DECIZIE nr. 51 din 16 februarie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală

EMITENT

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

    Augustin Zegrean - preşedinte

    Valer Dorneanu - judecător

    Petre Lăzăroiu - judecător

    Mircea Ştefan Minea - judecător

    Daniel Marius Morar - judecător

    Mona-Maria Pivniceru - judecător

    Puskas Valentin Zoltan - judecător

    Simona-Maya Teodoroiu - judecător

    Tudorel Toader - judecător

    Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Nalini Ziya, Nalini Noori şi Hosseini Seyed Mehdi în Dosarul nr. 52.586/3/2011* al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.087 D/2015.

2. Preşedintele, luând act de cererea formulată în prezenta cauză de către domnul avocat Cătălin Georgescu, în calitate de apărător al autorilor excepţiei, pe data de 15 februarie 2016, de a fi strigat primul Dosarul nr. 1.087 D/2015, dispune a se face apelul în prezentul dosar.

3. La prima strigare, la apelul nominal răspund autorii excepţiei Nalini Ziya şi Nalini Noori, prezenţi personal.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că în sală se află prezente doamna Omer Ildihan, interpret de limba turcă, şi doamna Alexandra Gotea, interpret de limba persană. Autorii excepţiei solicită strigarea cauzei mai târziu sau lăsarea cauzei la urmă, având în vedere că apărătorul acestora nu este prezent. Curtea, având în vedere art. 215 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, încuviinţează cererea formulată.

4. La cea de-a doua strigare a Dosarului nr. 1.087 D/2015, la apelul nominal răspund autorii excepţiei Nalini Ziya şi Nalini Noori, prezenţi personal şi asistaţi de domnul avocat Cătălin Georgescu, din cadrul Baroului Bucureşti, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, precum şi autorul excepţiei Hosseini Seyed Mehdi, reprezentat de acelaşi avocat. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorilor excepţiei, domnul avocat Cătălin Georgescu, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Cu titlu de cereri prealabile susţinerii excepţiei, pe care le apreciază ca fiind admisibile conform prevederilor Codului de procedură civilă şi dispoziţiilor legale privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, este formulată, mai întâi, o cerere de probe, în susţinerea căreia sunt depuse la dosarul cauzei note scrise. Este vorba despre următoarele trei documente: scrisoarea de înregistrare la Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei cereri de sesizare a instanţei europene cu privire la aceleaşi chestiuni care formează obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate; Protocolul de cooperare interinstituţională între Ministerul Justiţiei, Ministerul Public şi Serviciul Român de Informaţii, în legătură cu care se cere Curţii Constituţionale să solicite, la rândul său, anumite informaţii, relevante în susţinerea excepţiei; şi un document conţinând extrase din articole de presă referitoare la implicarea serviciilor secrete în justiţie. De asemenea se formulează o cerere de administrare de probe, subliniindu-se importanţa acesteia în contextul invocării prezentei excepţii de neconstituţionalitate, şi se solicită Curţii Constituţionale emiterea către Ministerul Public şi către Serviciul Român de Informaţii a unei adrese care să lămurească următoarele două aspecte: dacă există protocolul anterior referit şi, respectiv, dacă serviciul tehnic care funcţionează în cadrul Ministerului Public şi care asigură supravegherea tehnică este funcţional şi poate să realizeze, fără aşa-zisul sprijin tehnic din partea Serviciului Român de Informaţii, îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de Codul de procedură penală referitoare la punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică. De asemenea se subliniază faptul că, în cauze similare celei în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, s-a probat, pe cale civilă, caracterul intruziv al interceptărilor realizate de Serviciul Român de Informaţii. Totodată, se solicită Curţii Constituţionale invitarea de experţi, cum sunt cei din cadrul Institutului Român al Drepturilor Omului, care să analizeze dacă în dosarul în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate au fost asigurate garanţiile specifice drepturilor reglementate în Codul de procedură penală şi în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens se solicită instanţei de contencios constituţional invitarea şi audierea unui expert în domeniul informatic, care să ofere Curţii Constituţionale informaţii referitoare la acest "sprijin tehnic" şi la capacitatea Ministerului Public de a realiza urmărirea penală fără ajutorul serviciilor secrete.

6. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că excepţiile sunt nefondate, nefiind utile şi pertinente soluţionării cauzei, întrucât Curtea Constituţională a fost sesizată în prezentul dosar cu verificarea compatibilităţii prevederilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală cu dispoziţiile Constituţiei, şi, nicidecum, cu verificarea unor eventuale protocoale încheiate între instituţiile statului. De asemenea, solicitările referitoare la audierea unor experţi sunt apreciate ca aparţinând sferei probatoriului ce poate fi administrat în faţa instanţei, cu privire la dovedirea faptului că punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică s-a făcut de către un organ specializat al statului, conform art. 142 din Codul de procedură penală. Prin urmare, aspectele invocate în propunerea de audiere a unor experţi vizează legalitatea obţinerii probelor, nefiind de competenţa Curţii Constituţionale.

7. Preşedintele întreabă reprezentantul autorilor excepţiei dacă consideră că existenţa protocolului invocat este relevantă pentru stabilirea constituţionalităţii dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală. Reprezentantul autorilor excepţiei răspunde afirmativ la această întrebare, argumentând că, dintotdeauna, a existat o imixtiune a serviciilor secrete în actul de justiţie din România, imixtiune care a avut loc, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, conform protocolului la care se face referire şi care, potrivit reglementării procesual penale în vigoare, se realizează conform art. 142 din actualul Cod de procedură penală.

