celor două Camere, actele Preşedintelui României, actele Guvernului, actele normative ale organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului, potrivit competenţei lor stabilite prin lege, adoptate în vederea organizării executării legii, deciziile, hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale, acte ale plenului Consiliului Superior al Magistraturii, deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a soluţionării recursurilor în interesul legii, deciziile şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţate în cazurile în care statul român are calitatea de pârât.

258. O prevedere similară să regăseşte şi la nivelul Uniunii Europene cu privire la actele adoptate de instituţiile Uniunii, şi anume în Regulamentul (UE) nr. 216/2013 al Consiliului din 7 martie 2013 privind publicarea electronică a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene, care la art. 2 alin. (3) prevede că "Ediţia electronică a Jurnalului Oficial este pusă la dispoziţia publicului pe site-ul EUR-Lex într-un format care nu este caduc şi pentru o perioadă nelimitată. Consultarea sa este gratuită."

259. Prin urmare, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă reformularea alin. (1^1) propus a fi introdus la art. 78 din Constituţie în sensul că accesul gratuit şi neîngrădit să se realizeze în ceea ce priveşte varianta electronică a Monitorului Oficial, Partea I.

Capitolul II - Preşedintele României

Articolul 85 - Numirea Guvernului

260. Prin articolul unic pct. 75 din propunerea de revizuire a Constituţiei se modifică art. 85, prin introducerea unui nou alineat (3^1), după cum urmează: "(3^1) Preşedintele României nu poate refuza propunerea prim-ministrului de revocare şi numire a unor membri ai Guvernului."

261. Cu privire la conţinutul normativ al propunerii legislative de revizuire a Constituţiei, Curtea observă că Preşedintele, în caz de remaniere guvernamentală, revocă şi numeşte, în vreme ce, în caz de vacanţă a postului, doar numeşte pe unii membri ai Guvernului.

262. Cu privire la numirea membrilor Guvernului, în situaţia învestirii Guvernului şi aprobării Programului de guvernare, Parlamentul îi verifică, prin comisiile permanente, pe candidaţii pentru funcţia de ministru şi apoi dezbate şi aprobă prin hotărâre, în şedinţa comună a Camerelor Parlamentului, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, Programul de guvernare şi lista completă a Guvernului. Hotărârea Parlamentului, semnată de preşedinţii Camerelor, se înaintează de către aceştia de îndată Preşedintelui României, spre a proceda la numirea Guvernului, aşa cum prevede art. 90 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 25 iulie 2013. Numirea Guvernului de către Preşedintele României nu se face la sesizarea prim-ministrului, ci la sesizarea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi în baza hotărârii Parlamentului de aprobare a Programului de guvernare şi a listei complete a membrilor Guvernului. Obligaţia constituţională a Preşedintelui României se fundamentează pe hotărârea Parlamentului şi, în executarea acesteia, Preşedintele emite decretele de numire în funcţie a membrilor Guvernului, urmată de depunerea jurământului de credinţă cerut de lege. Acesta este cadrul juridic obligatoriu pentru situaţiile prevăzute de art. 85 alin. (1) şi (3) şi art. 103 din Constituţie, dispoziţii dezvoltate în prevederile Regulamentului şedinţelor comune ale Camerelor Parlamentului.

263. Din textul Constituţiei rezultă că, în cazurile prevăzute la alin. (1) şi (3) ale art. 85, numirea de către Preşedintele României a miniştrilor este un act de executare a hotărârii Parlamentului şi de învestire, pe această bază, a miniştrilor, de către şeful statului. Hotărârea organului reprezentativ suprem al poporului român este un act obligatoriu, iar dacă Preşedintele ar refuza a-l aduce la îndeplinire ar săvârşi o faptă gravă de încălcare a Constituţiei.

264. Spre deosebire de reglementarea consacrată în art. 85 alin. (1) şi (3) din Legea fundamentală, alin. (2) al aceluiaşi articol prevede, în prezent, că "Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului". Interpretarea textului impune concluzia că, în acest caz, Preşedintele nu execută o hotărâre a Parlamentului, ci se află în situaţia de a decide el însuşi numirea unor miniştri, la propunerea prim-ministrului.

265. Curtea observă că intenţia iniţiatorilor propunerii legislative de revizuire a Constituţiei a fost aceea de a elimina diferenţele prevăzute în ipotezele celor trei alineate ale art. 85, respectiv modificarea alin. (2) în sensul înlăturării competenţei decizionale a Preşedintelui României în numirea membrilor Guvernului. Însă norma constituţională propusă prevede, ca procedură parlamentară, doar audierea candidaţilor la funcţia de membru al Guvernului în comisiile de specialitate ale Parlamentului.

266. Cu privire la rolul comisiilor permanente, Curtea constată că acestea sunt organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului a căror activitate are caracter pregătitor pentru a oferi forului deliberativ toate elementele necesare adoptării deciziei. Dezbaterile specializate care au loc în cadrul şedinţelor comisiilor se finalizează cu întocmirea de rapoarte sau avize care au rolul de a pregăti şi facilita desfăşurarea lucrărilor Camerelor, respectiv a dezbaterilor care vor avea loc în plenul acestora. Dat fiind caracterul de organe de lucru interne al comisiilor parlamentare, natura juridică a rapoartelor sau avizelor adoptate de acestea este a unui act preliminar, cu caracter de recomandare, adoptat în scopul de a sugera o anumită conduită, sub aspect decizional, plenului fiecărei Camere sau Camerelor reunite. Rapoartele şi avizele au caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitării lor, nu şi din perspectiva soluţiilor pe care la propun, Senatul şi Camera Deputaţilor fiind singurele corpuri deliberative prin care Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile constituţionale.

267. Aşa fiind, modificarea operată cu privire la procedura de numire a unui membru al Guvernului în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, respectiv instituirea obligaţiei constituţionale de audiere a candidatului în comisiile de specialitate ale Parlamentului, organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului a căror activitate are caracter pregătitor, nu creează o situaţie identică ipotezelor prevăzute de alin. (1) şi (3) ale art. 85, în care numirea de către Preşedintele României a miniştrilor este un act de executare a unei hotărâri a Parlamentului şi de învestire, pe această bază, a miniştrilor, de către şeful statului.

268. Curtea constată că, după cum comisiile permanente parlamentare au îndreptăţirea de a verifica corespunderea candidatului pentru funcţia propusă, în raport de anumite condiţionări-criterii stabilite de lege [potrivit art. 2 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001, "Pot fi membri ai Guvernului persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară, se bucură de exerciţiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnări penale şi nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în cartea I titlul IV din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare], fără a exercita un drept de veto, tot astfel nici Preşedintele României nu are drept de veto faţă de propunerea prim-ministrului, dar o poate refuza pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. Aşa fiind, propunerea de modificare a alin. (2) al art. 85 nu înlătură competenţa decizională a Preşedintelui României în numirea membrilor Guvernului.

269. În considerarea acestor argumente, propunerea de revizuire a dispoziţiilor art. 85 devine lipsită de logică juridică prin introducerea alin. (3^1) care prevede interdicţia Preşedintelui României de a refuza propunerea prim-ministrului de numire a unor miniştri. Mai mult, în contextul analizat mai sus, între momentul formulării propunerii şi momentul numirii în funcţie a ministrului, potrivit dispoziţiilor alin. (2), se desfăşoară audierea candidatului în comisiile de specialitate ale Parlamentului în scopul verificării condiţiilor corespunzătoare funcţiei, astfel că dispoziţiile alin. (3^1) ignoră şi rolul Parlamentului în procedura de numire a miniştrilor.

270. Curtea apreciază că prevederile art. 85 alin. (3^1) nu au nicio justificare în cadrul constituţional astfel reglementat. Prim-ministrul nu poate impune o anumită opţiune cu privire la persoanele care vor ocupa funcţia de membru al Guvernului nici Parlamentului şi nici Preşedintelui, autorităţile statului având obligaţia constituţională de a-şi exercita cu bună-credinţă şi în spiritul colaborării loiale competenţele pe care Legea fundamentală le stabileşte în sarcina fiecăreia.

271. Prin urmare, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă reformularea dispoziţiilor art. 85 alin. (3^1) în sensul potrivit căruia Preşedintele României poate refuza propunerea prim-ministrului de numire a unor membri ai Guvernului pentru neîndeplinirea condiţiilor legale.

Articolul 89 - Dizolvarea Parlamentului

272. Prin articolul unic pct. 77 din propunerea de revizuire a Constituţiei se modifică art. 89 alin. (1), după cum urmează: "(1) După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a preşedinţilor partidelor, a formaţiunilor sau a alianţelor politice parlamentare, Preşedintele României dizolvă Parlamentul dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru învestitura Guvernului, în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin trei solicitări de învestitură."

273. Propunerea de modificare vizează dispoziţiile constituţionale referitoare la atribuţia Preşedintelui de a dizolva Parlamentul. O primă modificare priveşte condiţia consultării prealabile a preşedinţilor partidelor, a formaţiunilor sau a alianţelor politice parlamentare, care o înlocuieşte pe cea a consultării liderilor grupurilor parlamentare, prevăzută în actuala Constituţie.

274. În condiţiile în care prezenta Constituţie prevede posibilitatea Preşedintelui de a dizolva Parlamentul, propunerea de modificare instituie obligaţia acestuia de a dizolva legislativul dacă sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile neacordării votului de încredere pentru învestitura Guvernului, în termen de 60 de zile de la prima solicitare, pe de o parte, şi respingerea a cel puţin trei solicitări de învestitură, pe de altă parte. Numărul solicitărilor de învestitură a fost mărit la trei pentru a corela dispoziţia constituţională cu propunerea de modificare care vizează prevederile art. 103 referitoare la procedura de învestitură a Guvernului.

275. Or, Curtea constată că există o contradicţie între ipotezele de aplicare a dispoziţiilor constituţionale astfel modificate: pe de o parte, norma imperativă privind obligaţia Preşedintelui de a dizolva Parlamentul dacă sunt întrunite cumulativ cele două condiţii menţionate mai sus, şi, pe de altă parte, condiţia consultării prealabile a preşedinţilor partidelor, a formaţiunilor sau a alianţelor politice parlamentare. Cu alte cuvinte, deşi ar fi întrunite condiţiile obiective referitoare la neacordarea votului de încredere pentru învestitura Guvernului, în termen de 60 de zile de la prima solicitare, şi respingerea a cel puţin trei solicitări de învestitură, care ar determina în sarcina Preşedintelui obligaţia de a dizolva Parlamentul, reglementarea condiţiei consultării prealabile a subiecţilor de drept prevăzuţi în norma modificatoare - care în mod evident nu poate fi consacrată doar formal, fără a i se conferi efecte juridice -, anulează caracterul imperativ al dispoziţiilor ulterioare.

276. Aşa fiind, pentru ca dispoziţiile constituţionale ale art. 89 alin. (1) să producă efectele juridice în scopul cărora au fost reglementate, Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, ca textul să fie reformulat astfel încât Preşedintele României să poată dizolva Parlamentul în condiţiile strict consacrate.

277. Cu privire la noţiunile nou-introduse, Curtea reţine că, potrivit art. 1 din Legea nr. 14/2003, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 6 august 2012, "Partidele politice sunt asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie. Ele sunt persoane juridice de drept public", iar în temeiul art. 28 alin. (1), "Partidele politice se pot asocia pe baza unui protocol de asociere, constituind o alianţă politică". Legea nu cuprinde în conţinutul său nicio referire cu privire la noţiunea de "formaţiuni politice". Prin urmare, Curtea recomandă legiuitorului constituant ca, prin normele pe care le edictează, să nu opereze cu termeni şi noţiuni care nu au corespondent în realitatea juridică, să folosească un limbaj precis, concis şi să stabilească norme cu valoare de principiu.

Articolul 90 - Referendumul

278. Prin articolul unic pct. 79 din propunerea de revizuire a Constituţiei se modifică art. 90, după cum urmează:

"(1) Preşedintele României sau cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot pot cere poporului să-şi exprime voinţa, prin referendum, cu privire la probleme de interes naţional, cu excepţia celor referitoare la revizuirea Constituţiei.

279. Propunerea de modificare vizează introducerea unui nou titular al dreptului de a iniţia referendumul naţional cu privire la problemele de interes naţional, subiectul colectiv constituit din 250.000 de cetăţeni cu drept de vot, care respectă condiţiile de dispersie teritorială instituite prin alin. (2) al art. 90 - cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin jumătate dintre judeţele ţării. Or, în condiţiile în care, prin propunerea de revizuire a Constituţiei, se operează modificări cu privire la dispoziţiile art. 3 din Constituţie, şi anume se introduce regiunea ca unitate administrativ-teritorială, Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, reformularea alin. (1) al art. 90, astfel încât noile dispoziţii să fie corelate cu modificările propuse art. 3 alin. (3) din Constituţie.

280. De asemenea, iniţiatorii legii de revizuire a Constituţiei propun restrângerea sferei problemelor de interes naţional care pot face obiectul referendumului, excluzându-le pe acelea care sunt susceptibile a determina o revizuire a Constituţiei. Propunerea este în acord cu prevederile art. 150 din Constituţie, care prevăd că "Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de [...] cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot". Prin urmare, cetăţenii îşi pot manifesta iniţiativa de revizuire a Constituţiei pe această cale, prevăzută de Constituţie şi de lege, înlăturându-se astfel situaţia criticabilă a organizării a două referendumuri cu acelaşi obiect: unul care să constituie temeiul declanşării procedurii de revizuire a Constituţiei şi cel de-al doilea prin care se finalizează procedura de revizuire, potrivit art. 151 alin. (3) din Constituţie.

281. Însă Curtea apreciază că sintagma "cu excepţia celor referitoare la revizuirea Constituţiei" comportă un grad sporit de generalitate, care poate determina confuzie cu privire la interpretarea şi aplicarea sa şi, prin urmare, recomandă, cu unanimitate de voturi, înlocuirea acesteia cu sintagma "cu excepţia celor care impun revizuirea Constituţiei".

282. Cu privire la procedura de organizare şi desfăşurare a referendumului, rolul Curţii Constituţionale, în temeiul art. 146 lit. i) din Constituţie, este acela de a veghea la respectarea procedurii şi confirmarea rezultatelor acestuia. Or, în situaţia nou-creată prin introducerea subiectului colectiv constituit din 250.000 de cetăţeni cu drept de vot, Curtea Constituţională va trebui să verifice îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei referendare de către cetăţeni: întrunirea numărului minim de susţinători pentru promovarea iniţiativei şi caracterul constituţional al obiectului iniţiativei referendare - respectarea limitei impuse de legiuitorul constituant.

283. În acest context, Curtea precizează că referendumul, indiferent de caracterul său - decizional sau consultativ -, reprezintă o modalitate de exercitare a suveranităţii naţionale, întemeiate pe art. 2 din Constituţie, care consacră voinţa constituantului român, potrivit căreia, în cadrul democraţiei reprezentative, suveranitatea naţională aparţine poporului român, însă aceasta nu poate fi exercitată într-un mod direct, nemijlocit, la nivel individual, forma de exercitare fiind cea indirectă, mijlocită, prin procedeul alegerii organelor reprezentative, prin exprimarea voinţei cetăţenilor în cadrul alegerilor libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.

284. Întrucât pot exista situaţii în care problematica asupra căreia poporul este chemat să îşi exprime voinţa să afecteze interesele reprezentanţilor aleşi (cum este cazul reducerii numărului de parlamentari sau al reducerii indemnizaţiilor parlamentarilor), Comisia de la Veneţia, în documentul intitulat Linii directoare pentru organizarea referendumului, adoptat la cea de-a 68-a sesiune plenară (13-14 octombrie 2007), a reţinut că efectele referendumului trebuie să fie expres prevăzute în Constituţie sau prin lege, fie că referendumul este consultativ, fie că este decizional. Totodată, este preferabil ca un referendum asupra chestiunilor de principiu sau a altor propuneri formulate generic să aibă caracter consultativ. Dacă însă are caracter decizional, trebuie să existe norme care să prevadă în mod expres procedura ulterioară.

285. În cazul referendumului consultativ, faptul că nu este stabilită o astfel de procedură ulterioară nu se traduce într-o lipsă a efectelor acestui referendum. Din această perspectivă, ceea ce distinge un referendum consultativ de unul decizional nu este, în principal, chestiunea privitoare la respectarea sau nu a voinţei populare - această voinţă nu poate fi ignorată de aleşii poporului, întrucât este o expresie a suveranităţii naţionale -, ci caracterul efectului referendumului (direct sau indirect). Spre deosebire de referendumul decizional, referendumul consultativ produce un efect indirect, în sensul că necesită intervenţia altor organe, de cele mai multe ori a celor legislative, pentru a pune în operă voinţa exprimată de corpul electoral (a se vedea Decizia nr. 682 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 11 iulie 2013).

286. Această interpretare se întemeiază şi pe principiul loialităţii constituţionale, desprins şi interpretat prin coroborarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 - "Statul român", art. 2 - "Suveranitatea" şi art. 61 - "Rolul şi structura" (Parlamentului), principiu care, în această materie, impune ca autorităţile cu competenţe decizionale în domeniile vizate de problematica supusă referendumului (în cazul de faţă Parlamentul) să ia în considerare, să analizeze şi să identifice modalităţi de punere în practică a voinţei exprimate de popor. O altă viziune asupra efectelor referendumului consultativ l-ar reduce pe acesta la un exerciţiu pur formal, un simplu sondaj de opinie.

287. În concluzie, Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, reglementarea, în cadrul dispoziţiilor art. 90 alin. (1) din Constituţie, a efectelor juridice pe care rezultatul referendumului consultativ le produce, precum şi a procedurii ulterioare organizării unui astfel de scrutin.

288. Pentru formularea unei astfel de recomandări, Curtea a ţinut seama şi de situaţia juridică creată ca urmare a organizării referendumului naţional din 22 noiembrie 2009, iniţiat de Preşedintele României şi confirmat de Curtea Constituţională prin Hotărârea nr. 37 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 30 decembrie 2009. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că voinţa politică a poporului, manifestată prin intermediul referendumului, a fost aceea a desfiinţării uneia dintre Camerele Parlamentului şi a stabilirii unui număr maxim de parlamentari, determinat potrivit condiţiilor legale, modificări esenţiale în structura autorităţii legiuitoare, care impuneau modificarea Legii fundamentale. Voinţa populară exprimată la acest scrutin a rămas fără consecinţe juridice.

289. În ceea ce priveşte dispoziţiile alin. (3) al art. 90, acesta instituie la nivel constituţional pragul/condiţie de validare a referendumului naţional: participarea a cel puţin 30% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale.

290. Reglementarea sau modificarea condiţiilor privind validarea referendumului este de competenţa exclusivă a legiuitorului, numai acesta fiind cel îndreptăţit potrivit art. 73 alin. (3) lit. d) din Constituţie să reglementeze organizarea şi desfăşurarea prin lege organică a acestui instrument de consultare populară.

291. Curtea apreciază că stabilirea cvorumului de participare la referendum este un atribut al legiuitorului ordinar, astfel că nu se impune reglementarea unei norme de rang constituţional cu un atare obiect.

292. Prin urmare, Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, eliminarea dispoziţiilor art. 90 alin. (3), propus a fi introduse prin legea de revizuire.

293. În cazul în care legiuitorul constituant nu îşi însuşeşte recomandarea formulată de Curte, este necesară introducerea în Constituţie a unor norme tranzitorii cu privire la momentul intrării în vigoare a dispoziţiilor care stabilesc cvorumul de participare la referendum, moment care nu poate fi anterior celui stabilit de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 334 din 26 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 5 iulie 2013, respectiv anterior împlinirii unui an de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a dispoziţiilor legale prin care se aduc modificări legii referendumului.