8. Curtea, potrivit art. 258 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, respinge cererile formulate, apreciind că nu sunt concludente soluţionării cauzei şi subliniind faptul că instanţa de contencios constituţional se va pronunţa doar asupra constituţionalităţii textului criticat.

9. Având cuvântul pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, reprezentantul autorilor excepţiei arată că măsurile cuprinse în art. 142 din Codul de procedură penală nu sunt proporţionale cu scopul urmărit, indiferent de criteriile conform cărora ar fi analizată această proporţionalitate. Se susţine că includerea altor organe specializate ale statului în rândul celor care au atribuţii de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică nu este democratică, nu este necesară şi nu este legitimă. Se arată că, fără a se transforma într-un legislator pozitiv, Curtea Constituţională se poate pronunţa asupra proporţionalităţii unor astfel de măsuri.

Este invocată în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la principiul proporţionalităţii. Se face referire la aspecte referitoare la aplicarea legii procesual penale, pentru a pune în evidenţă ingerinţa serviciilor secrete în justiţie. Se susţine că Ministerul Public dispune de un serviciu specializat care poate acoperi toate necesităţile tehnice de punere în executare a mandatului de supraveghere, neavând nevoie de sprijinul tehnic al Serviciului Român de Informaţii. Se arată că acesta din urmă are atribuţii în domeniul securităţii naţionale, având posibilitatea de a sesiza organele de urmărire penală cu privire la săvârşirea unor infracţiuni în acest domeniu. Se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la măsurile de supraveghere tehnică, respectiv Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu (2) împotriva României, şi în cauze similare, în care a fost constatată neconvenţionalitatea activităţilor de supraveghere tehnică efectuate de Serviciul Român de Informaţii. Se subliniază faptul că, în ciuda acestei jurisprudenţe europene, instanţele naţionale continuă să motiveze intervenţia Serviciului Român de Informaţii în activitatea de urmărire penală pe baza prevederilor art. 142 din Codul de procedură penală, calificând activităţile de cercetare penală ale acestui serviciu ca reprezentând un simplu sprijin tehnic. Se susţine că, în realitate, aceste acte realizate de Serviciul Român de Informaţii constituie mult mai mult decât un simplu sprijin tehnic şi că, în practică, numeroase probe sunt obţinute anterior datei aprobării mandatului de supraveghere. În final, se solicită punerea la dispoziţia apărării a înregistrării şedinţei de judecată, pentru a servi ca probă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Se solicită, de asemenea, amânarea pronunţării pentru depunerea de note scrise.

10. Curtea, conform art. 231 alin. (5) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, aprobă cererea de punere la dispoziţia autorilor excepţiei a înregistrării şedinţei de judecată, iar, potrivit art. 222 alin. (2) din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, respinge cererea de amânare a pronunţării.

11. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că, contrar celor susţinute de autorii excepţiei, procurorul este cel care dispune efectuarea unor măsuri de supraveghere tehnică în vederea obţinerii unor mijloace de probă, cum sunt convorbirile telefonice, care să fie valorificate în vederea obţinerii adevărului. Se subliniază faptul că procurorul poate efectua un astfel de demers numai după obţinerea autorizaţiilor prevăzute de lege de la judecător şi că împrejurarea care îi nemulţumeşte pe autorii excepţiei, respectiv faptul că procurorul poate dispune ca interceptările să fie făcute de organe specializate ale statului, nu reprezintă un aspect de constituţionalitate. Se arată că dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală au în vedere ipoteza în care organele specializate ale statului la care fac referire au atribuţii prevăzute prin lege şi care, tot prin lege, au dreptul să deţină echipament tehnic necesar unor astfel de interceptări. Se susţine că, în niciun caz, demersurile analizate nu pot fi făcute în temeiul unui protocol interinstituţional, aşa cum arată autorii excepţiei, dar şi că efectuarea, prin absurd, a unor astfel de acte de către organe nespecializate ale statului sau de către organe care nu au, potrivit legii, astfel de atribuţii atrage nu numai nelegalitatea probelor obţinute, dar şi răspunderea penală a celor implicaţi. Distinct de aceste aspecte, se susţine că dispoziţiile legale referitoare la supravegherea tehnică oferă, la rândul lor, suficiente garanţii procesuale, prevăzând condiţiile în care se emite autorizaţia de supraveghere de către judecător, termenele pentru care poate fi dispusă măsura supravegherii, limita maximă a acestui termen şi obligaţiile ce revin persoanelor implicate în efectuarea supravegherii tehnice. Se concluzionează că, pentru toate aceste motive, nu poate fi reţinută neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală. Referitor la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu (2) împotriva României, se susţine că, în pronunţarea acestei hotărâri, au fost avute în vedere de către instanţa de la Strasbourg actualele dispoziţii procesual penale, care, la acea dată, urma să fie adoptate în România, pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a apreciat ca fiind conforme cu exigenţele Convenţiei. Se apreciază, prin urmare, că nemulţumirile autorilor excepţiei vizează modalitatea de interpretare şi aplicare a legii, şi nu aspecte de neconstituţionalitate.

12. În replică, reprezentantul autorilor excepţiei de neconstituţionalitate arată că, contrar susţinerilor reprezentantului Ministerului Public, serviciile secrete au atribuţii doar în domeniul siguranţei naţionale, nu şi în cel al urmăririi penale. Se propune Curţii Constituţionale limitarea atribuţiilor acestor servicii la cele prevăzute de Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, subliniindu-se faptul că ele au posibilitatea de a sesiza organele de urmărire penală în situaţia constatării săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală împotriva siguranţei statului. Se susţine că noţiunea de "sprijin tehnic" reprezintă porţi prin care serviciile secrete pătrund în activitatea de urmărire penală. Se arată, de asemenea, că persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică nu beneficiază de garanţiile specifice asigurării drepturilor fundamentale invocate în susţinerea excepţiei. Sunt invocate, în acest sens, lipsa de acces la informaţiile obţinute prin supraveghere tehnică, considerate clasificate, lipsa de înştiinţare cu privire la dispunerea acestei măsuri.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

13. Prin Încheierea din 19 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 52.586/3/2011*, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Nalini Ziya, Nalini Noori şi Hosseini Seyed Mehdi într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorilor excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de crimă organizată şi spălare de bani, prevăzute la art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 29 ianuarie 2003, şi, respectiv, la art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012.

14. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că sintagma "alte organe specializate ale statului" din cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, motiv pentru care textul criticat contravine prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se arată, în acest sens, că dispoziţiile Codului de procedură penală nu precizează exact care sunt organele ce intră în categoria "altor organe specializate ale statului", dar care, totuşi, pot efectua supravegherea tehnică, conform art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, alături de procuror, de organele de cercetare penală şi de lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei. Se susţine că sintagma criticată dă posibilitatea Serviciului Român de Informaţii să efectueze acte de procedură în cadrul procesului penal, prin interceptarea şi înregistrarea de convorbiri în cauzele penale. Se arată că aceste servicii secrete ale statului nu sunt organe de urmărire sau de cercetare penală, nefiind prevăzute ca atare în Codul de procedură penală. Se susţine că, pentru acest motiv, posibilitatea participării lor la realizarea actelor de urmărire sau de cercetare penală lipseşte de claritate, precizie şi previzibilitate dispoziţiile procesual penale ce reglementează punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică. Pentru aceleaşi considerente se susţine că textul criticat contravine prevederilor art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţie. De asemenea, întrucât supravegherea tehnică este o măsură procesual penală ce are ca efect o restrângere a vieţii private şi de familie, justificată de interesul public al realizării instrucţiei penale, se susţine că lipsa de precizie şi previzibilitate a normei referitoare la punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică este de natură a încălca dreptul fundamental prevăzut la art. 8 din Convenţie. Prin urmare, se susţine încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 20 şi art. 53 din Constituţie.

15. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată, în acest sens, că dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală reiau soluţia legislativă prevăzută la art. 91^1 şi art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968, în privinţa cărora Curtea Constituţională s-a pronunţat prin deciziile nr. 410 din 10 aprilie 2008 şi nr. 962 din 25 iunie 2009, prin care a constatat că acestea sunt constituţionale, neîncălcând dreptul la un proces echitabil. Se arată că, în acest sens, instanţa de contencios constituţional a statuat că prevederile art. 91^1 şi art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a limitelor cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora şi a definirii persoanelor supuse interceptării, oferă suficiente garanţii specifice dreptului la un proces echitabil. Nu în ultimul rând, prin actul de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa constată realizarea operaţiunilor de supraveghere tehnică, în dosarul supus soluţionării, de către Serviciul Român de Informaţii, însă arată că acesta efectuează doar din punct de vedere tehnic actele de interceptare, consemnarea şi redarea interceptărilor revenind procurorului sau organelor de cercetare penală. Se mai susţine că nu există un sistem de supraveghere secretă şi că evaluarea probelor este atribuţia organelor judiciare.

16. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

17. Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Se arată că supravegherea tehnică prevede suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora şi a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării. Se mai arată că Serviciul Român de Informaţii realizează supravegherea doar din punct de vedere tehnic, neputând să intervină în activitatea judiciară de administrare a probatoriului într-o cauză. Se conchide că dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală nu aduc atingere, sub niciun aspect, accesului liber la justiţie şi nici dreptului părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Se arată totodată că prevederile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală se completează cu dispoziţiile cap. IV al titlului IV din partea generală a acestui cod, capitol intitulat "Metode speciale de supraveghere sau cercetare", care stabilesc în mod clar condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru dispunerea supravegherii tehnice. Pentru acest motiv se susţine că textul criticat este precis şi previzibil.

18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului."

21. Se susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind statul român, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 cu privire la accesul liber la justiţie, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi dispoziţiile art. 6 şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu privire la dreptul la un proces echitabil şi, respectiv, la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.

22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 138 alin. (1) lit. a)-j) din Codul de procedură penală arată, printr-o enumerare limitativă, care sunt metodele speciale de supraveghere sau cercetare. Dintre acestea, constituie metode speciale de supraveghere tehnică cele prevăzute la lit. a)-e) ale acestui articol, respectiv: interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane. Prin interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă se înţelege, conform art. 138 alin. (2) din Codul de procedură penală, interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic sau prin orice alt mijloc de comunicare. Prin accesul la un sistem informatic se înţelege pătrunderea într-un sistem informatic sau într-un mijloc de stocare a datelor informatice, fie direct, fie de la distanţă, conform prevederilor art. 138 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală. Supravegherea video, audio sau prin fotografiere presupune, potrivit art. 138 alin. (6) din Codul de procedură penală, fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora. Localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice constă, conform art. 138 alin. (7) din Codul de procedură penală, în folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt ataşate. În fine, obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane semnifică, potrivit art. 138 alin. (9) din Codul de procedură penală, realizarea unui set de operaţiuni prin care este asigurată cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituţii de credit ori al altei entităţi financiare, precum şi obţinerea de la o instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri sau informaţii referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile efectuate de către o anumită persoană.