Articolul 91 - Atribuţii în domeniul politicii externe

294. Prin articolul unic pct. 80 din propunerea de revizuire a Constituţiei se modifică art. 91, prin introducerea unui nou alineat, alin. (1^1), după cum urmează: "(1^1) Preşedintele reprezintă România la reuniunile Uniunii Europene având ca temă relaţiile externe ale Uniunii Europene, politica de securitate comună, modificarea sau completarea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene."

295. Formularea cuprinsă în art. 10 alin. (2) teza a doua şi art. 15 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, referitor la compunerea Consiliului European - şefii de stat sau de guvern ai statelor membre -, este una generică şi nu obligă statele membre care au un executiv bicefal să asigure reprezentarea lor atât prin şeful de stat, cât şi prin cel al Guvernului, ci, mai degrabă, prin interpretarea teleologică a textului, se ajunge la ideea că scopul acesteia este de a asigura reprezentarea statului membru la cel mai înalt nivel de către autoritatea publică competentă.

296. Prin urmare, sintagma utilizată în propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, potrivit căreia "Preşedintele reprezintă România la reuniunile Uniunii Europene", prezintă un grad mare de generalitate, creând confuzie cu privire la competenţele instituţiei prezidenţiale în acest domeniu.

297. Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, reformularea acestor dispoziţii în sensul circumscrierii obligaţiei de reprezentare a României de către şeful statului la reuniunile Consiliului European.

Articolul 95 - Suspendarea din funcţie

298. Prin articolul unic pct. 85 din propunerea de revizuire a Constituţiei se modifică art. 95, prin introducerea unui nou alineat, alin. (3^1), după cum urmează: "(3^1) Dacă referendumul de demitere din funcţie este valid, dar propunerea de demitere nu întruneşte o majoritate de 50% plus unu din voturile valabil exprimate, Parlamentul va fi dizolvat, urmând ca în termen de 45 de zile calendaristice să se organizeze alegeri parlamentare anticipate. Prevederile art. 90 alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

299. Norma modificatoare instituie o sancţiune politică aplicată Parlamentului în ipoteza în care propunerea de demitere a Preşedintelui României, ca urmare a suspendării din funcţie prin hotărârea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, adoptată în şedinţă comună, nu întruneşte majoritatea de 50% plus unu din voturile valabil exprimate la referendumul organizat pentru demiterea şefului statului. Astfel, dacă decizia Parlamentului de a-l suspenda şi, ulterior, de a-l demite pe Preşedinte nu are susţinerea populară, manifestată în mod democratic prin referendum, sancţiunea aplicată legiuitorului apare ca o consecinţă firească în mecanismul funcţionării instituţiilor statului, în cadrul democraţiei constituţionale.

300. Astfel, norma propusă instituie un nou caz de dizolvare a Parlamentului, care intervine de jure, în temeiul dispoziţiei constituţionale. Însă norma nu este clară şi previzibilă din perspectiva momentului în care operează sancţiunea - "Parlamentul va fi dizolvat" - şi nici din perspectiva actului juridic prin care se constată dizolvarea. Atât timp cât dizolvarea este condiţionată de validitatea referendumului şi de constatarea rezultatului acestuia, atribuţii care intră în competenţa Curţii Constituţionale, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă completarea normei constituţionale în sensul că, în ipoteza dată, dizolvarea Parlamentului să fie constatată prin aceeaşi hotărâre a instanţei constituţionale prin care sunt confirmate rezultatele referendumului.

301. Întrucât Curtea a recomandat eliminarea modificărilor propuse dispoziţiilor art. 90 alin. (3), care stabilesc cvorumul de participare la referendum, pe motiv că reglementarea nu are rang constituţional, cu unanimitate de voturi, se recomandă şi eliminarea dispoziţiilor art. 95 alin. (3^1) teza a doua.

Capitolul III - Guvernul

Articolul 102 - Rolul şi structura

302. Prin articolul unic pct. 90 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se introduce un nou alineat, alin. (3^1), în cadrul aceluiaşi articol, după cum urmează:

"(3^1) Guvernul asigură reprezentarea României la reuniunile instituţiilor Uniunii Europene, cu excepţia celor prevăzute la art. 91 alin. (1^1)".

303. Curtea constată că modificarea propusă cu privire la art. 102 din Constituţie, prin introducerea alineatului (3^1), este una care poate afecta buna funcţionare a instituţiilor statului.

304. Sub aspectul terminologiei folosite, se remarcă o diferenţă între acest text care se referă la "reuniunile instituţiilor Uniunii Europene" şi cel al articolului unic pct. 80 din propunerea de revizuire referitor la introducerea unui nou alineat, alin. (1^1), la art. 91 din Constituţie, care priveşte "reuniunile Uniunii Europene".

305. De asemenea, este evident că reuniunile Consiliului European pot viza teme şi domenii multiple (de la politica internă la cea externă a Uniunii Europene) şi că la reuniunile altor instituţii europene, indiferent de tema dezbătută (relaţii externe, securitate), participă numai reprezentanţii Guvernului (de exemplu, Consiliul Uniunii Europene).

306. A accepta logica textelor propuse ar însemna că există o reprezentare paralelă şi partajată a României la Consiliul European, la reuniunile acestuia putând participa atât prim-ministrul, cât şi Preşedintele României. Mai mult, dacă una şi aceeaşi reuniune are teme care, potrivit iniţiativei de revizuire a Constituţiei, intră în sfera de competenţă a Preşedintelui României şi a prim-ministrului, se ajunge la situaţia în care reprezentarea României să fie fragmentată, la unele puncte ale ordinii de zi participând Preşedintele, iar la altele prim-ministrul. O asemenea abordare a competenţelor celor două instituţii este contrară prevederilor Tratatului Uniunii Europene, în accepţiunea căruia din partea statului membru participă un reprezentant pe reuniune.

307. De asemenea, a accepta logica textelor propuse ar însemna, spre exemplu, ca reprezentarea României la Consiliul Uniunii Europene să fie asigurată, în funcţie de obiectul de activitate al formaţiunii acestuia, de Preşedintele României sau de prim-ministrul. Astfel, art. 16 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede: "Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă şi să exercite dreptul de vot".

308. De asemenea, potrivit art. 16 alin. (6) teza întâi şi a doua din Tratatul privind Uniunea Europeană, Consiliul Uniunii Europene "se întruneşte în cadrul diferitelor formaţiuni", iar una dintre aceste formaţiuni, şi anume Consiliul Afaceri Generale, "asigură coerenţa lucrărilor diferitelor formaţiuni ale Consiliului, (...) pregăteşte reuniunile Consiliului European şi urmăreşte aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu preşedintele Consiliului European şi cu Comisia". Mai mult, o altă formaţiune, respectiv Consiliul Afaceri Externe, "elaborează acţiunea externă a Uniunii, în conformitate cu liniile strategice stabilite de Consiliul European, şi asigură coerenţa acţiunii Uniunii" [art. 16 alin. (6) teza a treia din Tratat]. Aşadar, atribuţia de a participa la reuniunile Consiliului aparţine reprezentanţilor de la nivel ministerial ai fiecărui stat membru.

309. În acest context, Curtea reţine, pe de o parte, că reprezentarea României la Consiliul European trebuie să fie unitară, iar, pe de altă parte, nu se poate nega Guvernului competenţa sa plenară de a asigura reprezentarea României la Consiliul Uniunii Europene indiferent de temele dezbătute în formaţiunile acestuia.

310. De aceea, textul trebuie corelat cu cerinţele art. 10 din Tratat pentru a se realiza o reprezentare unitară a României la Consiliul European. În acest sens, o soluţie este şi cea din prezent, şi anume reprezentarea statului de către Preşedintele României, în condiţiile prevăzute prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 449 din 6 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 din 14 decembrie 2013, acesta trebuind să-l mandateze pe prim-ministru să participe la aceste reuniuni, dacă sunt întrunite anumite criterii obiective, precum: (1) autoritatea publică cea mai bine poziţionată în raport cu subiectele abordate în cadrul Consiliului European, (2) poziţia Preşedintelui României sau a prim-ministrului asupra acestor subiecte să fie legitimată de un punct de vedere concordant cu cel al Parlamentului sau (3) dificultăţile pe care le implică sarcina implementării celor stabilite în cadrul Consiliului European.

311. Astfel, Curtea constată că, în niciun caz, în textul Constituţiei nu se poate adopta o asemenea concepţie limitativă, precum cea prezentată în propunerea de revizuire a Constituţiei, pentru că, în caz contrar, se ajunge la crearea unor blocaje sub aspectul competenţelor constituţionale ale celor două autorităţi implicate. De aceea, soluţiile normative propuse trebuie regândite şi corelate pentru ca, în final, să nu se ajungă la încălcarea chiar a Tratatului privind Uniunea Europeană.

312. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea modificării art. 102 din Constituţie, prin introducerea unui nou alineat, alin. (3^1).

Articolul 103 - Învestitura

313. Prin articolul unic pct. 91 şi 92 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se modifică alin. (1) şi (3) al art. 103 din Constituţie şi se introduc trei noi alineate, alin. (3^1)-(3^3), în cadrul aceluiaşi articol, după cum urmează:

"(1) Preşedintele României îl desemnează drept candidat pentru funcţia de prim-ministru pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv de alianţa politică participante la alegeri care au obţinut cel mai mare număr de mandate parlamentare, potrivit rezultatului oficial al alegerilor. În cazul în care există mai multe formaţiuni politice care au participat la alegeri şi care au obţinut acelaşi număr de mandate, Preşedintele României îl desemnează drept candidat pentru funcţia de prim-ministru pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv alianţa politică participante la alegeri, care au obţinut cel mai mare număr de voturi, potrivit rezultatului oficial al alegerilor.

................................................................

"(3^1) În cazul în care candidatul pentru funcţia de prim-ministru îşi depune mandatul, nu se prezintă în faţa Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu obţine votul de încredere, Preşedintele României îl desemnează drept candidat pentru funcţia de prim-ministru pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv alianţa politică participante la alegeri care au obţinut al doilea cel mai mare număr de mandate parlamentare, potrivit rezultatului oficial al alegerilor.

(3^2) În cazul în care cel de-al doilea candidat la funcţia de prim-ministru îşi depune mandatul, nu se prezintă în faţa Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu obţine votul de încredere, Preşedintele României îl desemnează drept candidat pentru funcţia de prim-ministru pe reprezentantul propus de o coaliţie de formaţiuni politice parlamentare care însumează majoritatea absolută a mandatelor parlamentare, potrivit rezultatului oficial al alegerilor.

(3^3) În cazul în care cel de-al treilea candidat la funcţia de prim-ministru îşi depune mandatul, nu se prezintă în faţa Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu obţine votul de încredere, Preşedintele României dizolvă Parlamentul."

314. Modificările propuse la art. 103 din Constituţie reglementează o nouă procedură de desemnare a candidatului pentru funcţia de prim-ministru. Potrivit acesteia, Preşedintele României este obligat să desemneze drept candidat pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv de alianţa politică participante la alegeri care au obţinut cel mai mare număr de mandate parlamentare sau, în caz de paritate a numărului de mandate, pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv de alianţa politică participante la alegeri care a obţinut cel mai mare număr de voturi. Dacă acesta îşi depune mandatul, nu se prezintă în faţa Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu obţine votul de încredere, Preşedintele României este obligat să desemneze drept candidat pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv de alianţa politică participante la alegeri care a obţinut al doilea cel mai mare număr de mandate parlamentare. Dacă şi acesta îşi depune mandatul, nu se prezintă în faţa Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu obţine votul de încredere, Preşedintele României va desemna drept candidat pentru funcţia de prim-ministru pe reprezentantul propus de o coaliţie de formaţiuni politice parlamentare care însumează majoritatea absolută a mandatelor parlamentare, potrivit rezultatului oficial al alegerilor. În fine, dacă nu se reuşeşte formarea Guvernului nici după această a treia încercare, Preşedintele este obligat să dizolve Parlamentul.

315. Curtea observă că iniţiatorii propunerii de revizuire a Constituţiei aduc în discuţie o procedură de desemnare a candidatului pentru funcţia de prim-ministru în trei trepte bazată atât pe rezultatul electoral obţinut de partidele sau alianţele politice participante la alegeri clasate pe primele două poziţii, cât şi pe capacitatea unei alianţe politice parlamentare de a asigura majoritatea absolută a mandatelor parlamentare. Astfel, Curtea constată că textul analizat pune accent pe rezultatul electoral obţinut de partidele sau alianţele politice participante la alegeri, conferind doar un caracter ultim şi subsidiar capacităţii unei alianţe politice parlamentare de a asigura majoritatea absolută a mandatelor parlamentare.

316. În accepţiunea propunerii legislative de revizuire, aceste criterii nu sunt concurente, ci consecutive, astfel încât doar dacă nu se reuşeşte, din vreun motiv sau altul, învestirea Guvernului în baza primului criteriu, Preşedintele României va apela la cel de-al doilea. Stabilirea unei ordini rigide în desemnarea candidatului poate crea serioase probleme de natură să afecteze buna funcţionare a statului, dintre care Curtea reţine situaţia în care partidul politic, respectiv alianţa politică participante la alegeri care a obţinut cel mai mare număr de mandate parlamentare nu dispune de majoritatea absolută a mandatelor parlamentare. De multe ori, există înţelegeri/acorduri între partide/alianţe politice - care nu au obţinut cel mai mare număr de mandate - cu privire la desemnarea unei anumite persoane drept candidat pentru funcţia de prim-ministru, mai ales în cazul în care două sau mai multe partide au obţinut un număr de mandate foarte apropiat; în acest caz, se poate ajunge la coagularea unei majorităţi parlamentare absolute din partidele sau alianţele politice aflate pe locurile imediat următoare. Or, potrivit textului propus, Preşedintele României este obligat să desemneze drept candidat o persoană propusă de partidul/alianţa politică ce a câştigat numărul cel mai mare de mandate, deşi este evident, încă de la început, că acesta nu va putea obţine votul de învestitură din partea Parlamentului. De aceea, noul text nu ţine cont de realitatea politică şi este de natură a crea premisele unor alegeri anticipate repetate.

317. De asemenea, Curtea observă că textul propus a fi introdus la art. 103, respectiv alin. (3^3), nu este corelat cu cel propus la art. 89 alin. (1) din Constituţie, în sensul că, dacă Preşedintele României este obligat să dizolve Parlamentul, nu se mai justifică necesitatea consultării preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi a preşedinţilor partidelor, formaţiunilor sau alianţelor politice parlamentare. O atare consultare ar fi fost necesară doar în situaţia în care acesta poate să dizolve Parlamentul - astfel cum prevede actualul art. 89 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, Curtea mai observă că nu se prevede termenul în care va fi dizolvat Parlamentul.

318. Având în vedere neajunsurile la care conduce procedura mai sus analizată, Curtea constată că procedura de desemnare a candidatului la funcţia de prim-ministru trebuie să aibă în vedere în mod concurent cele două criterii anterior menţionate, pentru că nu se poate ignora nici rezultatul electoral al competitorilor electorali, dar nici finalitatea procedurii, respectiv desemnarea unui candidat care să poată asigura coagularea unei majorităţi parlamentare în vederea obţinerii votului de încredere.

319. De aceea, Preşedintele României, neputând avea rol de decident în această procedură, ci de arbitru şi mediator între forţele politice, are doar competenţa de a desemna drept candidat pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic care deţine majoritatea absolută a mandatelor parlamentare sau, în cazul în care nu există o asemenea majoritate, pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic care poate asigura susţinerea parlamentară necesară obţinerii votului de încredere al Parlamentului.

320. Mai mult, Curtea observă că actualul text al art. 103 din Constituţie se referă şi la situaţia în care mandatul Guvernului încetează înainte de termen, potrivit art. 106, art. 107 alin. (3) teza întâi, art. 113 sau art. 114 din Constituţie. Noua reglementare propusă are ca premisă doar situaţia în care Preşedintele Românei desemnează candidatul pentru funcţia de prim-ministru imediat după ce au avut loc alegerile parlamentare. Astfel, chiar dacă Guvernul a fost demis printr-o moţiune de cenzură, propunerea candidatului va aparţine invariabil partidului/alianţei politice participante la alegeri care a obţinut cel mai mare număr de mandate parlamentare indiferent de situaţia politică existentă. Totodată, se poate întâmpla ca pe parcursul legislaturii partidul politic sau alianţa politică participante la alegeri care a obţinut cel mai mare număr de mandate parlamentare să se desfiinţeze sau să se scindeze, ceea ce implică atât dificultăţi în determinarea partidului politic sau alianţei politice al cărui/cărei reprezentant trebuie desemnat drept candidat, cât şi obligativitatea parcurgerii unei proceduri care oricum nu ar avea nicio finalitate sub aspectul obţinerii votului de încredere.

321. În consecinţă, Curtea constată că textul propus, prin mecanismul de desemnare a candidatului pentru funcţia de prim-ministru, instituie un monopol al partidului politic sau alianţei politice participante la alegeri care a obţinut cel mai mare număr de mandate parlamentare, fără a deţine majoritatea absolută, în privinţa propunerii reprezentantului ce urmează a fi desemnat drept candidat, neţinând cont de necesitatea asigurării actului de guvernare în condiţiile unei susţineri parlamentare care să permită obţinerea votului de învestitură şi realizarea programului de guvernare. Or, în aceste condiţii, reglementarea unui mecanism constrângător în privinţa libertăţii de acţiune a partidelor politice parlamentare are drept efect imposibilitatea adaptării soluţiei normative analizate la noile situaţii intervenite.

322. Astfel, deşi aparent textul analizat clarifică competenţele Preşedintelui României, prin rigidizarea excesivă a procedurii de desemnare a candidatului pentru funcţia de prim-ministru, pe de o parte, nu acoperă toate ipotezele constituţionale posibile, iar, pe de altă parte, nu ţine cont de configuraţia/situaţia politică existentă în Parlament. În aceste condiţii, o atare procedură lipsită de flexibilitate poate da naştere cu uşurinţă la crize politice şi, astfel, se constituie într-un obstacol constituţional real.

323. Curtea mai observă că, sub aspectul terminologiei folosite în privinţa candidatului desemnat pentru funcţia de prim-ministru, se repetă sintagma "îşi depune mandatul, nu se prezintă în faţa Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu obţine votul de încredere" în condiţiile în care toate cele trei ipoteze au în vedere faptul că acesta nu a obţinut votul de încredere indiferent de motivele care au determinat acest lucru.

324. Pe de altă parte, prin modalitatea de desemnare a candidatului pentru funcţia de prim-ministru, se ajunge la o nesocotire a votului liber exprimat de către alegători în cadrul alegerilor parlamentare, deoarece creează premisele desemnării candidatului din rândurile partidului politic sau alianţei politice cu cel mai mare număr de mandate sau voturi în detrimentul unei alianţe politice postelectorale care poate asigura susţinerea parlamentară necesară obţinerii votului de încredere al Parlamentului. De aceea, rezultatul electoral, ce reprezintă voinţa corpului electoral exprimată prin vot, impune ca Preşedintele României să desemneze candidatul pentru funcţia de prim-ministru pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic care deţine majoritatea absolută a mandatelor parlamentare sau, în cazul în care nu există o asemenea majoritate, pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic care poate asigura susţinerea parlamentară necesară obţinerii votului de încredere al Parlamentului.

325. A reglementa, chiar la nivel constituţional, dreptul unei minorităţi parlamentare de a propune desemnarea, în mod invariabil, a candidatului pentru funcţia de prim-ministru înseamnă a accepta că se poate învesti un Guvern fără legitimare electorală. A nu ţine cont de faptul că cetăţenii au ales în favoarea unor competitori electorali care formează sau pot forma o majoritate absolută, de natură a asigura învestirea Guvernului, înseamnă a afecta în mod decisiv dreptul de vot, întrucât exprimarea dreptului de vot vizează, în mod direct, configuraţia politică a Parlamentului, iar, indirect, învestirea Guvernului. În aceste condiţii, Curtea constată că textul propus suprimă o garanţie a dreptului de vot, şi anume respectarea rezultatului votului liber exprimat.

326. Pentru aceste considerente, cu majoritate de voturi, Curtea constată neconstituţionalitatea modificării aduse art. 103 alin. (1) şi (3) din Constituţie, precum şi a completării art. 103 din Constituţie cu trei noi alineate, alin. (3^1)-(3^3), referitoare la modalitatea de desemnare de către Preşedintele României a candidatului la funcţia de prim-ministru, întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute la art. 152 alin. (2) din Constituţie.

Articolul 110 - Încetarea mandatului

327. Prin articolul unic pct. 98 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se modifică alin. (1) al art. 110 din Constituţie, după cum urmează:

"(1) Guvernul îşi exercită mandatul până la data învestirii noului Guvern."

328. Curtea constată că textul propus suprimă o garanţie a dreptului de vot, respectiv cea privind respectarea rezultatului votului liber exprimat. În acest sens, Curtea reţine că actualul text al art. 110 alin. (1) din Constituţie prevede că Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale. O atare soluţie este justificată, întrucât învestitura a fost realizată de un Parlament a cărui configuraţie politică a rezultat în urma unor alegeri parlamentare în care cetăţenii şi-au exprimat dreptul de vot, rezultând, astfel, o anumită majoritate parlamentară. Or, legitimarea Guvernului pentru a-şi exercita mandatul subzistă pe perioada cât se menţine mandatul Parlamentului care l-a învestit. Aşadar, votul de învestitură din partea Parlamentului legitimează Guvernul până la exprimarea unei noi opţiuni politice de către corpul electoral în cadrul unor noi alegeri parlamentare. De aceea, continuarea mandatului Guvernului după ce aceste alegeri au fost validate până la data învestiturii noului Guvern, aşa cum se propune la articolul unic pct. 98, nesocoteşte voinţa liber exprimată de corpul electoral în cadrul alegerilor parlamentare.

329. O atare situaţie tranzitorie, respectiv perioada cuprinsă între validarea alegerilor parlamentare generale şi învestirea noului Guvern, poate dura o foarte lungă perioadă şi depinde exclusiv de comportamentul constituţional şi politic al autorităţilor publice implicate în procesul de învestitură a noului Guvern.

330. Se ajunge la o nesocotire a votului exprimat de către alegători în cadrul alegerilor parlamentare, ceea ce afectează în mod decisiv dreptul de vot. A nu ţine cont de faptul că cetăţenii au ales un nou Parlament şi de faptul că, odată cu exprimarea votului în cadrul unor alegeri libere, Guvernul învestit în baza rezultatelor alegerilor precedente îşi pierde legitimitatea, se ajunge la suprimarea unei garanţii a dreptului de vot, şi anume respectarea rezultatului votului liber exprimat.

331. Aşadar, exprimarea dreptului de vot vizează, direct, o nouă configurare politică a Parlamentului şi, implicit, a Guvernului, şi, indirect, pierderea legitimităţii populare de către Parlamentul ales potrivit opţiunilor exprimate la alegerile anterioare şi de către Guvernul învestit de acesta. De altfel, în actuala reglementare constituţională, mandatul Parlamentului are o durată de 4 ani şi se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament, iar Guvernul îşi exercită mandatul până la validarea alegerilor parlamentare şi poate efectua numai acte de administrare până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern. În aceste condiţii, Curtea constată că în perioada cuprinsă între expirarea mandatului obţinut pe baza alegerilor şi până la întrunirea noului Parlament sau învestirea noului Guvern este o situaţie tranzitorie ce nu poate justifica existenţa unui mandat de plin drept al Parlamentului sau al Guvernului rezultat pe baza unui vot popular anterior.

332. Curtea reţine că autorii propunerii de revizuire nu au corelat modificarea astfel propusă - care încalcă limitele revizuirii - cu alineatul (4) al aceluiaşi art. 110 care face, în continuare, trimitere la alineatul (1), respectiv are în vedere un Guvern al cărui mandat a încetat la data validării alegerilor parlamentare generale şi care, astfel, îndeplineşte numai acte necesare pentru administrarea treburilor publice. Or, ipoteza nou introdusă se referă la un Guvern cu mandat deplin, excluzând posibilitatea unui Guvern al cărui mandat să fi încetat în perioada cuprinsă între validarea alegerilor parlamentare generale şi data învestirii noului Guvern.

333. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea constată neconstituţionalitatea modificării aduse art. 110 alin. (1) din Constituţie, referitor la durata mandatului Guvernului, întrucât încalcă limitele revizuirii, prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.

Capitolul IV - Raporturile Parlamentului cu Guvernul

Articolul 114 - Angajarea răspunderii Guvernului

334. Prin articolul unic pct. 102 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se modifică alin. (1) al art. 114 din Constituţie, după cum urmează:

"(1) Guvernul îşi poate angaja, o singură dată într-o sesiune parlamentară, răspunderea în faţa Senatului şi a Camerei Deputaţilor, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege".

335. Cu privire la această soluţie normativă, Curtea, prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, a stabilit că "Prin limitarea cantitativă a posibilităţii Guvernului de a folosi această procedură în cursul unei sesiuni parlamentare sunt eliminate premisele exercitării abuzive din partea Guvernului a dreptului constituţional de a-şi angaja răspunderea în faţa Parlamentului, iar, în ceea ce priveşte autoritatea legiuitoare, aceasta îşi poate exercita competenţa în plenitudinea sa, aşa cum este conferită de art. 61 alin. (1) din Constituţie".

336. În acest context, Curtea reaminteşte o recomandare propusă chiar prin textul Deciziei nr. 799 din 17 iunie 2011, referitoare la completarea prevederilor art. 114 alin. (1) din Constituţie, în sensul limitării obiectului asupra căruia Guvernul îşi poate angaja răspunderea la un program, o declaraţie de politică generală sau la un singur proiect de lege care să reglementeze unitar relaţii sociale care privesc un singur domeniu. Prin decizia menţionată, Curtea a arătat că "lipsa unei atari condiţionări cu privire la sfera de reglementare a proiectului de lege ar conduce la eludarea prevederilor constituţionale propuse spre modificare, şi anume posibilitatea angajării răspunderii o singură dată pe sesiune, întrucât dau posibilitatea Guvernului de a-şi asuma răspunderea prin intermediul unui proiect de lege, care în mod formal îndeplineşte condiţiile constituţionale, dar care, printr-o structură complexă şi un conţinut eterogen, ar îngloba reglementări din domenii sociale foarte diferite".

337. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea modificării propuse în privinţa art. 114 alin. (1) din Constituţie.

Articolul 115 - Delegarea legislativă

338. Prin articolul unic pct. 103 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se modifică alin. (6) al art. 115 din Constituţie, după cum urmează:

"(6) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale ori privind regimul infracţiunilor, pedepselor şi al executării acestora, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică."

339. Modificarea propusă la art. 115 alin. (6) din Constituţie vizează lipsa competenţei materiale a Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă cu privire la regimul infracţiunilor, pedepselor şi al executării acestora, ceea ce este de natură a înlătura posibilitatea incriminării prin ordonanţă de urgenţă, act normativ care intră în vigoare în ziua publicării sale. Se evită situaţia calificării drept infracţiune a faptelor săvârşite chiar în ziua publicării ordonanţei de urgenţă în Monitorul Oficial al României, Partea I (a se vedea, cu privire la o situaţie similară, Decizia nr. 28 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 27 martie 2013), întrucât domeniul menţionat va putea fi reglementat numai prin lege organică, care, potrivit art. 78 din Constituţie, intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.

340. În această ordine de idei, întrucât ordonanţa de urgenţă este un act normativ de nivelul legii, subiectele cărora li se adresează trebuie să beneficieze de un timp minim pentru a lua la cunoştinţă de reglementările acesteia şi a-şi adapta conduita în mod corespunzător, Curtea sugerează necesitatea precizării exprese a datei intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, respectiv ziua imediat următoare celei de publicare a acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Capitolul V - Administraţia publică

Articolul 119 - Consiliul Naţional de Securitate

341. Prin articolul unic pct. 104 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se modifică art. 119 referitor la Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Din conţinutul normativ al propunerii rezultă că noua reglementare are în vedere aceeaşi instituţie, a cărei denumire este însă schimbată în "Consiliul Naţional de Securitate".

342. Alin. (1) al art. 119 în redactarea propusă va avea următorul cuprins: "Consiliul Naţional de Securitate organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii".

343. Curtea observă că, spre deosebire de actuala reglementare, formularea propusă omite din sfera de activităţi pe care Consiliul Naţional de Securitate urmează să le organizeze şi să le coordoneze unitar pe cele referitoare la "apărarea ţării", făcând referire doar la "securitatea naţională". Or, în mod evident, sintagma "securitatea naţională" nu include automat şi "apărarea ţării". Aceasta, deoarece "apărarea ţării" presupune posibilitatea unei intervenţii active, dinamice în cazul unor atacuri sau al unor acţiuni ostile din exterior, pe când "securitatea naţională" implică activităţi destinate menţinerii unei stări preexistente de linişte şi de siguranţă internă.

344. Curtea recomandă reintroducerea sintagmei "apărarea ţării", eliminarea acesteia neavând nicio justificare. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în ceea ce priveşte componenta externă a activităţii Consiliului Naţional de Securitate, se face referire atât la "securitatea internaţională", cât şi la "apărarea colectivă". Ca atare, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea propunerii de modificare a dispoziţiilor art. 119 alin. (1) din Constituţie.

345. Curtea reţine că art. 119 alin. (2) va avea, potrivit propunerii de revizuire, următorul conţinut: "Consiliul Naţional de Securitate emite hotărâri care sunt obligatorii pentru autorităţile administraţiei publice şi instituţiile publice".

346. În prezent, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării este organizat şi funcţionează în baza Legii nr. 415/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 10 iulie 2002, care, la art. 3, prevede că, "în exercitarea atribuţiilor ce îi revin Consiliul Suprem de Apărare a Ţării emite hotărâri, potrivit legii, care sunt obligatorii pentru autorităţile administraţiei publice şi instituţiile publice la care se referă. Acestea răspund, în condiţiile legii, de măsurile luate pentru punerea lor în aplicare". Aşadar, în prezent, obligativitatea hotărârilor emise de această instituţie vizează doar anumite autorităţi şi instituţii, mai exact, cele la care acestea se referă.

347. Curtea observă că se propune ca hotărârile Consiliului Naţional de Securitate să fie obligatorii pentru toate autorităţile administraţiei publice şi instituţiile publice, fără niciun fel de diferenţiere. Din această perspectivă, noua reglementare imprimă Consiliului Naţional de Securitate caracter de for legiuitor, ale cărui acte se impun în mod egal tuturor autorităţilor administraţiei publice şi instituţiilor publice, obligativitatea instituită la nivel constituţional conferindu-le efecte similare legilor. Or, o asemenea asimilare este inadmisibilă într-un stat de drept, organizat în baza principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, în cadrul democraţiei constituţionale, în care Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.

348. Totodată, Curtea reţine că obligativitatea generalizată atribuită hotărârilor Consiliului Naţional de Securitate poate afecta independenţa justiţiei, ca valoare constituţională intangibilă, care nu poate forma obiectul revizuirii.

349. De asemenea, poate apărea riscul ca, în unele situaţii, noua prevedere constituţională să conducă la suprimarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor ori a unor garanţii ale acestora, contrar dispoziţiilor art. 152 alin. (2) din Legea fundamentală.

350. Curtea observă că cel de-al treilea alineat care se propune să completeze art. 119 din Constituţie pune Consiliul Naţional de Securitate sub controlul Parlamentului, stabilind că acesta "prezintă anual sau oricând este solicitat rapoarte de activitate Parlamentului". Această prevedere, deşi reprezintă o garanţie pentru funcţionarea Consiliului Naţional de Securitate în limitele impuse de exigenţele democraţiei constituţionale, totuşi, nu este suficientă, întrucât prezentarea rapoartelor de activitate devine o simplă informare în condiţiile în care însuşi Parlamentului ar urma să i se opună obligativitatea hotărârilor Consiliului.

351. Pentru aceste considerente, Curtea, cu unanimitate de voturi, constată neconstituţionalitatea introducerii în cuprinsul art. 119 din Constituţie a alin. (2), referitor la obligativitatea hotărârilor Consiliului Naţional de Securitate, întrucât nesocoteşte prevederile art. 152 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală.

Secţiunea 1^1 - Administraţia publică centrală în teritoriu

Articolul 119^1 - Prefectul şi subprefectul

352. Articolul unic pct. 105 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei vizează inserarea în cuprinsul capitolului V - "Administraţia publică" a unei noi secţiuni, secţiunea 1^1 - "Administraţia publică centrală în teritoriu", care ar urma să cuprindă un singur articol, art. 119^1 - "Prefectul şi subprefectul".

353. Alin. (5) al art. 119^1 prevede că "Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului regional, judeţean sau local, al preşedintelui consiliului judeţean, al preşedintelui consiliului regional sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat poate fi suspendat numai de instanţa competentă, potrivit legii".

354. Curtea remarcă faptul că noua reglementare menţine competenţa prefectului de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele pe care le consideră nelegale emise de anumite autorităţi ale administraţiei publice. Spre deosebire de actuala prevedere constituţională, cuprinsă în art. 123 alin. (5) din Legea fundamentală, în care se statuează că actul atacat este suspendat de drept, se propune ca actul atacat să poată fi suspendat numai de instanţa competentă, potrivit legii.

355. Curtea constată că includerea unei astfel de precizări în textul constituţional este inutilă, de vreme ce nu evidenţiază nicio specificitate a efectelor acţiunii introduse de prefect prin comparaţie cu cele declanşate de oricare altă persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri. În condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, persoana care se consideră vătămată poate solicita instanţei suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea pe fond, aceasta urmând să aprecieze dacă se impune suspendarea acestuia. Ca atare, teza a doua a alin. (5) al art. 119^1 apare ca redundantă.

356. Cu majoritate de voturi, Curtea recomandă eliminarea tezei a doua din alin. (5) al art. 119^1 ce se propune a fi introdus în Constituţie.

Articolul 122 - Autorităţi judeţene şi regionale

357. Prin articolul unic pct. 107 se modifică art. 122 - Autorităţi judeţene şi regionale. În noua formulare propusă, art. 122 alin. (1) are următorul cuprins: "Consiliul judeţean şi preşedintele acestuia reprezintă autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes regional".

358. Curtea observă că textul are o redactare confuză, întrucât nu este clar dacă fiecare dintre cele două entităţi în parte constituie o autoritate a administraţiei publice sau dacă numai împreună, ca subiect multiplu, ar putea să fie considerate ca reprezentând autoritatea administraţiei publice respective.

359. De aceea, Curtea, cu unanimitate de voturi, supune atenţiei Parlamentului observaţia privind reformularea propunerii de modificare a art. 122 alin. (1) şi, pentru identitate de raţiune a alin. (2) din acelaşi articol, referitor la consiliul regional şi preşedintele acestuia.

Capitolul VI - Autoritatea judecătorească

Secţiunea 1 - Instanţele judecătoreşti

360. Articolul unic pct. 109 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei completează art. 126 alin. (4) în sensul că prin lege organică distinctă ("legea sa"), se reglementează compunerea, organizarea şi regulile de funcţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

361. Modificarea nu pune în discuţie limitele revizuirii. Curtea constată însă că nu se justifică o reglementare distinctă a acestei instanţe, întrucât ea este supusă aceloraşi reguli generale de organizare şi funcţionare cărora li se supun toate instanţele judecătoreşti. Sub acest aspect, expunerea de motive invocă argumente referitoare la tradiţie şi la distincţia pe care chiar dispoziţiile constituţionale o fac, prin nominalizarea expresă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Curtea reţine însă că raţiuni de reglementare unitară a organizării şi funcţionării instanţelor judecătoreşti, respectiv de eficienţă a acestui sistem, susţin soluţia legislativă existentă în prezent, a unei legi unice de organizare şi funcţionare a tuturor instanţelor judecătoreşti.

362. Astfel fiind, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reconsiderarea soluţiei legislative privitoare la modificarea art. 126 alin. (4) din Constituţie.

Secţiunea a 3-a - Consiliul Superior al Magistraturii

Articolul 133 - Rolul şi structura

363. Potrivit articolului unic pct. 110 din propunerea privind revizuirea Constituţiei, "Partea introductivă şi lit. b) ale alineatului (2) al articolului 133 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

«(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 21 membri, din care: [...] b) 4 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; aceştia participă numai la lucrările în plen.»"

364. Diferenţa faţă de forma actuală a textului constă în creşterea numărului unei categorii de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, cea a reprezentanţilor societăţii civile, de la 2 la 4, cu menţinerea neschimbată a numărului magistraţilor (judecători şi procurori) care intră în componenţa Consiliului, precum şi a numărului membrilor de drept.

365. Examinând dispoziţiile constituţionale incidente în această materie, sub aspectul evoluţiei în timp, Curtea constată că legiuitorul constituant originar a conceput Consiliul Superior al Magistraturii ca având în componenţă numai magistraţi.

366. Cu prilejul revizuirii din anul 2003, s-a reglementat o nouă concepţie în ceea ce priveşte structura Consiliului Superior al Magistraturii, fiind introdusă în componenţa sa categoria formată din reprezentanţii societăţii civile. Textul constituţional de referinţă are în prezent următoarea redactare: "Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care: a) 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; aceştia fac parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 9 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori; b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; aceştia participă numai la lucrările în plen."

367. În anul 2011, cu prilejul iniţiativei Preşedintelui României de revizuire a Constituţiei, s-a propus reglementarea următoarei componenţe a Consiliului Superior al Magistraturii: "Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care: a) 10 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Parlament; aceştia fac parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 5 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori; b) 6 reprezentanţi ai societăţii civile, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală: 3 numiţi de Parlament şi 3 de către Preşedintele României".

368. Prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, Curtea Constituţională a constatat că "modificările alin. (2) lit. a) şi b) [...] ale art. 133 sunt neconstituţionale, deoarece au ca efect încălcarea independenţei justiţiei, în contradicţie cu dispoziţiile art. 152 alin. (1) din Constituţie". Curtea a reţinut în acest sens următoarele: "îndeplinirea rolului constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii, acela de garant al independenţei justiţiei, precum şi a principalelor atribuţii care privesc cariera şi răspunderea disciplinară a magistraţilor, presupune ca judecătorii şi procurorii să aibă o pondere corespunzătoare imperativului constituţional, consacrat de art. 133 alin. (1). Aşa fiind, în virtutea atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, componenţa acestui organism trebuie să reflecte specificitatea acestei activităţi, calitatea de magistraţi a membrilor - aşa cum o impune însăşi titulatura acestui organism suprem de reprezentare, care cunosc în mod direct implicaţiile activităţii desfăşurate de această categorie profesională, fiind definitorie pentru hotărârile pe care le adoptă Consiliul. [...] Astfel, majorarea numărului membrilor reprezentanţilor societăţii civile, deci a persoanelor din afara sistemului judiciar, şi schimbarea proporţiei de reprezentare în Consiliu, are consecinţe negative asupra activităţii sistemului judiciar."