23. Art. 139 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2) al art. 139; măsura este proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii; probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

24. Conform alin. (2) al art. 139 din Codul de procedură penală, infracţiunile pentru care poate fi dispusă supravegherea tehnică sunt cele contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, infracţiunile de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, infracţiunile de corupţie şi alte infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, infracţiunile care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în alte infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

25. Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică este prevăzută la art. 140 din Codul de procedură penală. Conform alin. (1) al art. 140, aceasta poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea. Acestea se completează cu dispoziţiile art. 141 alin. (1) din acelaşi cod, care prevăd că procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când există urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică în condiţiile art. 140 din Codul de procedură penală ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală.

26. Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică se face, conform art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, de către procuror, care poate dispune şi ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului. Complementar, potrivit alin. (2) al art. 142, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligaţi să colaboreze cu organele de urmărire penală, respectiv cu autorităţile prevăzute la alin. (1) al art. 142, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.

27. Spre deosebire de actuala reglementare, dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau că procurorul procedează personal la interceptări şi înregistrări sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Astfel, organele care puteau lua parte la activitatea de supraveghere erau doar procurorul şi organele de cercetare penală. În expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iniţiatorul se limitează la a arăta că aceasta are ca scop respectarea dreptului la viaţă privată şi la secretul corespondenţei şi totodată respectarea cerinţelor de accesibilitate, previzibilitate şi proporţionalitate ale legii penale. Este subliniată, în acest sens, necesitatea respectării principiului subsidiarităţii, prin reglementarea ca excepţie a acestei ingerinţe în viaţa privată a persoanei, şi a principiului proporţionalităţii măsurii supravegherii tehnice cu restrângerea dreptului la viaţă privată, prin raportare la particularităţile cauzei, la importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori la gravitatea infracţiunii. Cu privire la aspectele juridice criticate în prezenta cauză, expunerea de motive nu conţine însă explicaţii referitoare la introducerea în actuala reglementare procesual penală, pe lângă procuror şi organele de cercetare penală, a lucrătorilor specializaţi din cadrul poliţiei şi a altor organe specializate ale statului şi, cu atât mai puţin, o explicaţie referitoare la organele avute în vedere de legiuitor cu ocazia reglementării acestei din urmă sintagme.

28. Conform art. 143 alin. (1) din Codul de procedură penală, consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică se face de către procuror sau de către organul de cercetare penală, întocmindu-se un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică. În cuprinsul acestui proces-verbal sunt consemnate, potrivit aceleiaşi dispoziţii legale, rezultatele activităţilor efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum şi, după caz, data şi ora la care a început activitatea de supraveghere şi data şi ora la care aceasta s-a încheiat. De asemenea, conform art. 143 alin. (4) din Codul de procedură penală, convorbirile, comunicările sau conversaţiile interceptate şi înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal în care se menţionează mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice ori ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri sau comunicări. Potrivit tezei finale a aceluiaşi alin. (4), procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror.

29. În continuare, Curtea constată că este necesar să stabilească ce reprezintă, din punct de vedere al dreptului procesual penal, punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică şi procesul-verbal de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică.

30. Curtea reţine că acest demers începe prin definirea noţiunilor de "probă", "mijloc de probă" şi "procedeu probatoriu". Conform art. 97 alin. (1) din Codul de procedură penală, proba este definită ca fiind orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Potrivit alin. (2) al acestui articol, mijloacele de probă în procesul penal constau în declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă, precum şi orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. În fine, conform alineatului final al art. 97 din Codul de procedură penală, prin procedeu probatoriu se înţelege modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă.

31. În acest sens, prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 17 iulie 2015 (paragraful 20), Curtea Constituţională a constatat că legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noţiuni: probă, mijloc de probă şi procedeu probatoriu. Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noţiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât şi mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noţiuni au conţinuturi şi sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalităţi legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. A fost subliniată, de asemenea, diferenţa dintre mijloacele de probă şi procedeele probatorii, noţiuni aflate într-o relaţie etiologică. Spre exemplu, declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, ale părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor şi declaraţiile experţilor sunt mijloace de probă obţinute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferinţa; înscrisurile şi mijloacele materiale de probă, ca mijloace de probă, pot fi obţinute prin procedee probatorii ca percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale; rapoartele de expertiză, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin expertize, ca procedee probatorii; iar procesele-verbale, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin procedee probatorii precum identificarea persoanelor şi a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane sau utilizarea investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca mijloc de probă, se obţine prin procedeul probatoriu al fotografierii. Totodată, s-a reţinut prin aceeaşi decizie (paragraful 21) că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută sunt/este nelegale/nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei, şi că nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aşadar, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă (paragraful 22).