369. Actuala propunere păstrează neschimbat numărul magistraţilor din Consiliul Superior al Magistraturii, mărind însă numărul reprezentanţilor societăţii civile, ceea ce determină o schimbare a proporţiei de reprezentare în Consiliu. Astfel fiind, subzistă considerentele care au determinat soluţia Curţii Constituţionale mai sus menţionată, întrucât schimbarea proporţiei de reprezentare, prin mărirea numărului persoanelor din afara sistemului judiciar membre ale Consiliului, este de natură să producă efecte negative asupra activităţii sistemului judiciar.

370. În concluzie, cu majoritate de voturi, Curtea constată că modificarea părţii introductive şi a lit. b) ale alineatului (2) al articolului 133 este neconstituţională, deoarece are ca efect încălcarea independenţei justiţiei, în contradicţie cu dispoziţiile art. 152 alin. (1) din Constituţie.

371. Potrivit articolului unic pct. 111 din propunerea de revizuire a Constituţiei României, "Alineatele (3) şi (4) ale articolului 133 se modifică şi vor avea următorul cuprins: «(3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an ce nu poate fi reînnoit, dintre judecătorii prevăzuţi la alineatul (2) litera a). (4) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 4 ani.»"

372. Cu privire la redactarea textului propus, Curtea constată însă că utilizarea noţiunii "reînnoit", cu referire la mandatul de un an al preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, este de natură să determine divergenţe de interpretare şi posibile confuzii.

373. Curtea constată, totodată, că, spre deosebire de redactarea art. 133 alin. (3) care, referindu-se la mandatul preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, stabileşte că acesta "nu poate fi reînnoit", alin. (4) al aceluiaşi articol, care se referă la mandatul membrilor, nu mai cuprinde o menţiune similară. Or, redactarea identică sub acest aspect a actualului text constituţional a determinat dificultăţi în practică şi contestarea dispoziţiilor infraconstituţionale care limitează înnoirea mandatului de membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Pronunţându-se asupra constituţionalităţii art. 51 alin. (1) fraza întâi, sintagma "fără posibilitatea reînvestirii" din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, Curtea Constituţională a procedat la o interpretare teleologică şi sistematică a textelor constituţionale, pentru a determina voinţa legiuitorului constituant în edictarea acestor norme, reţinând în acest sens că, "deşi dispoziţiile constituţionale ale art. 133 alin. (4) nu prevăd expressis verbis interdicţia reînvestirii membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii - singura interpretare conformă cu principiile şi dispoziţiile constituţionale şi care este în spiritul Legii fundamentale este aceea că mandatul de 6 ani în exercitarea funcţiei de membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii să nu poată fi reînnoit" (Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 9 martie 2012).

374. Astfel fiind, pentru claritatea şi precizia reglementării, se impune completarea art. 133 alin. (4) din Constituţie, în mod simetric cu art. 133 alin. (3), în sensul adăugării aceleiaşi sintagme: "ce nu poate fi înnoit". De altfel, şi prin proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei din anul 2011 s-a propus introducerea expresă a interdicţiei mai sus menţionate, iar prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, Curtea Constituţională a reţinut că "modificarea propusă nu face decât să constituţionalizeze norma cuprinsă în legea organică" .

375. În concluzie, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea propunerii de modificare a art. 133 alin. (3) din Constituţie în sensul înlocuirii termenului "reînnoit" cu cel de "înnoit", şi completarea art. 133 alin. (4) din Constituţie, cât priveşte referirea la mandatul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, cu sintagma "ce nu poate fi înnoit".

376. Curtea constată, totodată, că prin propunerea de revizuire a Constituţiei se stabileşte o altă durată a mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, şi anume de 4 ani, în loc de 6 ani, cât prevede Constituţia în vigoare. Această modificare impune completarea, în mod corespunzător, a dispoziţiilor art. 155 - Dispoziţii tranzitorii din Constituţie, prin precizarea expresă a faptului că modificarea nu afectează mandatele în curs, actualii membri ai Consiliului Superior al Magistraturii urmând să îşi continue activitatea până la data expirării mandatului pentru care au fost numiţi.

377. Astfel fiind, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă completarea art. 155 din Constituţie în sensul introducerii unor norme tranzitorii cu privire la mandatul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.

378. Articolul unic pct. 112 din propunerea de revizuire a Constituţiei introduce un nou alineat, (4^1), în structura art. 133 din Constituţie, cu următorul cuprins: "Magistraţii aleşi membri ai Consiliului Superior al Magistraturii sunt revocaţi din funcţie de adunările generale de la nivelul instanţelor sau parchetelor pe care le reprezintă, potrivit legii speciale de organizare şi funcţionare."

379. Curtea constată că acest text, introdus imediat după alineatul care prevede durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, se referă doar la una dintre modalităţile de încetare a calităţii de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, revocarea. Nici această modalitate nu este însă reglementată în mod complet, fiind menţionată numai situaţia revocării la cererea adunărilor generale de la nivelul instanţelor sau parchetelor, iar nu şi aceea a revocării solicitate de către preşedintele, vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii ori de o treime din membri, modalităţi reglementate în prezent la nivel infraconstituţional.

380. Alin. (4^1), propus a fi introdus în structura art. 133 din Constituţie, se referă numai la revocarea din funcţie de către adunările generale de la nivelul instanţelor sau parchetelor, ceea ce creează incertitudini sub aspectul rolului Consiliului Superior al Magistraturii în privinţa acestei proceduri. Or, intenţia iniţiatorilor propunerii de revizuire a Constituţiei nu a fost şi nici nu ar fi putut fi aceea de a exclude din competenţa plenului Consiliului Superior al Magistraturii o asemenea atribuţie, care este de esenţa rolului acestei autorităţi, cu toate că formularea aleasă "sunt revocaţi din funcţie", iar nu "pot fi revocaţi din funcţie", ar conduce la ideea unei exclusivităţi a adunărilor generale de la nivelul instanţelor sau parchetelor de a dispune revocarea membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii.

381. Este adevărat că textul face trimitere la "legea specială de organizare şi funcţionare", însă această trimitere vizează exclusiv instituţia revocării din funcţie de către "adunările generale de la nivelul instanţelor sau parchetelor pe care le reprezintă". În plus, formula utilizată nu este riguroasă din punct de vedere al terminologiei folosite, nefiind clar care ar putea fi regimul juridic al legii "speciale", câtă vreme Constituţia se referă în art. 73 la trei categorii de legi: constituţionale, organice şi ordinare, stabilind că organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii se reglementează prin lege organică.

382. În concluzie, Curtea reţine că nu se justifică o constituţionalizare doar pentru una dintre modalităţile de încetare a calităţii de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, şi doar a unuia dintre cazurile de revocare. Reglementarea modalităţilor de încetare a calităţii de membru al Consiliului Superior al Magistraturii este de nivelul legii organice, iar nu constituţionale. Formula aleasă de iniţiatori este lipsită de claritate şi previzibilitate şi, prin urmare, susceptibilă de a crea dificultăţi de interpretare şi aplicare.

383. Pentru aceste considerente, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă eliminarea alin. (4^1) propus a fi introdus în structura art. 133 din Constituţie.

Articolul 134 - Atribuţii

384. La articolul unic pct. 113 din propunerea de revizuire a Constituţiei se prevede reformularea alin. (1) al art. 134, referitor la atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, în sensul stabilirii în competenţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii a propunerilor de numire în funcţie a judecătorilor şi respectiv procurorilor, cu excepţia celor stagiari, şi completarea aceluiaşi alineat cu următorul text: "Secţia de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii gestionează în mod exclusiv cariera profesională a judecătorilor, iar Secţia de procurori a Consiliului Superior al Magistraturii gestionează în mod exclusiv cariera profesională a procurorilor. Hotărârile secţiilor se atacă direct la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie" .

385. Formularea textului este lipsită de claritate, insuficient elaborată şi corelată cu celelalte alineate ale aceluiaşi articol, iar soluţia legislativă propusă este în parte criticabilă.

386. Astfel, teza finală a alin. (1) al art. 134, astfel cum se propune a fi modificat, prevede că "Hotărârile secţiilor se atacă direct la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie". Deşi interpretarea literală a textului ar conduce la ideea că toate hotărârile secţiilor se atacă direct la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, concluzie fundamentată pe lipsa oricărei distincţii cu privire la materia în care ar putea fi pronunţate aceste hotărâri, interpretarea tezei citate în ansamblul alineatului din care face parte, şi care reglementează competenţa secţiilor în privinţa carierei judecătorilor şi procurorilor, conduce la concluzia că este vorba despre hotărârile care privesc numai această materie, a carierei judecătorilor şi procurorilor.

387. Către această din urmă concluzie conduce şi interpretarea sistematică a art. 134 din Constituţie, câtă vreme este păstrată actuala redactare a alin. (2) a aceluiaşi articol, potrivit căruia "Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor [...]", precum şi a alin. (3) potrivit căruia "Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie".

388. Pe baza interpretării sistematice a art. 134 din Constituţie, după modificarea acestuia potrivit propunerii de revizuire, se deduce însă că se realizează o distincţie sub aspectul căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, hotărârile secţiilor la care se referă alin. (1) al art. 134 se atacă "direct" la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe când hotărârile în materie disciplinară apar că nu pot fi atacate direct, câtă vreme lipseşte această precizare din cuprinsul alin. (3) care stabileşte cu privire la acestea că "pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie". O astfel de distincţie este de natură a crea o contradicţie între alin. (3) al art. 134 din Constituţie şi alin. (2) al aceluiaşi articol, care se referă expres la competenţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, iar nu a Consiliului Superior al Magistraturii (a Plenului) în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor. Această din urmă concepţie fundamentează, de altfel, şi actuala reglementare infraconstituţională a procedurii disciplinare, prin dispoziţiile art. 44-53 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Astfel, potrivit art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se poate exercita recurs, competenţa de soluţionare a acestuia aparţinând Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aşadar, hotărârile secţiilor în materie disciplinară se atacă direct la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, excluzându-se competenţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, acesta fiind sensul normei constituţionale de referinţă, necontestat până în prezent. Prin urmare, dacă aceasta este raţiunea iniţiatorilor propunerii de revizuire, ar trebui să se completeze în mod corespunzător şi art. 134 alin. (3) din Constituţie, prin introducerea menţiunii "direct", cu referire la contestarea la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară.

389. Sub aspectul conţinutului soluţiei legislative propuse prin noua redactare a art. 134 alin. (1) din Constituţie, este criticabilă opţiunea pentru contestarea hotărârilor referitoare la cariera magistraţilor, pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, direct la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, excluzându-se competenţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi în ceea ce priveşte cariera magistraţilor. Posibilitatea contestării lor în faţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii ar asigura soluţionarea mai rapidă a acestei categorii de litigii, degrevarea instanţelor şi evitarea cheltuielilor de judecată. Curtea constată în acest sens că noţiunea de "carieră a judecătorilor şi procurorilor" cuprinde o problematică foarte largă, astfel cum rezultă din dispoziţiile titlului II - Cariera judecătorilor şi procurorilor al Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv: admiterea în magistratură, formarea profesională iniţială, numirea judecătorilor şi procurorilor ca urmare a promovării examenului de capacitate, formarea profesională continuă şi evaluarea periodică a acestora, promovarea judecătorilor şi procurorilor şi numirea în funcţiile de conducere, delegarea, detaşarea şi transferul, suspendarea din funcţie şi încetarea funcţiei de judecător sau procuror, magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aceasta înseamnă şi încărcarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în mod direct, cu toate eventualele contestaţii vizând această problematică.

390. În acelaşi sens, Curtea mai reţine că, prin posibilitatea contestării hotărârilor în materia carierei magistraţilor în faţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii s-ar da conţinut art. 133 alin. (1) din Constituţie, rămas nemodificat, potrivit căruia "Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei".

391. Pentru motivele arătate, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reconsiderarea soluţiei legislative consacrate de ultima teză a art. 134 alin. (1) potrivit căreia "Hotărârile secţiilor se atacă direct la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie".

392. În acest context, Curtea aminteşte considerentele deciziilor nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003 şi nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, în sensul necesităţii reanalizării caracterului definitiv şi irevocabil al hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii consacrat de art. 133 alin. (7) din Constituţie.

393. Deşi prin propunerea de completare a alin. (1) al art. 134 cu teza potrivit căreia "Hotărârile secţiilor se atacă direct la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie", s-a răspuns, în parte, printr-o reglementare de nivel constituţional, imperativului asigurării accesului la justiţie în această materie, considerentele deciziilor mai sus enunţate sunt valabile în ceea ce priveşte celelalte hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii, altele decât cele în materie disciplinară şi de carieră, care rămân supuse regimului prevăzut de art. 133 alin. (7) din Constituţie, adică sunt definitive şi irevocabile. Această soluţie legislativă conservă antinomia la nivel constituţional în raport cu dispoziţiile art. 21 care reglementează accesul liber la justiţie, sesizată în deciziile Curţii Constituţionale menţionate.

D. Titlul IV - Economia şi finanţele publice

Articolul 135 - Economia

394. Prin articolul unic pct. 114 din propunerea privind revizuirea Constituţiei se aduc modificări sintagmei de început, precum şi lit. a), d) şi e) ale alin. (2) al art. 135, după cum urmează:

"Statul garantează şi promovează creşterea competitivităţii economiei româneşti prin:

395. Curtea observă că, în prezent, art. 135 alin. (2) lit. d) dispune că statul trebuie să asigure "exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional", iar prin propunerea legislativă se doreşte introducerea exploatării "resurselor de producţie în condiţii de maximă eficienţă economică şi cu acordarea accesului nediscriminatoriu tuturor celor interesaţi", fără a se mai face referire la interesul naţional.

396. Referitor la această modificare, Curtea constată că propunerea legislativă de revizuire înlocuieşte condiţia exploatării resurselor în concordanţă cu interesul naţional, cu condiţia maximei eficienţe economice a exploatării acestora.

397. Curtea observă că acţiunea statului în concordanţă cu interesul naţional se constituie într-o garanţie a cetăţenilor referitoare la protecţia propriilor drepturi şi libertăţi. Astfel, Curtea constată că prin modificarea dorită se ajunge la ignorarea interesului general transpus în conceptul de interes naţional în favoarea unui interes particular, a "celui interesat", singura condiţie fiind exercitarea acestuia în condiţii de maximă eficienţă economică.

398. Având în vedere cele expuse, Curtea, cu unanimitate de voturi, constată că modificarea adusă dispoziţiei art. 135 alin. (2) lit. d) depăşeşte limitele revizuirii, astfel cum acestea sunt prevăzute în art. 152 alin. (2) din Constituţie.

399. În ceea ce priveşte lit. e) a art. 135, Curtea reţine că în redactarea actuală statul trebuie să asigure refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic, în timp ce proiectul legii de revizuire prevede că statul garantează dezvoltarea economică în condiţiile ocrotirii mediului înconjurător şi menţinerii echilibrului ecologic.

400. Curtea observă că textul actual al Legii fundamentale corespunde exclusiv obligaţiei pozitive a statului corelativă dreptului la un mediu sănătos prevăzut de art. 35 din Constituţie. Pe de altă parte, modificarea propusă pune în prim plan dezvoltarea economică, aceasta din urmă fiind garantată şi promovată de stat. Curtea apreciază că astfel se ajunge la o modificare a formulei redacţionale a textului, prin care se exclude obligaţia statului de a reface şi ocroti mediul înconjurător şi de a menţine echilibrul ecologic.

401. Curtea reţine că, referitor la dreptul la un mediu sănătos, statul are atât obligaţii negative, cât şi obligaţii pozitive. În ceea ce priveşte obligaţiile pozitive ale statului, acestea presupun crearea unui cadru legislativ şi administrativ care să aibă drept obiectiv prevenirea eficace a daunelor asupra mediului şi asupra sănătăţii umane (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 27 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Tătar împotriva României, paragraful 88). Astfel, măsurile în discuţie trebuie să aibă ca scop prevenirea degradării mediului, stabilirea remediilor necesare şi reglementarea folosirii durabile a resurselor naturale.

402. Aşa fiind, Curtea, cu unanimitate de voturi, constată că modificarea adusă dispoziţiei art. 135 alin. (2) lit. e) are ca rezultat suprimarea unei garanţii a dreptului la mediu sănătos prevăzut de art. 35 din Legea fundamentală, încălcând art. 152 alin. (2) din Constituţie.

Articolul 137^1 - Moneda naţională şi banca centrală

403. Prin articolul unic pct. 115 din propunerea privind revizuirea Constituţiei, se doreşte introducerea unui nou articol, art. 137^1, referitor la moneda naţională şi Banca Naţională a României, cu următorul conţinut:

"Moneda naţională şi banca centrală

404. Curtea observă că articolul nou-introdus ar urma să poarte titlul marginal - "Moneda naţională şi banca centrală". În legătură cu acest aspect, Curtea recomandă fie eliminarea din titlu a sintagmei "moneda naţională", întrucât moneda este stabilită de dispoziţiile art. 137 alin. (2) teza întâi din Constituţie, fie, dacă se doreşte menţinerea titlului marginal, translatarea tezei întâi a alineatului (2) al articolului 137 după alineatul (1) al articolului 137^1 cu renumerotarea celorlalte alineate.

405. În continuare, Curtea constată că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. i^2), propus a fi introdus prin articolul unic pct. 61, statutul Băncii Naţionale a României va fi reglementat prin lege organică, iar, potrivit art. 137^1 alin. (1), prerogativele, administrarea şi funcţionarea acesteia vor fi reglementate prin lege.

406. Curtea reţine că, în prezent, statutul Băncii Naţionale a României este reglementat prin Legea nr. 312/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 30 iunie 2004. Din analiza acestui act normativ rezultă că acesta cuprinde detalii referitoare la prerogativele, administrarea şi funcţionarea Băncii Naţionale a României. Astfel, aceste noţiuni sunt incluse în cea de "statut".

407. Curtea constată că textele propuse folosesc noţiuni paralele, care se circumscriu aceluiaşi înţeles, şi a căror folosire duce la confuzii în ceea ce priveşte categoria legii care poate fi utilizată pentru adoptarea statutului Băncii Naţionale a României. Având în vedere aceste aspecte, Curtea recomandă corelarea dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. i^2) cu cele ale art. 137^1 alin. (1).

408. De asemenea, Curtea recomandă ca dispoziţiile art. 137^1 alin. (4) lit. b) din propunerea legislativă de revizuire să fie corelate cu prevederile art. 137 alin. (2) teza a doua din Constituţie, având în vedere că, deşi, ambele texte reglementează aceeaşi situaţie - recunoaşterea circulaţiei şi înlocuirea monedei naţionale - folosesc o terminologie neunitară, aceea de monedă a Uniunii Europene şi cea de monedă euro.

409. Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea art. 137^1 propus a fi introdus în corpul Constituţiei.

Articolul 138 - Bugetul public naţional

410. Prin articolul unic pct. 116 din propunerea privind revizuirea Constituţiei, se propune modificarea art. 138 alin. (1) şi (2), după cum urmează:

"(1) Bugetul public naţional cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor, ale judeţelor şi ale regiunilor.

411. Curtea observă că dispoziţiile alin. (1) al art. 138 fac referire la bugetul regiunilor, realizându-se o corelare cu alin. (3) al art. 3, care prevede că teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe, judeţe şi regiuni. Din această perspectivă Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă corelarea dispoziţiilor alin. (1) al art. 138 cu cele ale art. 139 alin. (2), care se referă la stabilirea impozitelor şi taxelor la nivel local şi judeţean, dar nu şi la stabilirea celor la nivel de regiune.

412. Referitor la alin. (2) al art. 138, Curtea constată că asupra unui text similar s-a pronunţat prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, reţinând că propunerea de modificare a textului constituţional vizează obligaţia Guvernului de a transmite instituţiilor Uniunii Europene proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, după informarea prealabilă a Parlamentului. Oportunitatea constituţionalizării unei atare obligaţii, care se limitează la transmiterea acestor proiecte către instituţiile Uniunii Europene, comportă anumite critici. Astfel, în măsura în care România este stat membru al Uniunii Europene şi în această calitate exercită în comun cu celelalte state membre competenţele stabilite de tratatele Uniunii, consacrarea acestei obligaţii la nivel constituţional apare ca fiind redundantă şi excesivă.

413. Astfel, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă reformularea dispoziţiilor art. 138 alin. (2).

Articolul 140 - Curtea de Conturi

414. Prin articolul unic pct. 117 din propunerea privind revizuirea Constituţiei, se propune modificarea art. 140 alin. (3)-(6), după cum urmează:

"(3) La cererea Senatului sau a Camerei Deputaţilor, Curtea de Conturi controlează modul de gestionare a resurselor publice şi raportează despre cele constatate.

415. În ceea ce priveşte modificarea alineatelor (4)-(6) ale articolului 140, Curtea constată că aceasta se referă la numirea şi revocarea membrilor Curţii de Conturi. Potrivit propunerii legislative privind revizuirea, numirea şi revocarea membrilor Curţii de Conturi ar urma să fie realizată de către Senat, iar nu de către Parlament.

416. Referitor la aceste aspecte, Curtea observă că art. 139 alin. (4) din Legea fundamentală din 21 noiembrie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991, prevedea că membrii Curţii de Conturi, numiţi de Parlament, sunt independenţi şi inamovibili, potrivit legii şi sunt supuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege pentru judecători. Textul constituţional nu prevedea posibilitatea revocării membrilor Curţii de Conturi.

417. Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei din anul 2003, asupra căreia Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, se limita la modificarea alin. (1) şi (4) ale art. 139 şi la introducerea unui nou alineat, alin. (5).

418. După exercitarea controlului de constituţionalitate, în Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei României, au fost introduse prin articolul unic pct. 72 liniuţa a 3-a două noi alineate, alin. (5) şi (6), cu următorul cuprins: "(5) Curtea de Conturi se înnoieşte cu o treime din consilierii de conturi numiţi de Parlament, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.

419. Curtea constată că atât în Legea fundamentală, cât şi în propunerea legislativă de revizuire relativ la membrii Curţii de Conturi se prevede faptul că aceştia sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia, precum şi faptul că aceştia pot fi revocaţi. Or, instituţia inamovibilităţii, ca garanţie a independenţei, exclude revocarea ca modalitate de încetare a mandatului unei persoane, care ocupă o funcţie publică.

420. Având în vedere cele expuse, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă reanalizarea statutului membrilor Curţii de Conturi şi stabilirea corectă a acestuia având în vedere că independenţa şi inamovibilitatea exclud revocarea, cu referire la aceeaşi persoană.

E. Titlul V - Curtea Constituţională

Articolul 146 - Atribuţii

421. Articolul unic pct. 119 din propunerea de revizuire a Constituţiei modifică dispoziţiile art. 146 lit. b) din Constituţie în ceea ce priveşte modalitatea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a tratatelor sau a altor acorduri internaţionale. Aceasta urmează să se realizeze "din oficiu sau la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 25 de senatori sau de cel puţin 50 de deputaţi".

422. Elementul de noutate constă în introducerea sesizării din oficiu, reglementată în prezent numai în ceea ce priveşte atribuţia Curţii Constituţionale de control a iniţiativei de revizuire a Constituţiei [art. 146 lit. a) teza a doua din Constituţie], respectiv a legii de revizuire a Constituţiei adoptată de Parlament [art. 146 lit. l) din Constituţie, cu raportare la art. 23 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale].

423. Curtea constată că modificarea propusă nu pune în discuţie limite ale revizuirii, fiind menită să dea eficienţă art. 11 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia, "În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei."

424. Sub aspect redacţional, textul propus este însă deficitar, fiind necesară o clarificare în sensul circumstanţierii sesizării "din oficiu" în raport de sesizarea "unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 25 de senatori sau de cel puţin 50 de deputaţi". Utilizarea conjuncţiei "sau" în redactarea textului conduce la interpretarea potrivit căreia este vorba despre modalităţi alternative de sesizare, ceea ce impune stabilirea modului concret în care se va realiza sesizarea din oficiu a Curţii Constituţionale, în considerarea faptului că, faţă de celelalte două atribuţii în care controlul Curţii se realizează din oficiu, în această situaţie există modalităţi alternative de sesizare.

425. Prin urmare, Curtea reţine că este necesară reformularea textului propus, în funcţie de finalitatea avută în vedere de iniţiatorii propunerii de revizuire a Constituţiei, şi cu realizarea corelărilor necesare.

426. Astfel, dacă obiectivul avut în vedere este acela al instituirii controlului de constituţionalitate ca etapă obligatorie în cadrul procedurii de ratificare a tratatelor sau altor acorduri internaţionale, soluţia legislativă corespunzătoare este aceea a reglementării unui control de constituţionalitate sistematic şi din oficiu. În această situaţie nu ar mai fi necesară instituirea unei modalităţi alternative de sesizare, adică de către subiecţi calificaţi, ci numai reglementarea la nivel infraconstituţional a mecanismului prin care tratatele şi acordurile internaţionale sunt transmise Curţii Constituţionale pentru a se pronunţa asupra acestora. O astfel de reglementare nu ar fi de natură să excludă posibilitatea autorităţilor cu competenţe în procedura negocierii/încheierii/ratificării tratatelor şi acordurilor internaţionale de a formula critici de neconstituţionalitate, acestora urmând să le fie solicitate punctele de vedere în mod corespunzător, aspect a cărui reglementare este, de asemenea, de nivelul legii organice.

427. Adoptarea acestei soluţii legislative impune corelarea prevederilor art. 146 lit. b) cu cele ale art. 147 alin. (3) din Constituţie, respectiv eliminarea ipotezei în care tratatul sau acordul internaţional nu a fost supus controlului a priori de constituţionalitate. Urmând logica normelor constituţionale, eliminarea acestei ipoteze ar avea ca efect excluderea tratatelor sau acordurilor internaţionale de la controlul a posteriori, acestea nemaiputând forma obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate în condiţiile art. 146 lit. d) din Constituţie. Desigur că, în sine, şi această soluţie legislativă este discutabilă, câtă vreme unele aspecte de neconstituţionalitate pot fi sesizate numai în practica aplicării dispoziţiilor respective, adică după ratificarea tratatului internaţional.

428. În măsura în care obiectivul avut în vedere este doar acela al lărgirii posibilităţii de sesizare a Curţii Constituţionale, una dintre soluţii ar fi chiar cea propusă de iniţiatori, însă cu circumstanţierile mai sus reţinute.

429. O altă soluţie decât sesizarea din oficiu ar fi aceea de extindere a sferei subiecţilor care pot sesiza Curtea Constituţională, prin includerea autorităţilor publice care au competenţe specifice în procedura negocierii/încheierii/ratificării tratatelor. Curtea constată în acest sens că, potrivit art. 91 alin. (1) teza întâi din Constituţie, "Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil". Totodată, având în vedere rolul Avocatului Poporului, astfel cum este acesta circumstanţiat de prevederile art. 58 din Constituţie, de apărător al drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice, s-ar justifica introducerea acestuia în rândul subiecţilor care pot sesiza Curtea Constituţională.

430. Curtea mai reţine că, în vederea corelării art. 146 lit. b) şi art. 11 alin. (3) din Constituţie, este necesar ca textul constituţional să prevadă etapa (în procesul negocierii/încheierii/ratificării tratatelor) în care Curtea Constituţională poate fi sesizată. O astfel de precizare ar conduce la o mai mare claritate a normei constituţionale, care la acest moment nu face nicio menţiune sub acest aspect.

431. Pentru considerentele arătate, cu unanimitate de voturi, Curtea recomandă reformularea propunerii de modificare a art. 146 lit. b) din Constituţie.

432. Articolul unic pct. 120 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei abrogă dispoziţiile lit. l) a art. 146 din Constituţie - potrivit cărora Curtea Constituţională "îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii". Potrivit expunerii de motive, această abrogare urmează o recomandare pe care Curtea Constituţională a realizat-o prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României. Recomandarea a fost justificată de împrejurarea că, în temeiul textului constituţional propus spre abrogare, "atribuţiile Curţii Constituţionale pot fi multiplicate ori de câte ori interese ale forţelor politice impun modificarea sau completarea legii de organizare a Curţi". Curtea a apreciat, totodată, că, "prin eliminarea dispoziţiei constituţionale, este garantată independenţa instanţei constituţionale şi se păstrează voinţa puterii constituţionale originare cu privire la atribuţiile Curţii limitativ prevăzute numai în cuprinsul Constituţiei".

433. În considerentele aceleiaşi decizii, Curtea a reţinut necesitatea completării dispoziţiilor art. 146 lit. a) şi c) din Constituţie în sensul constituţionalizării normelor cuprinse în art. 23 alin. (1) şi art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, texte care reglementează atribuţiile Curţii Constituţionale de control al legii de revizuire a Constituţiei adoptate de Parlament şi, respectiv, de control al constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului.

434. Recomandarea Curţii Constituţionale nu a privit, aşadar, o simplă abrogare a art. 146 lit. l) din Constituţie, întrucât, în lipsa modificării corelative a lit. a) şi c) ale aceluiaşi articol, această abrogare încalcă dispoziţiile art. 152 din Constituţie - Limitele revizuirii.

435. Astfel, se impune ca legea de revizuire adoptată de Parlament, înainte de a fi supusă referendumului în condiţiile art. 151 alin. (3) din Legea fundamentală, să fie examinată de Curtea Constituţională pentru a constata, pe de o parte, dacă a fost respectată decizia Curţii privind proiectul de lege sau propunerea de revizuire a Constituţiei şi, pe de altă parte, dacă modificările şi completările aduse proiectului sau propunerii de revizuire în procedura de dezbatere şi adoptare parlamentară respectă principiile şi dispoziţiile constituţionale referitoare la revizuire. În absenţa unui asemenea mecanism de control există riscul eludării efectului general obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale pronunţate cu privire la iniţiativa de revizuire a Constituţiei şi a lipsirii de eficienţă a controlului de constituţionalitate realizat, consecinţe incompatibile cu principiile statului de drept şi rolul Curţii Constituţionale.

436. Necesitatea eliminării unor asemenea consecinţe a fundamentat, în esenţă, reglementarea acestei atribuţii a Curţii Constituţionale prin Legea nr. 232/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 3 iunie 2004. Examinând expunerea de motive la lege, se constată că legiuitorul a avut în vedere transpunerea noilor reglementări aduse prin revizuirea Constituţiei în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, principalele coordonate vizate fiind reglementarea normelor de procedură pentru exercitarea atribuţiilor Curţii Constituţionale, realizarea corelărilor necesare şi instituirea unor garanţii în considerarea introducerii în mod expres a obligativităţii erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale. Punctual, în redactarea tabelului comparativ al legii în vigoare şi a modificărilor propuse, reglementarea atribuţiei Curţii Constituţionale de control al constituţionalităţii legii de revizuire a Constituţiei adoptată de Parlament este susţinută cu următorul argument: "pentru reglementarea riguroasă a procedurii de verificare a iniţiativei de revizuire a Constituţiei, prevăzută la art. 151 din Constituţie, republicată."

437. Aşadar, legiuitorul a conceput această atribuţie a Curţii Constituţionale indisolubil legată de aceea privind controlul de constituţionalitate a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, raţiune de natură să fundamenteze o reglementare comună şi completarea în consecinţă a art. 146 lit. a) din Constituţie după cum urmează: "a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a preşedintelui Parlamentului, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei şi a legilor de revizuire a Constituţiei, înainte de aprobarea lor prin referendum" .

438. În ceea ce priveşte atribuţia Curţii Constituţionale de control al hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi al hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, aceasta constituie o expresie a exigenţelor statului de drept şi o garanţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

439. În acest sens, Comisia de la Veneţia a reţinut că, "prin regulamentul său şi prin alte norme generale, Parlamentul adoptă, totuşi, acte normative, care reprezintă cadrul de referinţă pentru Parlament, în ansamblul său, şi pentru membrii săi, în mod individual. Controlul jurisdicţional al aplicării unor asemenea acte normative este o componentă esenţială a statului de drept. Lipsa controlului jurisdicţional echivalează cu o transformare a majorităţii parlamentare în judecător al propriilor acte. Dacă doar majoritatea poate decide cu privire la respectarea normelor parlamentare, minoritatea nu are cui să solicite ajutor în cazul în care aceste norme sunt încălcate. Chiar dacă actele vizate sunt acte individuale, acestea afectează nu doar dreptul minorităţii parlamentare, ci şi, ca o consecinţă, dreptul de vot al cetăţenilor care au ales minoritatea parlamentară." Astfel fiind, "controlul jurisdicţional al actelor individuale ale Parlamentului nu este doar o chestiune care ţine de statul de drept dar, în condiţiile în care dreptul de vot este afectat, chiar o chestiune de drepturile omului". (Aviz privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor Guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 93-a Sesiune plenară, 14-15 decembrie 2012).

440. În acelaşi sens, Curtea Constituţională a subliniat că instituirea acestei atribuţii reprezintă expresia diversificării şi consolidării competenţei Curţii Constituţionale şi un câştig în eforturile de realizare a unui stat de drept şi democratic. Controlul de constituţionalitate, în ansamblul său şi, integrat acestuia, controlul de constituţionalitate a hotărârilor Parlamentului reprezintă o garanţie juridică fundamentală a supremaţiei Constituţiei (Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012).

441. În reglementarea acestei atribuţii trebuie avute în vedere distincţiile pe care Curtea Constituţională le-a realizat în sensul că "pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai hotărârile Parlamentului, adoptate după conferirea noii competenţe, hotărâri care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional." (Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011).

442. În concluzie, constituţionalizarea celor două atribuţii reglementate în prezent la nivel infraconstituţional se impune ca efect al abrogării lit. l) a art. 146 din Constituţie. Eliminarea acestora printr-o simplă abrogare a textului constituţional în temeiul cărora au fost reglementate este de natură să încalce accesul la justiţia constituţională pentru apărarea unor valori, reguli şi principii constituţionale, adică suprimarea unei garanţii a acestor valori, reguli şi principii, care includ şi sfera drepturilor şi a libertăţilor fundamentale.

443. Pentru motivele arătate, cu unanimitate de voturi, Curtea constată neconstituţionalitatea abrogării lit. l) a art. 146 din Constituţie, întrucât aceasta încalcă limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie, în măsura în care nu este însoţită de constituţionalizarea, în mod corespunzător, a atribuţiilor Curţii Constituţionale de control al legii de revizuire a Constituţiei adoptate de Parlament şi, respectiv, de control al constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional.

F. Titlul VI - Integrarea euroatlantică

Articolul 148 - Integrarea în Uniunea Europeană

444. Prin articolul unic pct. 121 şi pct. 122 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se modifică atât denumirea marginală a titlului VI, aceasta devenind "Apartenenţa României la Uniunea Europeană şi la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord", precum şi conţinutul normativ al art. 148 alin. (1) şi (2), după cum urmează:

"(1) Ratificarea tratatelor prin care sunt modificate sau completate tratatele constitutive ale Uniunii Europene, precum şi tratatele prin care este modificat sau completat Tratatul Atlanticului de Nord, se face printr-o lege adoptată în şedinţă comună a Senatului şi Camerei Deputaţilor, cu votul a două treimi din numărul senatorilor şi deputaţilor.

445. Curtea observă că, potrivit propunerii legislative de revizuire, titlul VI se va numi "Apartenenţa României la Uniunea Europeană şi la Organizaţia Atlanticului de Nord", art. 148 rămânând singurul articol din titlu cu referire exclusivă la Uniunea Europeană, în condiţiile în care art. 149 referitor la aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord se propune a fi abrogat. Astfel, Curtea, aşa cum s-a reţinut la paragrafele 178 şi 179, recomandă repoziţionarea textului referitor la apartenenţa României la Tratatul Atlanticului de Nord de la art. 55 - Apărarea ţării - în cadrul titlului VI - Apartenenţa României la Uniunea Europeană şi la Organizaţia Atlanticului de Nord.

446. De asemenea, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă reformularea denumirii marginale a art. 148, având în vedere că aceasta se referă la "integrarea în Uniunea Europeană", iar noile dispoziţii ale titlului VI se referă la "apartenenţa la Uniunea Europeană".

447. Referitor la alin. (1) al art. 148, Curtea constată că propunerea actualizează prevederile constituţionale adoptate anterior aderării României la Uniunea Europeană şi la Tratatul Atlanticului de Nord.

448. Astfel, noul conţinut al art. 148 alin. (1) reia soluţia constituţională referitoare la ratificarea, de această dată a tratatelor prin care sunt modificate sau completate tratatele constitutive ale Uniunii Europene, prin legi adoptate de Parlament, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi. În legătură cu acest aspect, pentru o mai mare claritate, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă ca teza referitoare la ratificarea tratatelor să aibă următorul conţinut: "[...] se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Senatului şi a Camerei Deputaţilor, cu votul a două treimi din numărul senatorilor şi deputaţilor".

449. Totodată, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă corelarea celor două noi alineate cu alin. (3) al art. 148 din Constituţia în vigoare. Acesta din urmă se referă la faptul că "prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene". În esenţă, actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene se referă tot la acele acte prin care sunt modificate sau completate tratatele constitutive, astfel încât apare o necorelare în ceea ce priveşte norma de trimitere.

450. Referitor la modificarea alin. (2) al art. 148, Curtea constată că aceasta este neconstituţională pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

451. Prin Hotărârea din 9 martie 1978 pronunţată de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (în prezent a Uniunii Europene) în Cauza C-106/77, s-a statuat că, "în temeiul principiului preeminenţei dreptului comunitar, dispoziţiile tratatului şi actele instituţiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu legislaţia naţională a statelor membre, prin simplul fapt al intrării în vigoare, inaplicabilitatea ipso jure a oricărei dispoziţii contrare legislaţiei naţionale existente, ci şi - datorită faptului că aceste dispoziţii fac parte integrantă, cu rang superior normelor interne, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru - de a împiedica adoptarea valabilă a unor noi acte normative naţionale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu normele comunitare".

452. Curtea constată că actualul text din Constituţie dispune în sensul că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. În legătură cu noţiunea de "legi interne", prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, Curtea a făcut o distincţie între Constituţie şi celelalte legi. De asemenea, aceeaşi distincţie este realizată la nivelul Legii fundamentale prin art. 20 alin. (2) teza finală care dispune în sensul aplicării cu prioritate a reglementărilor internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

453. Curtea reţine că dispoziţiile constituţionale nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituţionale obligatorii, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Constituţie. Totodată, Legea fundamentală reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie.

454. De asemenea, prin Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, a stabilit că actele obligatorii ale Uniunii Europene sunt norme interpuse în cadrul controlului de constituţionalitate.