32. Raportând prevederile legale referitoare la procesul-verbal întocmit în cadrul procedurii supravegherii tehnice la definiţiile noţiunilor de probă, mijloc de probă şi procedeu probator, Curtea conchide că procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art. 143 din Codul de procedură penală, în care sunt consemnate rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică efectuate constituie un mijloc de probă. Prin urmare, având în vedere cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 (paragraful 21), Curtea constată că nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancţiunea nulităţii absolute sau relative, potrivit distincţiilor prevăzute la art. 281 şi 282 din Codul de procedură penală. Aşa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condiţiilor legale prevăzute la art. 138-146 din Codul de procedură penală, inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obţinute şi, în consecinţă, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală.

33. În acest sens, Curtea reţine că activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este realizată prin acte procesuale/procedurale. Cu alte cuvinte, art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală nu vizează activităţile tehnice, acestea fiind prevăzute la art. 142 alin. (2) din Codul de procedură penală, care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare.

34. Aşa fiind, Curtea conchide că actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activităţii de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale.

35. Referitor la asigurarea suportului tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere tehnică, aşa cum Curtea a reţinut la paragraful 26, sunt obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală, la punerea în executare a mandatului de supraveghere, persoanele prevăzute la art. 142 alin. (2) din Codul de procedură penală, iar acestea sunt specificate în mod clar şi neechivoc în cuprinsul dispoziţiei legale anterior referite, prin sintagma "furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare".

36. Cu privire la aspectele mai sus analizate, Curtea reţine că, în multe state ale Uniunii Europene, dispoziţiile codurilor de procedură penală, atunci când reglementează activitatea de supraveghere tehnică şi de punere în executare a acesteia, o fac prin norme clare şi previzibile şi vizează doar organele judiciare. În acest sens, codurile naţionale de procedură penală prevăd, în mod expres, că activitatea de supraveghere tehnică este înfăptuită de către judecătorul de instrucţie, de organele de urmărire penală şi organe ale poliţiei şi că, din punct de vedere tehnic, la realizarea acesteia sunt obligate să colaboreze, la nevoie, persoane juridice din domeniul furnizării de servicii de telecomunicaţii sau din alte domenii expres şi limitativ prevăzute de legea procesual penală. Sunt relevante, în acest sens, dispoziţiile art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală al Bulgariei; art. 86-88 din Codul de procedură penală al Republicii Cehe; art. 335 alin. (1)-(5) din Codul de procedură penală al Croaţiei; art. 126^1-126^2 din Codul de procedură penală al Estoniei; art. 100 b şi 110 j din Codul de procedură penală al Germaniei; art. 251 din Codul de procedură penală al Greciei; Secţiunea 3 din Legea supravegherii în procesele penale din 2009 din Irlanda; art. 267-268 din Codul de procedură penală al Italiei; art. 48-13, art. 48-15 şi art. 48-17 din Codul de procedură penală din Luxemburg; art. 187 alin. (1), art. 188, art. 189 din Codul de procedură penală al Portugaliei coroborate cu prevederile Secţiunii 1 alin. (2) şi ale Secţiunii 3 din Legea nr. 101 din 25 august 2001 privind reglementarea operaţiunilor sub acoperire desfăşurate în scopul prevenirii infracţiunilor şi investigaţiei penale din Portugalia; Secţiunea 88 din Codul de procedură penală al Slovaciei; art. 149a, art. 149b alin. (3), art. 150, art. 151, art. 152, art. 155 şi art. 156 din Codul de procedură penală al Sloveniei; art. 588bis b şi art. 588ter e alin. (1) din Codul de procedură penală al Spaniei; Capitolul 23 şi Capitolul 27 din Codul de procedură penală al Suediei.

37. În continuarea analizei sale, Curtea constată că legiuitorul a inclus, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, pe lângă procuror, organul de cercetare penală şi lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei şi al altor organe specializate ale statului. Aceste organe specializate ale statului nu sunt definite nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală. De asemenea, norma criticată nu prevede nici domeniul de activitate specific acestora, în condiţiile în care, în România, activează, potrivit unor reglementări speciale, numeroase organe specializate în diverse domenii. Astfel, în afara Serviciului Român de Informaţii, la care fac referire autorii excepţiei, care, potrivit art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992, şi art. 6 şi art. 8 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, are atribuţii exclusiv în domeniul siguranţei naţionale, neavând atribuţii de cercetare penală, conform art. 13 din Legea nr. 14/1992, există şi alte servicii cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, precum şi o multitudine de organe specializate ale statului cu atribuţii în varii domenii, cum sunt, cu titlu exemplificativ, Garda Naţională de Mediu, Gărzile Forestiere, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Inspectoratul de Stat în Construcţii, Consiliul Concurenţei sau Autoritatea de Supraveghere Financiară, niciuna dintre acestea neavând atribuţii de cercetare penală.

38. Având în vedere aceste argumente, Curtea reţine că sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" apare ca fiind lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, nepermiţând subiecţilor să înţeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanelor.

39. Referitor la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii procesual penale, instanţa de contencios constituţional a statuat, în mod repetat, în jurisprudenţa sa, obligaţia legiuitorului de a edicta norme clare, precise şi previzibile. Astfel, prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, (paragraful 23), s-a reţinut că, în contextul normativ al măsurii arestului preventiv, aceste cerinţe influenţează, în mod direct şi nemijlocit, dreptul persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanţie, în acest caz, a libertăţii individuale. În acest sens, s-a reţinut că standardul constituţional de protecţie a libertăţii individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituţionale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis şi previzibil, aceste cazuri.