455. Stabilind că dreptul Uniunii Europene se aplică fără nicio circumstanţiere în cadrul ordinii juridice naţionale, nedistingând între Constituţie şi celelalte legi interne, echivalează cu plasarea Legii fundamentale într-un plan secund faţă de ordinea juridică a Uniunii Europene.

456. Din această perspectivă, Curtea reţine că Legea fundamentală a statului - Constituţia este expresia voinţei poporului, ceea ce înseamnă că aceasta nu îşi poate pierde forţa obligatorie doar prin existenţa unei neconcordanţe între prevederile sale şi cele europene. De asemenea, aderarea la Uniunea Europeană nu poate afecta supremaţia Constituţiei asupra întregii ordini juridice (a se vedea în acelaşi sens Hotărârea din 11 mai 2005, K 18/04, pronunţată de Tribunalul Constituţional al Republicii Polonia).

457. Totodată, Curtea constată că instanţele de contencios constituţional "beneficiază de o competenţă prin atribuire, dar au plenitudine de jurisdicţie în privinţa atribuţiilor stabilite. Curtea Constituţională a României se supune numai Constituţiei şi legii ei organice de organizare şi funcţionare nr. 47/1992, competenţa sa fiind stabilită de art. 146 din Legea fundamentală şi de Legea nr. 47/1992" (a se vedea în acest sens Decizia nr. 302 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2012).

458. Aşadar, a accepta noua formulare propusă la art. 148 alin. (2) ar echivala cu crearea premiselor necesare limitării competenţei Curţii Constituţionale, în sensul că doar actele normative care sunt adoptate în domenii ce nu fac obiectul transferului de competenţe către Uniunea Europeană ar mai putea face obiectul controlului de constituţionalitate, în timp ce actele normative care reglementează, din punct de vedere material, în domeniile partajate s-ar supune în mod exclusiv ordinii juridice a Uniunii Europene, fiind exclus controlul de constituţionalitate asupra acestora. Or, indiferent de domeniul în care actele normative reglementează, ele trebuie să respecte supremaţia Constituţiei României, potrivit art. 1 alin. (5).

459. Astfel, Curtea constată că o asemenea modificare s-ar constitui într-o limitare a dreptului cetăţenilor de a se adresa justiţiei constituţionale pentru apărarea unor valori, reguli şi principii constituţionale, adică suprimarea unei garanţii a acestor valori, reguli şi principii, care includ şi sfera drepturilor şi a libertăţilor fundamentale.

460. Aşa fiind, Curtea, cu unanimitate de voturi, constată că modificarea adusă dispoziţiilor art. 148 alin. (2) este neconstituţională, întrucât încalcă limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.

G. Titlul VII - Revizuirea Constituţiei

Articolul 151 - Procedura de revizuire

461. Prin articolul unic pct. 126 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei se doreşte introducerea unei noi teze la art. 151 alin. (3), după cum urmează:

"(3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. Dispoziţiile art. 90 alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

462. Curtea apreciază, astfel cum s-a reţinut la paragraful 291, că stabilirea cvorumului de participare la referendum este un atribut al legiuitorului ordinar, astfel că nu se impune reglementarea unei norme de rang constituţional cu un atare obiect.

463. Prin urmare, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă eliminarea dispoziţiilor de trimitere la art. 90 alin. (3), propuse a fi introduse prin legea de revizuire.

464. Cât priveşte dispoziţiile din propunerea legislativă privind revizuirea Constituţiei referitoare la modificarea art. 61 alin. (2), art. 64 alin. (3) şi art. 80 alin. (1), precum şi introducerea art. 107^1 în Constituţie, cu majoritate de voturi, Curtea constată că acestea nu contravin prevederilor constituţionale.

465. Referitor la celelalte prevederi din propunerea legislativă privind revizuirea Constituţiei, cu unanimitate de voturi, Curtea constată că acestea nu contravin dispoziţiilor constituţionale.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) teza finală, al art. 150 alin. (1) şi al art. 152 din Constituţie, precum şi al art. 19-21 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

I. Cu unanimitate de voturi, constată că propunerea legislativă privind revizuirea Constituţiei României a fost iniţiată cu respectarea prevederilor art. 150 alin. (1) din Constituţie.

II. Întrucât încalcă limitele revizuirii prevăzute de art. 152 din Constituţie:

1. cu majoritate de voturi, constată neconstituţionalitatea completării art. 3 din Constituţie cu un nou alineat, alin. (3^1), referitor la posibilitatea recunoaşterii de zone tradiţionale ca subdiviziuni administrative ale regiunilor;

2. cu majoritate de voturi, constată neconstituţionalitatea completării art. 6 din Constituţie cu un nou alineat, alin. (1^1), privitor la instituirea posibilităţii reprezentanţilor legali ai minorităţilor naţionale de a înfiinţa, potrivit statutului minorităţilor naţionale adoptat prin lege, organe proprii de decizie şi executive;

3. cu majoritate de voturi, constată neconstituţionalitatea completării art. 12 din Constituţie cu un nou alineat, alin. (4^1), referitor la utilizarea simbolurilor proprii ale minorităţilor naţionale;

4. cu unanimitate de voturi, constată neconstituţionalitatea modificării aduse art. 15 alin. (1) din Constituţie, referitor la introducerea sintagmei "cetăţenii români se nasc şi trăiesc liberi";

5. cu unanimitate de voturi, constată neconstituţionalitatea modificării aduse art. 21 alin. (4) din Constituţie, referitor la eliminarea caracterului facultativ al jurisdicţiilor administrative speciale;

6. cu unanimitate de voturi, constată neconstituţionalitatea completării aduse art. 23 din Constituţie cu un nou alineat, alin. (13^1), referitor la folosirea probelor obţinute în mod ilegal;

7. cu unanimitate de voturi, constată neconstituţionalitatea modificării aduse art. 26 alin. (2) din Constituţie, referitor la eliminarea sintagmei "bunele moravuri";

8. cu majoritate de voturi, constată neconstituţionalitatea modificării aduse art. 28 din Constituţie, referitor la secretul corespondenţei;

9. cu majoritate de voturi, constată neconstituţionalitatea completării aduse art. 32 alin. (8) din Constituţie, referitor la definirea autonomiei universitare;

10. cu majoritate de voturi, constată neconstituţionalitatea completării art. 37 din Constituţie cu un nou alineat, alin. (2^1), referitor la condiţia domiciliului în România cu cel puţin 6 luni înainte de data alegerilor pentru Senat, Camera Deputaţilor sau pentru funcţia de Preşedinte al României;

11. cu unanimitate de voturi, constată neconstituţionalitatea eliminării actualei teze a doua a art. 44 alin. (1) din Constituţie, referitor la condiţiile şi limitele dreptului de proprietate;

12. cu unanimitate de voturi, constată neconstituţionalitatea modificării aduse art. 50 din Constituţie, referitor la suprimarea protecţiei speciale de care se bucură persoanele cu handicap;

13. cu unanimitate de voturi, constată neconstituţionalitatea modificării aduse art. 52 alin. (1) din Constituţie, referitor la eliminarea reparării integrale a pagubei suferite de către persoana vătămată de o autoritate publică;

14. cu unanimitate de voturi, constată neconstituţionalitatea înlocuirii sintagmei "persoanelor fizice" cu termenul "cetăţenilor" în cuprinsul art. 58 alin. (1) din Constituţie;

15. cu majoritate de voturi, constată neconstituţionalitatea completării art. 58 alin. (1) din Constituţie cu sintagma "în raporturile acestora cu autorităţile publice";

16. cu majoritate de voturi, constată neconstituţionalitatea completării art. 64 cu un nou alineat, alin. (4^1), referitoare la obligaţia persoanelor de drept public, persoanelor juridice private şi persoanelor fizice de a se prezenta, direct sau prin reprezentant legal, după caz, în faţa unei comisii parlamentare;

17. cu majoritate de voturi, constată neconstituţionalitatea completării art. 70 alin. (2) lit. e) referitoare la încetarea calităţii de deputat sau de senator la data demisiei din partidul politic sau formaţiunea politică din partea căreia a fost ales sau la data înscrierii acestuia într-un alt partid sau într-o altă formaţiune politică;

18. cu unanimitate de voturi, constată neconstituţionalitatea eliminării tezelor a doua şi a treia ale alin. (2) al art. 72 referitoare la competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de urmărire şi trimitere în judecată, respectiv la competenţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la senatori şi deputaţi;

19. cu majoritate de voturi, constată neconstituţionalitatea modificării aduse art. 103 alin. (1) şi (3) din Constituţie, precum şi a completării art. 103 din Constituţie cu trei noi alineate, alin. (3^1)-(3^3), referitoare la modalitatea de desemnare de către Preşedintele României a candidatului la funcţia de prim-ministru;

20. cu unanimitate de voturi, constată neconstituţionalitatea modificării aduse art. 110 alin. (1) din Constituţie, referitor la durata mandatului Guvernului;

21. cu unanimitate de voturi, constată neconstituţionalitatea introducerii alin. (2) în cuprinsul art. 119 din Constituţie, referitor la obligativitatea hotărârilor Consiliului Naţional de Securitate;

22. cu majoritate de voturi, constată neconstituţionalitatea modificării părţii introductive şi a lit. b) ale alin. (2) al art. 133, referitoare la creşterea numărului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii reprezentanţi ai societăţii civile;

23. cu unanimitate de voturi, constată neconstituţionalitatea modificării art. 135 alin. (2) lit. d), referitoare la exploatarea resurselor de producţie în condiţii de maximă eficienţă economică şi cu acordarea accesului nediscriminatoriu tuturor celor interesaţi;

24. cu unanimitate de voturi, constată neconstituţionalitatea modificării art. 135 alin. (2) lit. e), referitoare la dezvoltarea economică în condiţiile ocrotirii mediului înconjurător şi menţinerii echilibrului ecologic;

25. cu unanimitate de voturi, constată neconstituţionalitatea abrogării lit. l) a art. 146 din Constituţie, în măsura în care aceasta nu este însoţită de constituţionalizarea, în mod corespunzător, a atribuţiilor Curţii Constituţionale de control al legii de revizuire a Constituţiei adoptate de Parlament şi, respectiv, de control al constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional;

26. cu unanimitate de voturi, constată neconstituţionalitatea modificării art. 148 alin. (2), potrivit căruia România asigură respectarea, în cadrul ordinii juridice naţionale, a dreptului Uniunii Europene, conform obligaţiilor asumate prin actul de aderare şi prin celelalte tratate semnate în cadrul Uniunii.

III. Cu unanimitate de voturi, supune atenţiei Parlamentului observaţiile privind:

1. eliminarea:

- alin. (2^1), propus a fi introdus la art. 2;

- modificării propuse la art. 21 alin. (3);

- modificării propuse în privinţa introducerii tezei a doua la art. 23 alin. (4);

- modificării propuse la art. 27 alin. (3);

- modificării propuse la art. 49 alin. (1);

- tezei a treia din alin. (1^1), propus a fi introdus în art. 58;

- modificării art. 62 alin. (3);

- modificării propuse la art. 76 alin. (1);

- alin. (3), propus a fi introdus la art. 90;

- art. 95 alin. (3^1) teza a doua;

- art. (4^1), propus a fi introdus la art. 133;

- art. 151 alin. (3) teza a doua;

2. Reformularea propunerilor de modificare a: art. 23 alin. (4) în privinţa introducerii tezei întâi, art. 23 alin. (8), art. 24 alin. (2) şi (2^1), art. 31 alin. (5), titlului marginal al art. 32, art. 32 alin. (2) şi (4), art. 40 alin. (2), art. 51^1, art. 52 alin. (3), art. 65 alin. (2), art. 73 alin. (3), art. 74 alin. (1), art. 75, art. 78 alin. (1^1), art. 85 alin. (3^1), art. 89 alin. (1), art. 90 alin. (1), art. 91 alin. (1^1), art. 95 alin. (3^1) teza întâi, art. 102 alin. (3^1), art. 114 alin. (1), art. 119 alin. (1), art. 122 alin. (1) şi (2), art. 133 alin. (3) şi (4), art. 137^1, art. 138 alin. (1) şi (2), art. 140 alin. (3), (4) şi (6), art. 146 lit. b) şi art. 148 alin. (1);

3. reconsiderarea aşezării:

- alin. (2) al art. 10 în structura titlului VI din Constituţie;

- alin. (2^1) al art. 24 în structura art. 21 din Constituţie;

- alin. (1) şi (3) ale art. 32 în structura unui nou articol din Constituţie;

- alin. (3^1) al art. 55 în structura titlului VI din Constituţie;

- alin. (2), (3) şi (4) ale art. 75 în structura unui nou articol din Constituţie;

4. reconsiderarea soluţiei legislative cu privire la modificarea art. 126 alin. (4) şi art. 134 alin. (1) din Constituţie.

IV. Cu majoritate de voturi, supune atenţiei Parlamentului observaţiile privind:

1. eliminarea:

- alin. (1^1), propus a fi introdus la art. 1;

- alin. (2^1), propus a fi introdus la art. 6;

- tezei a doua din alin. (5) al art. 119^1, ce se propune a fi introdus în Constituţie;

2. reformularea completării art. 35 cu un nou alineat, alin. (3^1), şi a modificării art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie.

V. Cu unanimitate de voturi, supune atenţiei Parlamentului observaţiile privind completarea art. 155 din Constituţie în sensul introducerii unor norme tranzitorii cu privire la mandatul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.

VI. Cu majoritate de voturi, constată că prevederile din propunerea legislativă privind revizuirea Constituţiei referitoare la modificarea art. 61 alin. (2), art. 64 alin. (3) şi art. 80 alin. (1), precum şi introducerea art. 107^1 în Constituţie nu contravin dispoziţiilor constituţionale.

VII. Cu unanimitate de voturi, constată că celelalte prevederi din propunerea legislativă privind revizuirea Constituţiei nu contravin dispoziţiilor constituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din 16 februarie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Prim-magistrat-asistent,

Marieta Safta

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Senia Costinescu

Magistrat-asistent-şef,

Benke Karoly

Magistrat-asistent,

Valentina Bărbăţeanu

Magistrat-asistent,

Ramona Daniela Mariţiu

*

OPINIE SEPARATĂ

cu privire la neconstituţionalitatea completării

art. 58 alin. (1) din Constituţie cu sintagma

"în raporturile acestora cu autorităţile publice" cuprinsă

la paragrafele 186-190 din Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014

În dezacord cu opinia majoritară, consider că segmentul din definiţia Avocatului Poporului cuprins în sintagma "în raporturile acestora cu autorităţile publice" nu prezintă niciun aspect de neconstituţionalitate şi în niciun caz nu încalcă limitele revizuirii stabilite în art. 152 alin. (2) din Constituţie.

De remarcat, în primul rând, faptul că, la articolul unic pct. 43 din propunerea de revizuire a Constituţiei, iniţiatorii vin să complinească o evidentă omisiune a Adunării Constituante, neobservată nici cu prilejul revizuirii Constituţiei din anul 2003, anume nedefinirea instituţiei Avocatul Poporului. În acest sens, textul propus pentru art. 58 alin. (1) a fost enunţat astfel: "(1) Avocatul Poporului este instituţia autonomă care are drept scop promovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în raporturile acestora cu autorităţile publice."

Aceasta este definiţia clasică a Ombudsmanului, regăsită începând cu Constituţia ţării de origine a ei - Suedia - şi continuând cu actele fundamentale din alte ţări europene care o consacră sub diferite denumiri (Franţa - apărătorul drepturilor, Spania - Defensor del Pueblo, Olanda, Grecia şi Portugalia - Ombudsman, Polonia - Comisarul pentru Drepturile Cetăţenilor, Ungaria - Comisarul pentru Drepturile Fundamentale).

Definiţia aceasta stabileşte clar natura juridică a instituţiei, rolul său fundamental, scopul şi obiectivele sale. În principiu, instituţia este gândită ca o autoritate autonomă care să îl apere pe cetăţean împotriva abuzurilor, exceselor, a oricăror încălcări ale drepturilor sale de către autorităţile administrative, de către orice organ aparţinând puterii executive.

Rolul instituţiei Avocatul Poporului trebuie privit ca o contrapondere între cetăţean şi stat, mai exact puterea executivă. Intervenţia Avocatului Poporului în apărarea drepturilor cetăţeanului nu poate fi extinsă la alt tip de relaţie, la orice încălcare provenită, de exemplu, de la alţi cetăţeni sau de la orice altă entitate care nu face parte din puterea executivă.

"Avocatul Poporului poate şi trebuie să intervină numai în conflictele dintre persoanele fizice şi autorităţile administraţiei publice (ministere, prefecturi, primării, funcţionari publici, autorităţi poliţieneşti, penitenciare etc.)"; "Avocatul Poporului nu poate interveni în conflictul dintre oameni", a subliniat profesorul Ioan Muraru, fost preşedinte al Curţii Constituţionale şi fost Avocat al Poporului.

Extinderea competenţei Avocatului Poporului de apărare a drepturilor cetăţenilor în raport cu orice subiect care le-ar încălca drepturile ar însemna conferirea unei omnipotenţe acestei instituţii, transformarea ei într-o justiţie paralelă şi, în fapt, punerea ei în imposibilitatea de a-şi îndeplini mandatul firesc.

Referirea la raporturile cetăţenilor cu autorităţile publice nu poate fi socotită ca o restrângere sau chiar ca o suprimare a uneia dintre garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Avocatul Poporului nu a avut niciodată astfel de prerogative. Nu a soluţionat nicicând conflictele dintre cetăţeni.

Argumentele aduse în opinia majoritară vizează, în realitate, o altă problematică, o altă faţetă, complementară, a Avocatului Poporului, care este implicat alături de alte instituţii şi entităţi în controlul constituţionalităţii legilor. Aici este vorba despre o competenţă alăturată celei originare, care are alte raţiuni şi are în vedere în special faptul că legile şi celelalte acte normative vizate au efecte erga omnes şi, ca atare, întreaga societate este interesată ca ele să fie corecte şi în primul rând constituţionale. În orice caz, cele două categorii de competenţe nu sunt incompatibile şi nu se exclud.

Judecător,

prof. univ. dr. Valer Dorneanu

*

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluţia majoritară, apreciez următoarele:

I. Modificarea art. 28 din actuala Constituţie, prin articolul unic pct. 21 din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, este constituţională pentru următoarele considerente:

Textul propus are următoarea redactare:

"Articolul 28 - Secretul corespondenţei

Potrivit art. 28 din Constituţia României în vigoare, "Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil."

Prin urmare, ceea ce se urmăreşte a fi modificat este doar introducerea în cuprinsul textului actual al art. 28 din Constituţie a: "comunicărilor efectuate prin mijloace electronice, al datelor de trafic şi al datelor de localizare", legiuitorul constituant simţind nevoia de a adapta textul actual al art. 28 la realităţile şi evoluţia societăţii ca urmare a dezvoltării tehnologiei informaţiei şi comunicării.

Totodată, legiuitorul constituant a dorit să dea şi eficienţă, şi garanţie textului constituţional prin obligarea autorităţilor competente ca, ori de câte ori apare necesitatea utilizării unor astfel de date, accesul la acestea să se dispună de judecătorul instanţei competente să judece fondul cauzei şi numai în cursul procesului penal.

Ca atare, de la bun început, intenţia legiuitorului constituant se circumstanţiază pe cauzele penale şi nu are în vedere situaţiile extraordinare care pot interveni (dezastre naturale, pericole iminente sau altele asemenea).

Soluţia pronunţată de Curtea Constituţională pleacă tocmai de la ideea că statul trebuie să se manifeste activ atunci când apare un pericol actual şi iminent la adresa cetăţenilor, situaţie în care textul propus ar reduce posibilitatea de intervenţie a statului în secretul corespondenţei.