40. De asemenea, cu privire la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate a legii, în materie penală, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, (paragrafele 24 şi 25) şi Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015 (paragraful 23), Curtea a reţinut că, în ipoteza infracţiunilor, inclusiv a celor reglementate în domeniul fiscal, legiuitorul trebuie să indice în mod clar şi neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu uşurinţă prin trimiterea la un alt act normativ cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenţei/inexistenţei infracţiunii. Prin aceeaşi decizie s-a constatat că, dacă legiuitorul îşi respectă numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără ca prin conţinutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate şi precizie obiectul material al infracţiunii, aceasta poate determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text. Curtea Constituţională a constatat că prevederile criticate nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii respectiv nu întrunesc condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, fiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.

41. În fine, prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, Curtea a constatat că sintagma "raporturi comerciale" din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal imprimă un caracter lipsit de claritate, precizie şi previzibilitate obiectului juridic al infracţiunii de conflict de interese. Or, în aceste condiţii, destinatarul normei nu îşi poate ordona conduita în raport cu o normă de incriminare care nu respectă condiţiile de calitate ale legii. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 301 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 23 din Constituţie, referitoare la calitatea legii şi, respectiv, la libertatea individuală.

42. Cu privire la aceleaşi cerinţe de calitate a legii, garanţie a principiului legalităţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 şi 24 mai 2007, pronunţate în cauzele Beyeler împotriva Italiei (paragraful 109), Rotaru împotriva României (paragraful 52), Sissanis împotriva României (paragraful 66), şi Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (paragraful 34) a reţinut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanţie a principiului legalităţii, prevăzut la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României (paragraful 66), instanţa europeană a reţinut că sintagma "prevăzută de lege" impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. S-a reţinut, totodată, că, pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului. În plus, a fost statuat faptul că nu se poate considera drept "lege" decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. De asemenea, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României (paragraful 52), Curtea a reamintit jurisprudenţa sa constantă, conform căreia "prevăzut de lege" înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, ci şi calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă. Totodată, în Hotărârea pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (paragraful 34), Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea "drept" folosită la art. 7 din Convenţie corespunde noţiunii de "lege" ce apare în alte articole din Convenţie; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială şi implică condiţii calitative, printre altele, pe cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii.

43. În ceea ce priveşte materia interceptărilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Decizia de admisibilitate din 29 iunie 2006, pronunţată în Cauza Weber şi Saravia împotriva Germaniei, paragrafele 93-95, a generalizat jurisprudenţa sa vizavi de cerinţa legală a "previzibilităţii" legii în acest domeniu, statuând că reglementarea unor măsuri speciale secrete de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, trebuie să se realizeze în mod esenţial prin norme clare, detaliate, din moment ce tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor devine constant din ce în ce mai sofisticată [a se vedea Hotărârea din 25 martie 1998, pronunţată în Cauza Kopp împotriva Elveţiei, (paragraful 72) şi Hotărârea din 30 iulie 1998, pronunţată în Cauza Valenzuela Contreras împotriva Spaniei (paragraful 46)]. Legislaţia internă trebuie să fie suficient de clară în terminologia sa pentru a oferi cetăţenilor indicii adecvate cu privire la împrejurările şi condiţiile în care autorităţile publice sunt împuternicite să recurgă la oricare din aceste măsuri. În jurisprudenţa sa cu privire la măsurile secrete de urmărire, Curtea a dezvoltat garanţiile minime care ar trebui să fie prevăzute în legislaţia statului, pentru evitarea abuzurilor de putere: natura infracţiunilor care determină necesitatea de interceptare; stabilirea categoriilor de persoane pasibile de înregistrarea convorbirilor telefonice; o limitare a duratei de înregistrare a convorbirilor telefonice; procedura obligatorie pentru examinarea, utilizarea şi stocarea datelor obţinute; măsurile de precauţie care trebuie luate în cazul informării altor părţi; împrejurările în care înregistrările pot sau urmează să fie şterse ori distruse [a se vedea, inter alia, Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunţată în Cauza Huvig împotriva Franţei, (paragraful 34)].

44. Cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare şi stocare a datelor obţinute din interceptări ale comunicaţiilor, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a făcut distincţie între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii şi efectuarea propriu-zisă a supravegherii. Distincţia a fost făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului încă din 2007, prin Hotărârea din 28 iunie 2007, pronunţată în Cauza Association for European Integration and Human Rights şi Ekimdzhiev împotriva Bulgariei, paragraful 84, prin care s-a reţinut că pe parcursul primei etape, cea de autorizare a supravegherii, conceptul de "securitate naţională", dincolo de înţelesul său obişnuit, trebuie să ofere garanţii substanţiale împotriva supravegherii arbitrare şi discriminatorii. De asemenea, Curtea a constatat că trebuie să examineze şi dacă astfel de garanţii există pe parcursul celei de-a doua etape, când supravegherea este realizată efectiv sau a fost deja încheiată. Cu privire la acest aspect au fost reţinute că nu este prevăzută nicio verificare a implementării măsurilor de supraveghere tehnică secretă de către un organism sau o entitate oficială, externă serviciilor care desfăşoară măsurile de supraveghere, sau cel puţin căreia să îi fie impusă îndeplinirea unor condiţii care să îi asigure independenţa şi conformitatea cu principiile statului de drept, dar că nicio altă instituţie, în afara celor care dispun măsurile speciale de supraveghere, nu poate să verifice dacă măsurile luate îndeplinesc condiţiile prevăzute în mandatul de supraveghere sau dacă datele originale sunt reproduse cu exactitate în documentele scrise. De asemenea, a fost menţionată aparenta lipsă a unor dispoziţii legale care să prevadă cu suficient grad de precizie maniera în care datele sunt obţinute prin supravegherea tehnică, procedura pentru protejarea integrităţii şi confidenţialităţii acestora şi procedura pentru distrugerea lor (paragraful 86). Mai mult, a fost reţinut faptul că controlul activităţii de supraveghere tehnică îi revine în mod exclusiv Ministrului Afacerilor Interne, iar dacă datele obţinute depăşesc scopul în care a fost aplicată măsura supravegherii tehnice, doar Ministrul Afacerilor Interne poate decide, în mod discreţionar şi fără un control independent, ce trebuie făcut cu aceste date. S-a arătat că, spre deosebire de procedura existentă în Bulgaria, legea germană, modificată ca urmare a unei decizii a Curţii Constituţionale a Germaniei, obligă la transmiterea înregistrărilor în condiţii foarte stricte şi încredinţează responsabilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor legale unui oficial care are dreptul să exercite funcţii judiciare (paragraful 89).