În opinia Curţii, dacă s-ar accepta propunerea de revizuire, în cazul unor dezastre naturale sau al unor accidente grave, autorităţilor publice cu competenţe în gestionarea acestor situaţii nu li s-ar permite să facă toate eforturile necesare pentru salvarea de vieţi omeneşti, mai ales dacă se are în vedere limitarea operată cu privire la datele de trafic.

Or, după cum am arătat mai sus, restricţia impusă autorităţilor se circumstanţiază la cauzele penale.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 18 din noul Cod penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna din cauzele justificative prevăzute de lege, iar starea de necesitate este prevăzută de art. 20 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod.

Prin urmare, activitatea autorităţilor în cazul unei stări de necesitate nu poate fi obstrucţionată în sensul că pentru a localiza o persoană este nevoie de autorizarea judecătorului.

Totodată, Curtea reţine că datele de trafic şi cele de localizare nu se subsumează conceptului de mijloace legale de comunicaţie şi, ca atare, nu pot beneficia de protecţia juridică de care se bucură acestea din urmă. Ca atare, observăm că, pe lângă faptul că această concluzie este nepotrivită, este şi nemotivată.

II. În ceea ce priveşte modificarea adusă art. 32 din Constituţie, în mod special alin. (8) care defineşte autonomia universitară, şi pe care Curtea o declară neconstituţională pentru motivul că încalcă limitele revizuirii Constituţiei, apreciez că, dimpotrivă, legiuitorul constituant a dorit să dea eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale nr. 2 din 4 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 23 februarie 2011, şi nr. 681 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, prin care instanţa de contencios constituţional a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, tocmai pentru încălcarea art. 32 alin. (6) din Constituţie, potrivit căruia "Autonomia universitară este garantată."

Se poate lesne observa că motivarea Curţii se bazează, în cea mai mare parte, pe faptul că la nivel constituţional nu a fost explicitat conceptul de autonomie universitară.

Or, în acest context, Curtea reproşează legiuitorului constituant tocmai faptul că se doreşte definirea exactă a conceptului de autonomie universitară prin "capacitatea instituţiilor de învăţământ superior de a-şi gestiona direct şi nemijlocit patrimoniul, de a-şi alege ori, după caz, desemna în mod independent structurile şi funcţiile de conducere şi de a stabili, potrivit prevederilor legale şi standardelor de calitate, misiunea educaţională şi de cercetare".

Trecând peste faptul că "un text constituţional nu poate fi apreciat a priori ca neconstituţional", Curtea nici nu motivează care ar fi drepturile şi libertăţile fundamentale încălcate, din moment ce reglementarea nu pune în discuţie nici caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, nici forma republicană de guvernământ, nici integritatea teritoriului, nici independenţa justiţiei, nici pluralismul politic şi nici limba oficială.

Întreaga motivare a Curţii se bazează pe ideea că s-ar crea un drept absolut şi o independenţă totală a universităţilor în a-şi gestiona patrimoniul şi a-şi alege sau desemna structurile şi funcţiile de conducere, cu toate că fără aceste prerogative autonomia universitară este de neconceput.

Mai reţine Curtea că misiunea educaţională şi de cercetare este menţionată doar la sfârşitul textului (de parcă locul unde este situată o prevedere îi conferă acesteia o forţă juridică mai mare sau mai mică - s.n.) şi că nu acoperă toate aspectele care ţin de conceptul de autonomie universitară.

Se poate, aşadar, observa că, pe de o parte, Curtea este nemulţumită de această detaliere, iar, pe de altă parte, că nu acoperă toate aspectele care ţin de conceptul de autonomie universitară.

Mai observ că, potrivit propunerii de revizuire, misiunea educaţională şi de cercetare se stabileşte potrivit prevederilor legale şi standardelor de calitate, legiuitorul constituant lăsând reglementarea detaliată a acestui aspect la îndemâna legiuitorului ordinar, respectiv la nivel infraconstituţional, motiv pentru care nu pot înţelege temerea şi îngrijorarea Curţii cu privire la acest aspect.

Legat de acea independenţă absolută a instituţiilor de învăţământ superior atât în gestionarea patrimoniului lor, cât şi în desemnarea structurilor şi funcţiilor de conducere, afirmaţia Curţii că aceste prerogative ar suprima garanţia dreptului la învăţătură conferit de autonomia universitară, constat că această apreciere este una pur formală şi subiectivă, care nu are nimic de a face cu dreptul la învăţătură, care nu este conferit de autonomia universitară, ci de art. 32 alin. (4), (5), (6) şi (7) din propunerea de revizuire, respectiv art. 32 alin. (1), (2), (4) şi (5) din actuala Constituţie.

De altfel, referitor la aspectele învederate mai sus, este de menţionat şi opinia separată la Decizia nr. 681 din 27 iunie 2012, în care sunt expuse detalii atât despre "patrimoniu", cât şi despre "autonomia universitară".

III. Distinct de acestea, ca o observaţie generală, apreciez că revizuirea Constituţiei trebuie raportată strict la "limitele revizuirii" astfel cum acestea sunt prevăzute la art. 152 din Legea fundamentală şi nu la dinamica jurisprudenţială a Curţii Constituţionale, întrucât controlul de constituţionalitate are în vedere compatibilitatea normelor infraconstituţionale cu cele constituţionale. Or, în exercitarea controlului de constituţionalitate, adoptarea actelor normative trebuie privită şi prin prisma prevederilor constituţionale în vigoare la acea dată, respectiv data adoptării, potrivit principiului tempus regit actum. Totodată, prin Constituţia din 1991 şi revizuită în 2003, s-a prevăzut că "Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii" [art. 154 alin. (1) din Constituţie].

De asemenea, la art. 147 din Constituţie cu denumirea marginală "Deciziile Curţii Constituţionale" sunt stabilite efectele deciziilor pronunţate de instanţa de contencios constituţional.

Or, dacă la revizuirea Constituţiei nu se ţine cont strict de prevederile art. 152, considerându-se că jurisprudenţa Curţii Constituţionale produce efecte dincolo de cele stabilite prin voinţa legiuitorului constituant originar sau derivat, se ajunge la concluzia că o revizuire nu ar mai putea avea niciodată loc, întrucât, în mod concret, efectul de "constituţionalizare" cuprinde orice normă infraconstituţională şi orice decizie a instanţei de contencios constituţional.

Judecător,

Petre Lăzăroiu

*

OPINIE SEPARATĂ

I. În dezacord cu soluţia adoptată - cu majoritate de voturi - prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, consider că, în mod greşit, Curtea Constituţională:

- a constatat neconstituţionalitatea completării art. 3 din Constituţie cu un nou alineat, alin. (3^1), referitor la posibilitatea recunoaşterii de zone tradiţionale ca subdiviziuni administrative ale regiunilor;

- a constatat neconstituţionalitatea completării art. 6 din Constituţie cu un nou alineat, alin. (1^1), privitor la instituirea posibilităţii reprezentanţilor legali ai minorităţilor naţionale de a înfiinţa, potrivit statutului minorităţilor naţionale adoptat prin lege, organe proprii de decizie şi executive;

- a constatat neconstituţionalitatea completării art. 12 din Constituţie cu un nou alineat, alin. (4^1), referitor la utilizarea simbolurilor proprii ale minorităţilor naţionale;

- a supus atenţiei Parlamentului eliminarea alin. (2^1), propus a fi introdus la art. 6, cu referire directă la obligaţia autorităţilor publice centrale şi locale de a consulta organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale în anumite domenii.

În cele ce urmează voi arăta motivele care au stat la baza acestei opinii separate, opinie întemeiată atât pe cadrul juridic naţional şi internaţional existent, cât şi pe elemente de drept comparat de care Curtea a refuzat să ţină cont; prin neluarea în seamă a acestor temeiuri, Curtea a pronunţat, în privinţa articolelor mai sus menţionate, o soluţie greşită, fundamentată pe o argumentaţie artificială.

II. Cu privire la competenţa Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, se reţine că norma de referinţă în cadrul acestui control este art. 152 din Constituţie. Dacă alineatul (3) al acestui articol cuprinde condiţii extrinseci iniţiativei, primele două alineate se referă la cele intrinseci acesteia. În cadrul acestei din urmă categorii, constatăm că al doilea alineat al art. 152 priveşte interdicţia suprimării unui drept, a unei libertăţi fundamentale sau a unei garanţii a acestora, astfel încât pot fi adoptate, pe calea revizuirii Constituţiei, reglementări care au consecinţe pozitive asupra acestora; în schimb, primul alineat al art. 152 din Constituţie vizează o interdicţie totală de reglementare. Rezultă că legiuitorul constituant originar de la 1991 a impus obligaţia pentru cel derivat ca modificările aduse Constituţiei să nu se refere la conţinutul actualelor dispoziţii ale art. 1 alin. (1) şi (2), art. 8 alin. (1), art. 13 sau art. 124 alin. (3), decât în condiţiile modificării art. 152 alin. (1) din Constituţie.

Astfel, noţiunea "nu poate forma obiectul revizuirii" vizează faptul că legiuitorul constituant derivat, în condiţiile menţinerii art. 152 alin. (1) din Constituţie, nu poate reglementa deloc în privinţa textelor constituţionale anterior menţionate.

Or, astfel cum vom arăta în continuare, prin iniţiativa de revizuire nu au fost vizate aceste limite, textele constituţionale care le reglementează au rămas neatinse. Nici măcar implicit nu se poate susţine că s-a reglementat în privinţa acestui aspect de vreme ce conceptele propuse a fi introduse se integrau organic în art. 1 din Constituţie.

Apreciez că analiza Curţii a depăşit cadrul necesar, întrucât decizia pronunţată porneşte axiomatic şi direct de la premisa că s-a reglementat în acest domeniu. Or, Curtea trebuia să demonstreze tocmai acest lucru pentru că, numai în aceste condiţii, se putea trage concluzia că obiectul revizuirii l-ar fi format caracterul naţional şi unitar al statului român. Aşadar, Curtea, în loc să se limiteze la competenţa sa şi să arate dacă obiectul revizuirii îl formează caracterul naţional şi unitar al statului român, a mers mai departe şi a analizat dacă modificările operate afectează sau nu aceste caractere ale statului.

În consecinţă, consider că, în mod evident, competenţa Curţii în privinţa limitelor revizuirii prevăzute la art. 152 alin. (1) din Constituţie este circumscrisă doar la a stabili dacă iniţiativa de revizuire reglementează în acele domenii şi nimic mai mult.

III. În privinţa articolului unic pct. 4 din iniţiativa de revizuire, se constată că acesta îşi propune recunoaşterea unor zone tradiţionale ca subdiviziuni administrative ale regiunilor. Textul nu se referă la minorităţile naţionale şi nu stabileşte o anumită denumire a subdiviziunii administrative, ci indică numai criteriul delimitării sale. Asemenea subdiviziuni administrativ-teritoriale există în mai multe state europene, declarate prin Constituţie ca fiind state unitare (Italia, Spania).

Calitatea de "stat unitar" nu este vizată, şi nici afectată, prin organizarea unor subdiviziuni administrativ-teritoriale bazate pe un asemenea criteriu.

Noţiunea de "stat unitar şi indivizibil" se referă la un ansamblu unic de instituţii, la un singur organ legiuitor (a se vedea Decizia nr. 176 din 16 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 14 februarie 2000), la un singur executiv şi o singură autoritate judecătorească; or, niciunul dintre aceste elemente care definesc noţiunea de "stat unitar şi indivizibil" nu este vizat, şi nici afectat, prin recunoaşterea unor zone cu tradiţii istorice ca fiind subdiviziuni ale regiunilor.

În aceeaşi ordine de idei, prin Decizia nr. 80 din 15 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 280 din 30 noiembrie 1995, Curtea a statuat că "existenţa unor acte normative diferite pentru anumite zone ale ţării nu este de natură să afecteze caracterul unitar al statului, ci pune numai problema aplicării în spaţiu a respectivelor acte".

Nu ar afecta cu nimic caracterul de stat unitar al României existenţa unor subdiviziuni ale regiunilor care să se circumscrie teritorial unor zone tradiţionale, precum "Ţara Moţilor", "Ţinutul Secuiesc", "Maramureşul istoric", "Ţara Buzaielor", "Ţara Bârsei" sau "Bucovina".

De asemenea, nu cred că asemenea subdiviziuni ale regiunilor ar putea viza, şi nici afecta, caracterul naţional al statului român. "Naţiunea este a tuturor cetăţenilor" afirmă autorii Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu în lucrarea "Constituţia României - revizuită", Ed. All Beck, 2004.

Pornind de la această constatare şi având în vedere că "în cadrul populaţiei unui stat distingem trei categorii de persoane, şi anume cetăţeni, străini şi apatrizi, [iar] aceste două categorii din urmă nu sunt încorporate în categoria naţiune" (Constituţia României - Comentariu pe articole, coord. I. Muraru şi E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, 2008), putem sublinia că, din punct de vedere juridic, sunt încorporaţi în sintagma "naţiune" toţi cetăţenii, indiferent de etnie; altfel am putea ajunge la o concluzie nedorită, anume aceea că minorităţile etnice sunt "străini" sau "apatrizi".

Or, Recomandarea 1735 (2006) cu privire la conceptul de "naţiune", adoptată de Adunarea generală a Consiliului Europei la data de 26 ianuarie 2006, la pct. 5 prevede că, în unele state membre ale Consiliului Europei, conceptul de "naţiune" este folosit pentru a indica cetăţenia, care este o legătură juridică între stat şi individ, indiferent de originea etnoculturală a celui din urmă, în timp ce în alte state membre conceptul de "naţiune" este folosit pentru a indica o comunitate organică ce vorbeşte aceeaşi limbă şi este caracterizată printr-un set similar de tradiţii culturale şi istorice, de o percepţie similară a trecutului său, aspiraţii similare pentru prezentul său şi o viziune similară asupra viitorului său.

În aceste condiţii, pentru ca şi minoritatea naţională să fie inclusă - şi nu exclusă - în sintagma constituţională de "stat naţional", naţiunea trebuie înţeleasă ca o relaţie juridică ce are ca element central cetăţenia, iar, în aceste condiţii, reglementarea într-un anume fel a organizării administrativ-teritoriale a statului - care recunoaşte realitatea istorică - nu vizează şi nici nu afectează în niciun mod această relaţie juridică între stat şi cetăţean.

Mai mult, potrivit art. 3 din Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României, publicată în Buletinul Oficial nr. 163 din 20 decembrie 1968, "Judeţul este alcătuit din oraşe şi comune - unităţi de bază ale organizării administrativ-teritoriale a ţării - în funcţie de condiţiile geografice, economice şi social-politice, etnice şi de legăturile culturale şi tradiţionale ale populaţiei". Astfel, şi reglementarea legală în vigoare în prezent recunoaşte că delimitarea judeţelor - unităţi administrativ-teritoriale - are în vedere "legăturile [...] tradiţionale ale populaţiei".

De asemenea, art. 8 din aceeaşi lege, precum şi art. 1 alin. (2) lit. h) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007, consacră noţiunea de "subdiviziune administrativ-teritorială" în privinţa sectoarelor municipiului Bucureşti.

Aşadar, motivarea prin care sunt considerate a fi neconstituţionale prevederile analizate prin prezenta opinie separată nicidecum nu poate avea la bază "atingerea adusă caracterului naţional şi unitar al statului român".

IV. În privinţa modificărilor preconizate la art. 6 din Constituţie, reţinem următoarele:

1. Pct. I din Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia din 18 noiembrie/1 decembrie 1918 "Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România". Art. III al aceluiaşi act, expresie a opţiunii democratice a "Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească", prevede "Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc".

De altfel, acest text îşi are rădăcinile chiar în revendicările naţiunii române din Transilvania încă din secolul al XIX-lea. În acest context menţionăm şi Petiţia Naţională adoptată de Adunarea Naţională de la Blaj (15-17 mai 1848), prin care, la punctul 1 al acesteia, "Naţiunea română, răzimată pe principiul libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, pretinde [...] să-şi aibă reprezentanţii săi la dieta ţării în proporţiune cu numărul său, să-şi aibă dregătorii săi în toate ramurile administrative, judecătoreşti şi militare în aceeaşi proporţiune, să se servească cu limba sa în toate trebile ce se ating de dânsa, atât în legislăţiune, cât şi în administraţiune". De asemenea, la punctul 7 se arată că "Naţiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie şi a tipări fără nicio censură".

Astfel, aceste tradiţii democratice au fost reflectate mutatis mutandis în Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia din 18 noiembrie/1 decembrie 1918 în privinţa "popoarelor conlocuitoare".

2. Tratatul minorităţilor de la Paris, încheiat între puterile aliate şi asociate, pe de o parte, şi, România, pe de altă parte, la data de 9 decembrie 1919, stabileşte la art. 11 că "România consimte să acorde, sub controlul statului român, comunităţilor secuilor şi saşilor, în Transilvania, autonomia locală, în ce priveşte chestiunile religioase şi şcolare".

3. În prezent, în lipsa adoptării unui statut al minorităţilor naţionale, este în vigoare în acest domeniu Legea nr. 86/1945 (a se vedea, în acest sens, şi avizul Consiliului Legislativ nr. 575/23 mai 2005), lege care în anexa sa face referire la cele două acte anterior menţionate.

Menţionăm că, după mai bine de 10 ani de la revizuirea Constituţiei*1), nu a fost adoptată legea organică referitoare la statutul minorităţilor naţionale. Din contră, un proiect de lege care trebuie să reglementeze acest domeniu, iniţiat de Guvern la 26 mai 2005, a fost respins de Senat pe data de 24 octombrie 2005 şi de peste 8 ani este, practic, în nelucrare la Camera Deputaţilor.

-----------

*1) În urma revizuirii Constituţiei în anul 2003, s-a stabilit că statutul minorităţilor naţionale urmează a fi reglementat prin lege organică [art. 73 alin. (3) lit. r)]. Este prima consacrare la nivel constituţional a ideii de statut al minorităţilor naţionale.

4. Considerăm că este fără tăgadă faptul că toate constituţiile române adoptate ulterior datei de 1918 au avut în vedere, în mod evident, acest act de unire al Transilvaniei cu România, însă aplicarea principiului democratic înscris la art. III din Proclamaţie - referitor la "popoarele conlocuitoare" - a reprezentat şi reprezintă o problemă a statului român modern încă nerezolvată.

5. În acest context apreciem că, în privinţa statului român, Declaraţia de la Alba-Iulia este un act cu valoare constituţională şi, pe cale de consecinţă, formează un bloc de constituţionalitate cu Constituţia adoptată la 1991.

5.1. Noţiunea de "bloc de constituţionalitate"

Fără a relua teoria blocului de constituţionalitate*2), facem trimitere la Hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova nr. 36 din 5 decembrie 2013, care, la paragraful 87, prevede că "prin referinţa din Preambulul Constituţiei, Declaraţia de Independenţă are, în mod incontestabil, valoare de text constituţional. Chiar dacă o asemenea referinţă lipsea în Preambulul Constituţiei, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova oricum, prin natura sa, ar avea valoare de text constituţional, deoarece reprezintă expresia majoră a voinţei poporului de a construi şi trăi într-un stat liber şi independent, voinţă care predetermină necesitatea adoptării Constituţiei şi îl leagă pe constituant de idealurile, principiile şi valorile Declaraţiei".

-----------

*2) Noţiunea "blocului de constituţionalitate" s-a impus în Franţa şi a avut ca premisă interpretarea extensivă a ideii de Constituţie. În acest context, blocul de constituţionalitate cuprinde Constituţia din 1958, Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 1789, Preambulul Constituţiei din 1946 şi principiile fundamentale recunoscute de legile Republicii. De aceea, Consiliul Constituţional francez, în jurisprudenţa sa, a folosit ca text de referinţă, pe lângă Constituţia din 1958, Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 1789 (Decizia nr. 73-51 din 27 decembrie 1973), Preambulul Constituţiei de la 1946 (Decizia nr. 75-54 din 15 ianuarie 1975) şi principiile fundamentale recunoscute de legile Republicii (Decizia nr. 71-44 din 16 iulie 1971).

5.2. Interpretarea art. 1 alin. (3) din Constituţia României

Deşi Constituţia României nu are un preambul, se constată că art. 1 al acesteia este un text de bază, care consacră principiile generale directoare şi caracterele statului român şi care la alin. (3) recunoaşte "spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român". În aceste condiţii, apreciem că, indiferent de existenţa sau nu a unui preambul al Constituţiei şi dat fiind că art. 1 alin. (3) din Constituţie se îndepărtează, în anumite aspecte, de la caracterul strict normativist impus de către Adunarea Constituantă din 1991, conţinutul acestui din urmă text recunoaşte, pe deplin, "spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român". Este o noţiune largă şi cuprinzătoare, care recunoaşte, în mod implicit, principiile generale şi imuabile consacrate şi în actele cu valoare constituţională. Legiuitorul constituant a dorit astfel să precizeze, în mod expres, dacă mai era nevoie, necesitatea şi obligaţia statului român de a respecta tradiţiile democratice ale poporului român. Desigur, aceste tradiţii democratice nu se limitează la perioada de după decembrie 1989, ci au în vedere toate acele manifestări reale de democraţie ale poporului român care au constituit temelia statului român modern.

5.3. În acest context, se constată că Rezoluţiunea de la Alba-Iulia reprezintă o manifestare democratică a unei voinţe populare originare, care se impune să fie respectată, recunoscută şi dezvoltată în tot cursul istoriei statului român. Fiind fundamentul acestuia, este evident că, indiferent de trecerea anilor, principiile recunoscute de aceasta reprezintă elemente imuabile din punctul de vedere al poporului român, iar o asemenea manifestare originară şi directă a democraţiei nu poate impune decât respectarea ei de către actele constituţionale ulterioare, deci, implicit, şi de Constituţia României din 1991.

De asemenea, se constată că referirea constituţională la "spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român" nu poate rămâne fără rezultate, ci aceasta a fost înscrisă tocmai pentru a fi respectată, şi nu pentru a fi eludată sau neluată în seamă. De aceea, sub acest aspect, trebuie acceptată şi în dreptul constituţional românesc noţiunea de "bloc de constituţionalitate".

5.4. Precizăm că tradiţiile democratice ale poporului român nu pot fi preluate trunchiat pro parte, pentru că s-ar ajunge la situaţii inadmisibile în sensul că anumite părţi ale actelor cu valoare constituţională sunt expresie a tradiţiilor democratice, iar altele nu. Astfel, tradiţiile democratice nu se aleg, ci se recunosc şi se impun potrivit cerinţelor şi năzuinţelor celor vizaţi.

6. Aşa cum se menţionează şi în decizia anterior citată a Curţii Constituţionale din Republica Moldova, "nicio prevedere a Constituţiei, reflectată în textul Declaraţiei de Independenţă, nu poate încălca limitele (prevederile) Declaraţiei". Raportând mutatis mutandis cele acolo arătate, nicio prevedere a Constituţiei României reflectată în Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia nu poate încălca limitele (prevederile) Rezoluţiunii.

În acest context, textul propus a fi introdus prevede înfiinţarea unor organe proprii de decizie şi executive ale minorităţilor naţionale, aspect ce nu poate fi privit decât ca un element necesar pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii minorităţilor naţionale în cadrul constituţional existent, şi nu ca o chestiune care aduce atingere caracterului unitar şi naţional al statului român.

Acest text se referă la faptul că deciziile legate de instruirea persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale în limba lor trebuie să le revină acestora - în înţelesul, adăugăm noi, actului de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Pentru că numai prin învăţământ persoana devine conştientă de identitatea sa, de faptul că aparţine unei anumite minorităţi naţionale. Fără învăţământ ea nu şi-ar putea exprima în mod real identitatea şi, în timp, o va pierde.

În consecinţă, apreciem că învăţământul constituie unul dintre elementele fundamentale ale identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase ale minorităţilor naţionale, astfel încât orice aspect ce ţine de afirmarea, păstrarea şi dezvoltarea identităţii minorităţii naţionale trebuie să ţină de resortul exclusiv al acesteia.

7. Este contrastant faptul că dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii minorităţilor naţionale, reglementat prin art. 6 din Constituţia în vigoare, nu afectează caracterul naţional şi unitar al statului român, în schimb, existenţa unor organe proprii de decizie cu competenţe în acest domeniu sau consultarea în acest domeniu a organizaţiilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale contravine caracterului unitar şi naţional al statului. O atare construcţie nu poate fi decât o contradicţie în termeni, întrucât se pare că pleacă de la premisa că majoritatea impune minorităţii modul în care trebuie să îşi păstreze, dezvolte şi exprime identitatea.

8. Considerăm că o atare prevedere nu pune în discuţie în niciun fel caracterul unitar al statului, caracter ce are în vedere structura de stat; statul unitar este antitetic cu cel federativ, or iniţiativa de revizuire nu urmăreşte nici pe departe aşa ceva, nu pune în discuţie caracterul unitar al statului, ci vizează, pe de o parte, o autonomie de decizie în chestiunile care ţin de învăţământ, cultură, tradiţii şi, implicit, de identitatea minorităţilor naţionale, iar, pe de altă parte, de o consultare a minorităţii naţionale atunci când se stabileşte cadrul legal în care ele vor decide - deci, în final, decizia cu privire la stabilirea cadrului în care minorităţile naţionale îşi vor exercita competenţele proprii referitoare la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor aparţine tot autorităţilor publice centrale şi locale (competenţe exclusive/partajate/delegate). Mai mult, textele analizate nu se referă nici la caracterul de stat naţional al României, concept mai degrabă istoric bazat pe ideea de stat-naţiune.

9. Noţiunea de "organe proprii" nu trebuie privită ca o structură desprinsă de autoritatea statului român, ci ca o structură intrinsecă acesteia, care reprezintă minoritatea, care este compusă din reprezentanţi ai acesteia şi care decide în chestiunile ce privesc învăţământul în limba minorităţii, respectiv identitatea sa culturală. Dreptul prevăzut la art. 6 din Constituţie nu poate fi exprimat în sensul ca majoritatea să decidă cum anume minoritatea să îşi păstreze, să îşi dezvolte şi să îşi exprime identitatea sa.

10. Textul propus a fi introdus este o chestiune de principiu, el nu poate reglementa până la amănunt un anumit principiu, aspect care revine legiuitorului infraconstituţional prin adoptarea statutului minorităţilor naţionale.

Nu contest faptul că acest text ar fi necesitat o anumită reformulare pentru a fi clar, precis şi previzibil, dar de aici şi până a se constata încălcarea caracterului unitar şi naţional al statului român este cale lungă, aspect ce pune în discuţie chiar buna-credinţă în interpretarea soluţiei legislative analizate.

V. Articolului unic pct. 11 i s-ar putea imputa faptul că este imprecis redactat, dar nu se poate susţine că încalcă limitele revizuirii Constituţiei.

Este dreptul inerent al minorităţii de a-şi folosi simbolurile proprii, expresie directă a art. 6 din Constituţie. Faptul că acest text a fost plasat în cadrul art. 12 cu denumirea marginală Simboluri naţionale nu înseamnă că în vreun fel se încearcă includerea simbolurilor minorităţii naţionale în acest concept. În Spania, astfel cum s-a arătat mai sus, simbolurile comunităţilor autonome sunt reglementate în cadrul articolului intitulat Drapelul naţional, fără ca acest lucru să însemne o modificare/ridicare la nivel naţional a unui simbol regional.

Mai mult, Curtea Constituţională a României constată ca fiind "neconstituţional" acest articol pentru că nu a fost corect aşezat, pe când un alt text referitor la egalitatea de arme, incorect poziţionat la art. 24 - Dreptul la apărare, nu este constatat "neconstituţional" pentru că nu ar corespunde cu denumirea marginală a textului, ci recomandă repoziţionarea acestuia în cadrul art. 21 din Constituţie.

În privinţa sintagmei "spaţiu public şi privat", se constată din nou că este de nivelul legii să definească termenii folosiţi în Constituţie şi nu neapărat prin textul Constituţiei; dacă sintagma este imprecisă nu înseamnă că şi dreptul de a folosi simbolurile minorităţii naţionale este împotriva Constituţiei.

Oare în momentul de faţă membrilor minorităţilor naţionale le este interzisă folosirea simbolurilor proprii în "spaţiul" lor privat? O asemenea interpretare ar suprima garanţii inerente dreptului la viaţă, intimă, familială şi privată, libertăţii de exprimare sau libertăţii conştiinţei, contrar art. 152 alin. (2) din Constituţie.

A nu-ţi putea folosi simbolurile proprii minorităţii din care faci parte, mai ales în unităţile administrativ-teritoriale unde majoritatea covârşitoare este dată de persoanele aparţinând minorităţii naţionale, este echivalent cu a ignora şi, în final, a nega dreptul la identitate al minorităţii naţionale respective.

VI. În susţinerea celor de mai sus se pot invoca şi prevederi ale unor acte internaţionale sau aspecte de drept comparat referitoare la minorităţile naţionale.

1. Actele internaţionale ratificate în acest domeniu fac parte din dreptul intern al României, având în vedere art. 11 alin. (2) din Constituţie, iar, în conformitate cu art. 11 alin. (1) din Constituţie, statul român este obligat să îndeplinească "întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte", ceea ce exprimă în mod evident principiul de drept internaţional public pacta sunt servanda.

2. Relevante în chestiunea analizată sunt următoarele acte ce privesc minorităţile naţionale:

- art. 27 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice - Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor. În legătură cu acest text, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 2 din 4 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 23 februarie 2011, a stabilit că, "în accepţiunea pct. 1 din Comentariul general nr. 23 referitor la art. 27 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice - Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor -, acest articol din pact stabileşte şi recunoaşte un drept care este conferit unor persoane aparţinând grupurilor minoritare şi care este distinct şi complementar în raport cu toate celelalte drepturi de care acestea se bucură în baza Pactului, la fel ca oricare altă persoană (dreptul la propria viaţă culturală, de a profesa şi de a practica propria religie sau de a folosi propria limbă). Pct. 6.1 din acelaşi comentariu prevede că, deşi art. 27 din pact este formulat în termeni negativi, acesta recunoaşte totuşi existenţa unui «drept» şi impune respectarea sa. În consecinţă, statele părţi sunt obligate să se asigure că existenţa acestui drept este recunoscută, iar exercitarea sa protejată împotriva oricărei încălcări. Totodată, potrivit pct. 6.2 din comentariu, drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale depind, la rândul lor, de capacitatea grupului minoritar de a-şi păstra cultura, limba sau religia. Prin urmare, pot fi necesare, de asemenea, măsuri pozitive pentru protejarea identităţii minorităţii şi a drepturilor membrilor acestui grup de a se bucura şi de a-şi dezvolta propria cultură şi limbă şi de a practica propria religie, în comun cu ceilalţi membri ai grupului. În fine, protecţia acestor drepturi este menită a asigura păstrarea şi a continua dezvoltarea identităţii culturale, religioase şi sociale a persoanelor aparţinând minorităţilor respective, deci să îmbogăţească structura societăţii în întregul său (a se vedea, în acest sens, pct. 9 din comentariu)";

- art. 1 paragraful 1 din Declaraţia cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice, adoptată la cea de-a 92-a sesiune plenară a Adunării Generale a ONU din 18 decembrie 1992, prevede că "Statele vor proteja existenţa şi identitatea naţională sau etnică, culturală, religioasă sau lingvistică a minorităţilor înăuntrul teritoriilor lor şi vor încuraja crearea de condiţii pentru promovarea acestei identităţi". De asemenea, "Politicile şi programele naţionale vor fi planificate şi aplicate luând în considerare, în modul cuvenit, interesele legitime ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale" (art. 5 paragraful 1 din declaraţie).

De observat că România a devenit membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite la 14 decembrie 1955;

- art. 3 paragraful 2 din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, încheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995, ratificată prin Legea nr. 33/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 4 mai 1995, care prevede că "Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale pot exercita drepturile şi libertăţile ce decurg din principiile enunţate în prezenta convenţie-cadru, individual sau în comun cu alţii". În continuare, art. 5 paragraful 1 din aceeaşi convenţie-cadru prevede: "Părţile se angajează să promoveze condiţiile de natură să permită persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale să-şi menţină şi să-şi dezvolte cultura, precum şi să-şi păstreze elementele esenţiale ale identităţii lor, respectiv religia, limba, tradiţiile şi patrimoniul lor cultural";

- preambulul Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, adoptată la 5 noiembrie 1992 la Strasbourg, ratificată prin Legea nr. 282/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 752 din 6 noiembrie 2007, prevede că "protecţia şi promovarea limbilor regionale sau minoritare în diferite ţări şi regiuni ale Europei reprezintă o contribuţie importantă la construirea unei Europe bazate pe principiile democraţiei şi ale diversităţii culturale, în cadrul suveranităţii naţionale şi al integrităţii teritoriale".

3. De asemenea, avem în vedere şi Recomandarea Consiliului Europei 1.201 (1993) privind adoptarea unui protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la drepturile minorităţilor naţionale, adoptată de Adunarea generală a Consiliului Europei la data de 1 februarie 1993 (act fără caracter obligatoriu), care la art. 8 prevede că persoanele aparţinând unei minorităţi naţionale au dreptul de a înfiinţa şi de a-şi conduce şcolile, precum şi instituţiile de educaţie şi formare proprii în cadrul sistemului juridic al statului.

În continuare, prin Recomandarea 43 (1998) privind autonomia teritorială şi minorităţile naţionale, adoptată de Adunarea generală a Consiliului Europei la data de 29 septembrie 2003, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei pune în vedere statelor membre care doresc să îşi modifice organizarea administrativ-teritorială şi, în special, celor care creează un nivel regional de administraţie în teritoriile în care minorităţile naţionale reprezintă o parte substanţială a populaţiei:

- să garanteze, printre altele, crearea autorităţilor administrative într-un mod de natură a evita dispersarea membrilor minorităţilor naţionale şi a permite protejarea lor în mod efectiv;

- să garanteze autorităţilor locale competenţe de natură a asigura o protecţie adecvată minorităţilor;

- să consulte populaţia vizată de măsurile de reorganizare administrativă în conformitate cu art. 5 din Carta europeană a autonomiei locale;

- să asigure competenţe substanţiale în sfera dezvoltării regionale în privinţa autorităţilor regionale deja create, astfel încât acestea să poată valorifica potenţialul lor reprezentat de istorie, tradiţii şi multiculturalism.

Importanţa domeniului este subliniată şi de Recomandarea 1.623 (2003) privind drepturile minorităţilor naţionale, adoptată de Adunarea generală a Consiliului Europei la data de 29 septembrie 2003, din care transpare ideea realizării unor politici comune în domeniul protecţiei minorităţilor naţionale la nivelul Uniunii Europene (pct. 13).

În fine, Recomandarea 1.735 (2006), anterior citată, la pct. 16, invită statele membre să promoveze în legislaţia lor naţională recunoaşterea drepturilor culturale ale minorităţilor, să adapteze constituţiile lor la standardele europene democratice contemporane, în sensul integrării tuturor cetăţenilor lor, indiferent de originea lor etnoculturală, într-o entitate multiculturală şi civică.

4. Legislaţie relevantă a unor state în privinţa minorităţilor naţionale

4.1. Spania

Art. 4 din Constituţie cu denumirea marginală Drapelul naţional prevede în acest articol astfel intitulat posibilitatea comunităţilor autonome de a avea steaguri şi însemne proprii pe care să le folosească pe clădirile lor publice şi în ceremoniile lor oficiale, împreună cu steagul spaniol. Astfel, constatăm că avem de-a face cu o prevedere de rang constituţional în cadrul articolului intitulat Drapelul naţional.

Art. 143 şi următoarele din Constituţie prevăd posibilitatea provinciilor învecinate cu tradiţii istorice, culturale şi economice comune de a se constitui în comunităţi autonome, fără a fi afectată în vreun fel unitatea naţională a Spaniei, prevăzută la art. 2 din Constituţia acesteia.

4.2. Italia

Constituţia Italiei, stat unitar, prevede la art. 116 existenţa unor regiuni autonome, fără a fi astfel afectat caracterul unitar şi naţional al statului. De altfel, art. 1 paragraful 1 din Statutul special al regiunii Trentino-Alto Adige prevede că aceasta este o regiune autonomă, cu personalitate juridică, "în cadrul structurii politice a Republicii italiene, care este una şi indivizibilă". Potrivit aceluiaşi text, această regiune cuprinde două subdiviziuni administrativ-teritoriale, denumite provincii - Trento şi Bolzano.

4.3. Serbia

Potrivit art. 75 paragraful 1 din Constituţie, minorităţilor naţionale le sunt garantate drepturi individuale şi colective, iar paragraful 3 al aceluiaşi articol prevede că persoanele aparţinând minorităţilor naţionale îşi pot alege consilii naţionale pentru a-şi exercita dreptul la autonomie în domeniul culturii, educaţiei, informaţiei şi folosirii oficiale a limbii şi a scrierii lor, în condiţiile legii. De asemenea, art. 2 din Legea cu privire la consiliile naţionale ale minorităţilor naţionale prevede că minoritatea naţională va participa în procesul decizional sau va decide în probleme privind domeniile mai sus enunţate şi va înfiinţa instituţii, societăţi sau alte organizaţii în domeniile menţionate.

VII. Analizând legislaţia statelor menţionate, rezultă că pentru păstrarea identităţii minorităţilor naţionale există variate forme de apărare şi dezvoltare a acesteia, fie prin crearea unor unităţi administrativ-teritoriale autonome, fie prin alte măsuri.

Dreptul la identitate trebuie susţinut de stat, prin măsuri pozitive (a se vedea, în acest sens, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 4 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 23 februarie 2011), şi nu împiedicat/îngreunat. Pentru că de multe ori o asemenea acţiune a statului poate duce la consecinţe insurmontabile şi ireversibile cu privire la viaţa unei minorităţi naţionale (a se vedea situaţia minorităţii germane din România, care, datorită politicii regimului comunist, în prezent, mai numără aproximativ 36.000 de persoane din cele 400.000 existente în 1954, sau situaţia din Ucraina, unde legea privind limbile regionale ale minorităţilor naţionale a fost abrogată, stârnind reacţii de dezaprobare din partea multor state europene, inclusiv România).

VIII. Pentru toate cele de mai sus expuse, consider că, prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, Curtea Constituţională a interpretat în mod greşit atât textele Constituţiei, cât şi cele din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, calificând prevederile articolului unic pct. 4, 6 şi 11 din aceasta ca fiind contrare caracterului unitar şi naţional al statului român, în condiţiile în care, în realitate, aceste texte se referă, pe de o parte, la criterii avute în vedere pentru organizarea subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale regiunilor, iar, pe de altă parte, la drepturi inalienabile ale minorităţilor naţionale.

Judecător,

Puskas Valentin Zoltan

-------