45. Prin Hotărârea din 10 februarie 2009, pronunţată în Cauza Iordachi şi alţii împotriva Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu privire la etapa a doua a procedurii interceptărilor convorbirilor telefonice, că în cauza dedusă judecăţii, aparent, judecătorul de instrucţie joacă un rol foarte limitat. Conform prevederilor articolului 41 din Codul de procedură penală, rolul judecătorului este de autorizare a interceptărilor. Potrivit articolului 136 din acelaşi Cod, judecătorul de instrucţie are dreptul de a păstra "casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în scris a înregistrării [...] în locuri speciale, într-un plic sigilat" şi de a emite "încheiere cu privire la distrugerea înregistrărilor care nu sunt importante pentru urmărirea penală". Cu toate acestea, deşi judecătorul are competenţa de a autoriza interceptarea convorbirilor, Codul de procedură penală nu prevede informarea acestuia cu privire la rezultatele interceptării şi nu-i impune să verifice dacă prevederile legislative au fost respectate (paragraful 47). Alt punct de vedere necesar de a fi menţionat în acest sens este lipsa aparentă a reglementărilor cu un înalt grad de precizie şi care ar orândui maniera în care se face filtrarea datelor secrete obţinute prin aceste măsuri operative de investigaţii sau procedurile prin care s-ar păstra integritatea şi confidenţialitatea acestora, fie reguli de distrugere a acestora (paragraful 48). În concluzie, reţinând încălcarea în cauză a dispoziţiilor art. 8 din Convenţie referitoare la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, Curtea a statuat că interceptarea convorbirilor telefonice este o ingerinţă foarte gravă în drepturile unei persoane şi că o chestiune care merită a fi menţionată este lipsa aparentă a reglementărilor care să specifice, cu un grad corespunzător de precizie, modalitatea de examinare a informaţiei obţinute ca rezultat al supravegherii sau procedurile de păstrare a integrităţii şi confidenţialităţii acesteia, precum şi procedurile de distrugere a ei.

46. Având în vedere aceste considerente de principiu dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituţională pune, în mod esenţial, accentul pe respectarea exigenţelor de calitate a legislaţiei interne, legislaţie care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului, trebuie să îndeplinească cerinţele de accesibilitate (normele care guvernează materia interceptării comunicaţiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă şi inteligibilă, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie), precizie şi previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar şi precis, astfel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita şi să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigenţe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităţilor publice de a interveni în viaţa intimă, familială şi privată, precum şi dreptul de a accesa corespondenţa persoanelor.

47. În examinarea criticilor de neconstituţionalitate, Curtea constată că nicio reglementare din legislaţia naţională în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu conţine vreo normă care să consacre expres competenţa unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Or, pornind de la datele concrete din speţa dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea apreciază că reglementarea în acest domeniu nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislaţie infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, paragrafele 67 şi 94).

48. Având în vedere aceste argumente şi caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, Curtea constată că este obligatoriu ca aceasta să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: viaţa intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei. Este îndeobşte admis că drepturile prevăzute la art. 26 şi art. 28 din Constituţie nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate. Aşadar, standardul constituţional de protecţie a vieţii intime, familiale şi private şi a secretului corespondenţei impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis şi previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operaţiunile care constituie ingerinţe în sfera protejată a drepturilor.

49. Prin urmare, Curtea reţine că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Această opţiune nu se justifică, însă, în privinţa includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei "alte organe specializate ale statului", neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale.

50. Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii.

51. Referitor la invocarea în susţinerea prezentei excepţii a dispoziţiilor art. 20, art. 21 şi art. 53 din Constituţie, având în vedere constatarea de către instanţa de contencios constituţional, prin prezenta decizie, a neconstituţionalităţii sintagmei "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, Curtea constată că verificarea conformităţii textului criticat cu normele constituţionale mai sus menţionate nu mai este necesară.

52. Cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată [a se vedea Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 (paragraful 28)]. În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I [a se vedea Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 843 din 19 noiembrie 2014 (paragraful 26), Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 18 decembrie 2014 (paragraful 14), şi Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 19 februarie 2015 (paragraful 14)].

53. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nalini Ziya, Nalini Noori şi Hosseini Seyed Mehdi în Dosarul nr. 52.586/3/2011* al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 februarie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

*

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu decizia adoptată prin majoritate de voturi, am considerat şi considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală trebuia să fie respinsă ca inadmisibilă, deoarece:

I. Excepţia nu are legătură cu soluţionarea cauzei

1. În sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională a identificat două condiţii pentru stabilirea legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei, condiţii care trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ: aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate [a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014*1)].

Autorii excepţiei de neconstituţionalitate au fost interceptaţi în baza prevederilor art. 91^1 şi art. 91^2 din Codul de procedură penală anterior. Printr-o jurisprudenţă constantă [a se vedea Decizia nr. 410 din 10 aprilie 2008*2) şi Decizia nr. 962 din 25 iunie 2009*3)] instanţa de contencios constituţional a respins excepţiile de neconstituţionalitate a prevederilor art. 91^1 şi art. 91^2 din Codul de procedură penală anterior, statuând că acestea sunt în deplin acord cu principiile şi valorile constituţionale.

Autorii excepţiei de neconstituţionalitate nu au fost interceptaţi în baza prevederilor art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, prevederi care nici nu erau în vigoare la data efectuării interceptărilor, însă au fost declarate neconstituţionale.

2. Din încheierea instanţei de judecată, rezultă că motivul sesizării Curţii Constituţionale îl constituie faptul că dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală ar relua soluţia legislativă prevăzută la art. 91^1 şi art. 91^2 din Codul de procedură penală anterior. Din lecturarea conţinutului reglementării anterioare şi a noii reglementări, poate fi observat faptul că nu ne aflăm în situaţia preluării unei soluţii legislative. Astfel cum se subliniază chiar în considerentele deciziei, spre deosebire de actuala reglementare, dispoziţiile art. 91^2 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau că procurorul procedează personal la interceptări şi înregistrări sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Astfel, organele care puteau lua parte la activitatea de supraveghere erau doar procurorul şi organele de cercetare penală.

Din această perspectivă, considerăm că nu se justifică extinderea controlului de constituţionalitate, de la prevederile art. 91^1 şi art. 91^2 din Codul de procedură penală anterior, la prevederile art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală.

3. Considerăm că reţinerea prevederilor art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, iar nu a normei sub imperiul căreia au fost realizate interceptările în cauză, contravine şi prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. În acest sens, subliniem faptul că, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011*4), sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Astfel fiind, nu poate fi invocat faptul că la momentul ridicării excepţiei de neconstituţionalitate prevederile art. 91^1 şi art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968 nu mai erau în vigoare. Sensul Deciziei nr. 766/2011 a fost tocmai acela de a permite controlul de constituţionalitate al normelor aplicabile în cauzele în care Curtea este sesizată, aspect reţinut expres în considerentele deciziei: "Curtea Constituţională, o dată sesizată, are sarcina de a le controla, fără a condiţiona acest control de eliminarea, indiferent sub ce formă, din fondul activ al legislaţiei a actului criticat pentru neconstituţionalitate".

4. Transformarea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate este posibilă numai în cazul modificării succesive a aceluiaşi act normativ.

Astfel, pot constitui obiect al controlului de constituţionalitate şi actele normative modificate după sesizarea Curţii Constituţionale, dar care menţin soluţia legislativă consacrată în actul modificat criticat (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. III din 31 octombrie 1995 privind judecarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale modificate ulterior invocării excepţiei). Curtea a reţinut în acest sens că "dacă însă, după invocarea excepţiei în faţa instanţelor judecătoreşti, textul de lege a fost modificat, menţionându-se însă, în noua sa redactare, soluţia legislativă de principiu, anterioară modificării, motivele de neconstituţionalitate fiind aceleaşi, pentru soluţionarea excepţiei ridicate nu este necesară o nouă sesizare". Aceasta întrucât "excepţia de neconstituţionalitate are ca obiect o dispoziţie legală nu atât în sens formal, ci, mai ales, în sens material, întrucât, sub acest aspect, cel care o invocă susţine că textul legal este contrar unei prevederi constituţionale".

În prezenta cauză nu ne aflăm însă în această situaţie juridică, întrucât este vorba de soluţii juridice diferite, consacrate de acte legislative diferite. Noul Cod de procedură penală nu constituie o modificare a vechiului Cod, ci un act normativ distinct.

II. Excepţia priveşte interpretarea şi aplicarea legii, aspecte ce intră în competenţa instanţelor de judecată, iar nu a Curţii Constituţionale

Motivarea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate se fundamentează pe încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, din perspectiva lipsei de claritate şi precizie a sintagmei "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Pornind de la necesitatea distincţiilor existente între măsurile procesuale şi actele procedurale, facem referire la principiul legalităţii procesului penal, care trebuie să se desfăşoare potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege (art. 2 din Codul de procedură penală), precum şi la principiul loialităţii administrării probelor (art. 101 din Codul de procedură penală), principiu subsumat loialităţii faţă de valorile constituţionale, în apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Din această perspectivă, autorii excepţiei critică modul de interpretare şi aplicare a prevederilor legale, critică posibilitatea interferării altor organe specializate în activitatea de urmărire sau de cercetare penală. Luarea măsurii procesuale, constând în interceptarea unei persoane, are drept premisă cunoaşterea şi respectarea competenţelor legale în realizarea actului procedural corespunzător. Eventuala atribuire neconformă a competenţelor procedurale, ori eventuala încălcare a legii, nu poate fi convertită într-un temei de neconstituţionalitate.

În prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, şi din perspectiva faptului că legalitatea administrării probelor se verifică de către instanţa de judecată.

-----